NOAPTE DE VARĂ… la Purani de Videle

 

Sunt cu bunica, la ţară,

În Purani de Videle,
La plimbare.
Acum e soare,
Dar amurgul se lasă,
Peste câmpie, peste case.
Eu şi bunica admirăm

Lumina portocalie din zare.
Coboară Soarele devale,
Şi noaptea ne-nvăluie.
„Uite,
Stelele ne salută de pe Cer!
Îmi spune bunica,
Şi luna apare
Priveşte Carul Mare!
Întinde-te pe iarbă,
Nepoată dragă
Şi-ascultă tăcerea!”
Fluturii se pierd în noapte
Dar apar licuricii.
Câtă magie, feerie!
„Uite,
Ochii tăi strălucesc
Precum stelele,
Îi spun bunicii.
Auzi şoaptele câmpiei?
În noaptea de vară
Un cântec de brotac
Se aude deodat`
Şi ţârâit de greiere…
E noapte cu lună plină,
O noapte magică,
Noapte de vară la câmpie”.
Alexia Badea & Floarea Cărbune
Sursă poze:Google

MOȘTENIRE PENTRU NEPOȚI

EASTER TO ROMANIAN

 

Iisus Hristos a dobândit cea mai strălucită biruinţă, biruinţa asupra morţii şi asupra ignoranţei omeneşti. Deşi biruinţa i-a fost tăgăduită, credincioşii n-au uitat-o, sărbătorind-o cu bucurie şi evlavie. În „moartea” Lui stă mântuirea neamului omenesc, în Învierea Lui stă triumful Luminii asupra Întunericului. Prin suferinţa şi moartea Mântuitorului ne bucurăm azi  de Înviere şi trăim, triumful lui Iisus  Hristos asupra morţii, ca şi cum ar fi al nostru.

El a murit pentru noi şi a înviat pentru noi. În Moartea Lui stă mântuirea omului, în Învierea Lui stă biruinţa omenirii. Bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare este bucuria pascală  pe care o trăim nu numai în cele patruzeci de zile de sărbătorire ci în fiecare zi şi ceas al vieţii noastre de creştin.

Floarea Cărbune, „Rădăcini”(Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele).

 

SURSĂ POZE:GOOGLE

LUI IISUS…

LUI IISUS

Doamne,
Am fost fiecare dintre ucenicii Tăi,
Căci fost-am lângă Tine
Pe drumul vieţii,
Lumea cutreierând
Vorbind despre alte tale minuni,
Şi, despre Slava celui ce
Suveranul lumii este!
Am fost Maria,
Preafericita Fecioară,
Ce mamă ţi-a fost
În pământeasca-ţi existenţă.
Am fost Petru,
Cel care frica a cunoscut,
Lepădându-se de tine
De trei ori pân`ce cocoşul a cântat.
Am fost Maria-Magdalena,
Ce cu lacrimi,
Sfintele picioare ţi-a spălat.
Am fost Toma
Cel îndoielnic,
Care a crezut
Doar când rana ţi-a privit.
Am fost fiecare femeie
Ce cu mir la Sfântul Mormânt
A venit.
Găsind mormântul gol,
Misterul l-a crezut!
De-a lungul vieţilor mele,
Despre Slava Ta am vorbit,
Propovăduind venirea Ta,
Ioan Botezătorul
Am fost!
Doamne,
În inima mea
De dragoste plină,
Tu locuieşti.
Trăiesc
În mileniul trei,
Dar Tu eşti cu mine
Cum ai fost dintotdeauna.
În toate vieţile mele
M-ai însoţit pretutindeni,
Pentru că eşti în inima mea
Întotdeauna.
Mi-ai deschis,
De câte ori am bătut,
Şi mi-ai dăruit,
De câte ori am cerut.
Cuvintele şi învăţăturile Tale
Mi-s călăuze
În fiecare clipă a vieţii.
Mulţumescu-ţi Ţie,
Pentru darul nepreţuit-Viaţa!
În inima mea, e pace adâncă…

Floarea Cărbune

SPLENDORILE CREAŢIEI…

..

.

.

 

 

LUMINA SĂ NE FIE CĂLĂUZĂ!!!

Floarea Cărbune

Sursă poze:Googke & Pinterest

Universul

TRADIŢII LA PURANI DE VIDELE

PAŞTELE-ÎNVIEREA DOMNULUI

Paştele-Învierea Lui Iisus Hristos este una din cele mai mari sărbători, la români, o  sărbătoare care marchează şi momentul în care Primăvara îşi reintră în drepturi, când totul capătă viaţă şi natura renaşte după iarna geroasă. În Sud, Primăvara vine mai devreme decât în restul ţării. E superbă natura care revine la viaţă: muguri, boboci, mâţişori, miei, păsărele dansând pe crengi, jocul dragostei, trezirea la viaţă…

Îmi reamintesc că, înainte de începerea Postului Mare, era Săptămâna Brânzei, cea mai dragă săptămână pentru mine. Bunicuţa destupa putina cu brânza… care avea un gust extraordinar. N-am mai simţit, niciodată, după plecarea de acasă, acel gust. La Lăsata Secului aveam mai multe preparate din brânză. Postul care începea se mai numea şi „Păresimile Paştelui”! În lunea ce urma numită şi Luna curată, se curăţa casa, purificându-se prin tămâiere, apoi se instala războiul de ţesut, iar bunicuţa şi mămica se apucau de ţesut. Bunicuţa ţesea pânza fină pentru cămaşa de Paşti al lui bunicuţu şi pentru ia ei,  pe care aveau să le îmbrace la Paşte. Pe cămaşa lui bunicuţu Marin erau cusute şabace, iar pe iia bunicii, râuri cu flori la muscă(cruciuliţe).  Peste cămaşă,  bunicuţu se încingea cu „betele” făcute de mama lui, străbunica Mara, sau cu brâu roşu ţesut tot de ea. Brâul era ornat cu mărgeluţe albe, prinse cu dragoste şi migală de ea încă de pe vremea când era flăcău.

În Postul mare, începeau  „sărindarele”: În fiecare sâmbătă, până la Sâmbăta lui Lazăr, bunicuţa Petra se ducea la biserică cu boboroade, colivă şi vin pentru pomenirea celor trecuţi la cele veşnice. Pleca cu noaptea-n cap şi revenea în zori. După ce preotul sfinţea coşniţa cu tot ce avea în ea,  pentru pomenirea înaintaşilor, dar şi a copiilor ei chemaţi la Domnul, mergea în cimitir unde aprindea, la crucile de pe mormânt, ca fiecare femeie, una sau mai multe lumânări, tămâia locul de veci apoi „împărţea” , ceea ce adusese, la vecine, rude, cunoştinţe. La fel proceda şi restul femeilor.     În acea zi mă trezeam de dimineaţă, postându-mă la geam unde o aşteptam. Când o zăream la orizont, alergam înaintea ei şi, până acasă, ronţăiam ce era mai bun în coşniţă. Sora mea nu mai avea loc de mine. Eu vămuiam, prima, coşniţa bunicii, şi asta sâmbătă de sâmbătă.

În cele 40 de zile, de post, nimeni nu gătea altceva decât mâncare de post: varză călită, fasole bătută cu garnitură de  „troşie”( corcoduşe puse la murat într-o putină specială), sfeclă fiartă cu mujdei, coleş,  adică ciulama din făină şi zeamă de sfeclă de zahăr, fasole fiartă cu sfeclă, urzici,sfeclă coaptă, praz şi ridichi negre(„cârnaţi” şi „brânză”… după cum glumeau ţăranii din Purani) mâncărică de gutui sau prune afumate, ş.a.

Săptămâna de dinaintea Paştelui se numeşte Săptămâna Mare, fiind cea mai aspră săptămână de post. Bunicuţu Marin ţinea Post Negru până seara,  în Joia mare, Vinerea (numită Vinerea Neagră) mare şi Sâmbăta Mare. Până în clasa a v-a mergeam la Denii, dar după aceea, şcoala ne-a interzis a mai merge.

În Săptămâna Mare ne adunam, cu mic şi cu mare, şi ne apucam de curăţenie generală. Mămica spăla perdelele şi şervetele de la icoană şi de pe pereţi, , lipea şi văruia casa, apoi spăla geamurile . Noi, copiii, ajutaţi de bunicuţu, munceam în curte şi grădină, unde greblam frunzele căzute, curăţam pomii de crengile uscate şi de frunzele cu dăunători, apoi adunam gunoiul într-o grămadă mare, şi-i dădeam foc. După aceea, treceam la văruitul pomilor, văruiam ulucile gardului, greblam şanţul de la poartă, tăticul îl mai săpa ca să-l adâncească, repara podişca, pentru ca apa de la ploaie să se scurgă la vale şi nu să băltească.

În Joia Mare se înroşeau ouăle, Vineri era Denia Mare, iar Sâmbăta se definitivau pregătirile pentru Paşte. În seara de Înviere,  unele femei, care aveau persoane trecute dincolo fără lumină, aduceau câte un cocoş alb şi o lumânare(din ceară de albine) strânsă în formă de colac,  care ardea până la terminarea slujbei. La sfârşit, dădeau cocoşii de pomană unor persoane nevoiaşe

Sărbătoarea Paştelui ne aducea bucuria în suflet, căci eram copii fără griji.

Dragi consăteni, „Dumnezeu să vă dea un curcubeu la fiecare furtună, un zâmbet la fiecare lacrimă, o binecuvântare la fiecare pas, o promisiune la fiecare grijă si un răspuns la fiecare întrebare! Învierea Domnului să îţi aducă în suflet bucurie si iubire. Paste fericit, alături de cei dragi! ”

Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

????????????????????????????????????

 

LEGENDE:

Legenda Salciei

       Salcia plângătoare a fost odată un copac mândru, care îşi înălţa cu trufie ramurile spre cer.
   Când Pilat chemă pe Iisus la judecată şi-l ascultă, fără să-i găsească vină, el îl dădu pe mâna ostaşilor ca să-l chinuiască.
        Oştenii sălbatici au intrat intr-o în grădina  să-şi caute nuiele şi numaidecât puseră ochii pe ramurile zvelte ale salciei, care stătea în mijlocul grădinii şi din care rupseră o mulţime. Salcia nu bănuia însă la ce avea să slujească ramurile sale.  Dar văzu îndată că Iisus fu adus acolo. Oştenii cruzi îi smulseră haina din spate; apoi îl legară de un copac şi-L loviră cu nuielele, până la sânge.
         Iisus îndură toate chinurile, fără ca din gura lui să iasă o vorba de jelire. Dar salcia fu cuprinsă de o durere adâncă. Îi era ruşine că-şi dăduse ramurile pentru un lucru atât de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către cerul albastru, de atâta ruşine, a hotărât ca ramurile sale întinse spre soare să se îndoaie spre pământ.
  Se spune că, după acea întâmplare, copacul cel falnic s-a prefăcut, de ruşine, într-o salcie plângătoare şi stufoasă. De atunci, oamenii plantează salcia la mormintele din
cimitire.

 
LEGENDA SALCIEI ŞI A MĂSLINULUI

    Maria Magdalena şi alte câteva femei cucernice au venit alături de Fecioara Maria pentru a împărţi cu aceasta  durerea pricinuită de răstignirea pe cruce a lui Iisus Hristos.
   În dimineaţa învierii, ele au plecat spre dealul unde se afla mormântul Mântuitorului, pentru a vedea minunea. Au apucat însă pe un drum mai puţin umblat şi plin de mărăcini. În calea lor au întâlnit o salcie. Maica Domnului a îngenuncheat lângă ea, a ridicat ochii înlăcrimaţi către cer şi a zis: „Doamne, Dumnezeule, rogu-Te să-mi alini durerea! „

În acel moment, ramurile salciei, care până atunci stătură drepte, s-au îndoit şi s-au aplecat să mângâie fruntea Sfintei Fecioare. Aceasta, văzând că şi salcia îi împărtăşeşte durerea, a
spus:
„Salcie, fii binecuvântată; să împodobeşti cimitirele, iar  frunzele tale să vestească în biserici începuturile primăverii!” După aceasta, femeile au plecat mai departe. Au ajuns apoi la un pârâiaş, peste undele căruia îşi întindea ramurile verzi un măslin, pe care Maica Domnului l-a rugat să le ajute să treacă apa fără să se ude. Atunci măslinul şi-a întins crengile peste pârău, făcând un pod, pe care femeile au trecut fără să-şi ude picioarele.
Trecând pe partea cealaltă a pârăului, Fecioara Maria şi-a întors privirea spre măslin şi a spus:
     „O, măsline, tu care ai ajutat o maică în durere, binecuvântat să fii: din roadele tale să se stoarcă untdelemnul, care va arde în candele pentru rugăciuni!”
    De atunci, măslinul ne dă untdelemnul, iar salcia vesteşte în biserici învierea naturii.

(AUTORI NECUNOSCUŢI)

Noi şi Universul(We and the Universe)

NOI ŞI UNIVERSUL…(CELE 10 REZERVOARE DE IUBIRE)

Mulţi dintre noi se plâng de criză, o fac atât de insistent…încât reuşesc să-i indispună şi pe alţii. Eu m-am ferit şi mă feresc a induce o stare negativă prin scrierile mele. A te plânge, nu-i o virtute. Mie îmi place să văd oameni veseli în jurul meu, oameni optimişti şi harnici.
Chiar şi când ne loveşte o „nenorocire”, e un semn de la Dumnezeu, o atenţionare că am luat-o pe drumul greşit. Recunosc, am avut multe astfel de „atenţionări”, mai am încă…Dar îmi păstrez optimismul şi dorinţa de a remedia „greşeala”. După multe „cucuie”, am învăţat că Iubirea rezolvă totul.
Iniţiaţii ne spun că există 10 „rezervoare” de Iubire. Şi, dacă ne vom îngriji ca acestea să fie pline, ne va fi mult mai uşor să rezolvăm probleme interioare. Necazul nu este „afară”, ci în interiorul nostru. Pentru că lumea exterioară reflectă lumea noastră interioară. Când vom conştientiza acest lucru, problemele vor fi rezolvate pe jumătate.
Cele 10 rezervoare de iubire sunt:
1- Dragostea şi sprijinul de la Dumnezeu…
(Este vorba de relaţia pe care o avem cu Dumnezeu);
2- Dragostea şi sprijinul părinţilor…
(Părinţii ne pot oferi un sprijin preţios. În lipsa lor, o pot face prietenii, psihologii, duhovnicii);
3- Dragostea şi sprijinul de la familie şi prieteni, veselia…
(Pentru a păstra acest rezervor plin, trebuie să întreţinem vechile prietenii şi chiar să ne facem prieteni noi. Vechii prieteni, ne ajută să ne iubim şi să ne acceptăm aşa cum suntem);
4- Al patrulea izvor de iubire este sprijinul celor care rezonează cu noi…
(Poate fi chiar facebook-ul, dar nu numai. O ieşire cu prietenii la iarbă verde, la film, la concerte, terapie în grup etc);
5- Al cincilea izvor de iubire este…iubirea propriei persoane…
( Ca să umpli acest rezervor, trebuie să ai conştiinţa maturizării tale. Cu alte cuvinte să ai „comanda” vieţii tale. Trebuie să ştii ce vrei şi apoi să porneşti la îndeplinire. În caz contrar, devii haotic.
Ca să afli răspunsul, ţine-te departe de oameni în viaţa de toate zilele, ca să poţi încerca noi senzaţii şi să te porţi natural. Să fii fără măşti, cu alte cuvinte. De multe ori batem pasul pe loc…de frica a ceea ce vor gândi alţii despre noi. La fel, fiind în preajma unor oameni noi şi diferiţi, totdeauna iese la iveală o nouă latură a eului nostru. Ca să păstrezi acest rezervor plin, reflectează zilnic, preţ de câteva minute, asupra a ceea ce vrei, apoi rânduieşte-ţi intenţiile…);
(Va urma)

Floarea Cărbune

Sursă poze: Google

Legenda lui Dragobete(ultima variantă)

Autor:Floarea Cărbune

Legenda lui Dragobete

(Dedicată nepoţilor mei, Dragoş-Carlo şi Luka Magnus Constantin)

        De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea,  cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare  trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită din somnul lung în care căzuse, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze  mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie,  a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput,   încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii şi ale Cerului, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea  taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii,  mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună.

Iubirea nu moare!

Nota autorului: 15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac, ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poarta.(Sursă:Wikipedia)

 Ilustraţii de Mirela Pete