TRADIŢII LA PURANI DE VIDELE

PAŞTELE-ÎNVIEREA DOMNULUI

Paştele-Învierea Lui Iisus Hristos este una din cele mai mari sărbători, la români, o  sărbătoare care marchează şi momentul în care Primăvara îşi reintră în drepturi, când totul capătă viaţă şi natura renaşte după iarna geroasă. În Sud, Primăvara vine mai devreme decât în restul ţării. E superbă natura care revine la viaţă: muguri, boboci, mâţişori, miei, păsărele dansând pe crengi, jocul dragostei, trezirea la viaţă…

Îmi reamintesc că, înainte de începerea Postului Mare, era Săptămâna Brânzei, cea mai dragă săptămână pentru mine. Bunicuţa destupa putina cu brânza… care avea un gust extraordinar. N-am mai simţit, niciodată, după plecarea de acasă, acel gust. La Lăsata Secului aveam mai multe preparate din brânză. Postul care începea se mai numea şi „Păresimile Paştelui”! În lunea ce urma numită şi Luna curată, se curăţa casa, purificându-se prin tămâiere, apoi se instala războiul de ţesut, iar bunicuţa şi mămica se apucau de ţesut. Bunicuţa ţesea pânza fină pentru cămaşa de Paşti al lui bunicuţu şi pentru ia ei,  pe care aveau să le îmbrace la Paşte. Pe cămaşa lui bunicuţu Marin erau cusute şabace, iar pe iia bunicii, râuri cu flori la muscă(cruciuliţe).  Peste cămaşă,  bunicuţu se încingea cu „betele” făcute de mama lui, străbunica Mara, sau cu brâu roşu ţesut tot de ea. Brâul era ornat cu mărgeluţe albe, prinse cu dragoste şi migală de ea încă de pe vremea când era flăcău.

În Postul mare, începeau  „sărindarele”: În fiecare sâmbătă, până la Sâmbăta lui Lazăr, bunicuţa Petra se ducea la biserică cu boboroade, colivă şi vin pentru pomenirea celor trecuţi la cele veşnice. Pleca cu noaptea-n cap şi revenea în zori. După ce preotul sfinţea coşniţa cu tot ce avea în ea,  pentru pomenirea înaintaşilor, dar şi a copiilor ei chemaţi la Domnul, mergea în cimitir unde aprindea, la crucile de pe mormânt, ca fiecare femeie, una sau mai multe lumânări, tămâia locul de veci apoi „împărţea” , ceea ce adusese, la vecine, rude, cunoştinţe. La fel proceda şi restul femeilor.     În acea zi mă trezeam de dimineaţă, postându-mă la geam unde o aşteptam. Când o zăream la orizont, alergam înaintea ei şi, până acasă, ronţăiam ce era mai bun în coşniţă. Sora mea nu mai avea loc de mine. Eu vămuiam, prima, coşniţa bunicii, şi asta sâmbătă de sâmbătă.

În cele 40 de zile, de post, nimeni nu gătea altceva decât mâncare de post: varză călită, fasole bătută cu garnitură de  „troşie”( corcoduşe puse la murat într-o putină specială), sfeclă fiartă cu mujdei, coleş,  adică ciulama din făină şi zeamă de sfeclă de zahăr, fasole fiartă cu sfeclă, urzici,sfeclă coaptă, praz şi ridichi negre(„cârnaţi” şi „brânză”… după cum glumeau ţăranii din Purani) mâncărică de gutui sau prune afumate, ş.a.

Săptămâna de dinaintea Paştelui se numeşte Săptămâna Mare, fiind cea mai aspră săptămână de post. Bunicuţu Marin ţinea Post Negru până seara,  în Joia mare, Vinerea (numită Vinerea Neagră) mare şi Sâmbăta Mare. Până în clasa a v-a mergeam la Denii, dar după aceea, şcoala ne-a interzis a mai merge.

În Săptămâna Mare ne adunam, cu mic şi cu mare, şi ne apucam de curăţenie generală. Mămica spăla perdelele şi şervetele de la icoană şi de pe pereţi, , lipea şi văruia casa, apoi spăla geamurile . Noi, copiii, ajutaţi de bunicuţu, munceam în curte şi grădină, unde greblam frunzele căzute, curăţam pomii de crengile uscate şi de frunzele cu dăunători, apoi adunam gunoiul într-o grămadă mare, şi-i dădeam foc. După aceea, treceam la văruitul pomilor, văruiam ulucile gardului, greblam şanţul de la poartă, tăticul îl mai săpa ca să-l adâncească, repara podişca, pentru ca apa de la ploaie să se scurgă la vale şi nu să băltească.

În Joia Mare se înroşeau ouăle, Vineri era Denia Mare, iar Sâmbăta se definitivau pregătirile pentru Paşte. În seara de Înviere,  unele femei, care aveau persoane trecute dincolo fără lumină, aduceau câte un cocoş alb şi o lumânare(din ceară de albine) strânsă în formă de colac,  care ardea până la terminarea slujbei. La sfârşit, dădeau cocoşii de pomană unor persoane nevoiaşe

Sărbătoarea Paştelui ne aducea bucuria în suflet, căci eram copii fără griji.

Dragi consăteni, „Dumnezeu să vă dea un curcubeu la fiecare furtună, un zâmbet la fiecare lacrimă, o binecuvântare la fiecare pas, o promisiune la fiecare grijă si un răspuns la fiecare întrebare! Învierea Domnului să îţi aducă în suflet bucurie si iubire. Paste fericit, alături de cei dragi! ”

Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

 

LEGENDE:

Legenda Salciei

       Salcia plângătoare a fost odată un copac mândru, care îşi înălţa cu trufie ramurile spre cer.
   Când Pilat chemă pe Iisus la judecată şi-l ascultă, fără să-i găsească vină, el îl dădu pe mâna ostaşilor ca să-l chinuiască.
        Oştenii sălbatici au intrat intr-o în grădina  să-şi caute nuiele şi numaidecât puseră ochii pe ramurile zvelte ale salciei, care stătea în mijlocul grădinii şi din care rupseră o mulţime. Salcia nu bănuia însă la ce avea să slujească ramurile sale.  Dar văzu îndată că Iisus fu adus acolo. Oştenii cruzi îi smulseră haina din spate; apoi îl legară de un copac şi-L loviră cu nuielele, până la sânge.
         Iisus îndură toate chinurile, fără ca din gura lui să iasă o vorba de jelire. Dar salcia fu cuprinsă de o durere adâncă. Îi era ruşine că-şi dăduse ramurile pentru un lucru atât de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către cerul albastru, de atâta ruşine, a hotărât ca ramurile sale întinse spre soare să se îndoaie spre pământ.
  Se spune că, după acea întâmplare, copacul cel falnic s-a prefăcut, de ruşine, într-o salcie plângătoare şi stufoasă. De atunci, oamenii plantează salcia la mormintele din
cimitire.

 
LEGENDA SALCIEI ŞI A MĂSLINULUI

    Maria Magdalena şi alte câteva femei cucernice au venit alături de Fecioara Maria pentru a împărţi cu aceasta  durerea pricinuită de răstignirea pe cruce a lui Iisus Hristos.
   În dimineaţa învierii, ele au plecat spre dealul unde se afla mormântul Mântuitorului, pentru a vedea minunea. Au apucat însă pe un drum mai puţin umblat şi plin de mărăcini. În calea lor au întâlnit o salcie. Maica Domnului a îngenuncheat lângă ea, a ridicat ochii înlăcrimaţi către cer şi a zis:Doamne, Dumnezeule, rogu-Te să-mi alini durerea! „

În acel moment, ramurile salciei, care până atunci stătură drepte, s-au îndoit şi s-au aplecat să mângâie fruntea Sfintei Fecioare. Aceasta, văzând că şi salcia îi împărtăşeşte durerea, a
spus:
„Salcie, fii binecuvântată; să împodobeşti cimitirele, iar  frunzele tale să vestească în biserici începuturile primăverii!” După aceasta, femeile au plecat mai departe. Au ajuns apoi la un pârâiaş, peste undele căruia îşi întindea ramurile verzi un măslin, pe care Maica Domnului l-a rugat să le ajute să treacă apa fără să se ude. Atunci măslinul şi-a întins crengile peste pârău, făcând un pod, pe care femeile au trecut fără să-şi ude picioarele.
Trecând pe partea cealaltă a pârăului, Fecioara Maria şi-a întors privirea spre măslin şi a spus:

     „O, măsline, tu care ai ajutat o maică în durere, binecuvântat să fii: din roadele tale să se stoarcă untdelemnul, care va arde în candele pentru rugăciuni!”
    De atunci, măslinul ne dă untdelemnul, iar salcia vesteşte în biserici învierea naturii.

(AUTORI NECUNOSCUŢI)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s