RĂDĂCINI

Anunțuri

POVESTEA VULTURULUI

Motto:

    “Fiecare zi este o nouă provocare cu viaţa, cu tine, cu ceilalţi. În fiecare zi mai adăugăm un rând în cartea vieţii noastre…”

 

Aceasta este povestea vulturilor care trăiesc pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor Anzi, în condiţii deosebit de dure; acolo îşi au locuinţa. Şi cu toate acestea, această rasă trăieşte cel mai mult. Secretul supravieţuirii lor stă într-o enzimă protectoare emisă la baza fulgilor; astfel corpul vulturului este protejat împotriva calamităţilor în care îşi duce viaţa.
Deşi condiţiile sale de viaţă sunt dintre cele mai dure, el poate atinge varsta de 70 de ani
Dar ca sa ajungă la acest punct, vulturul trebuie să ia o decizie grea …

Începând de la vârsta de 40 de ani, unghiile sale lungi si flexibile nu mai sunt capabile să susţină prada. Ciocul lung şi ascuţit i se înconvoaie devenind din ce în ce mai neputincios pentru sfâşiatul prăzii. Aripile-i grele şi îmbătrânite de ani şi de grosimea penelor, îi înfrânează zborul si îi obosesc muşchii pieptului. Şi, ce este mai grav, enzima protectoare încetează să mai fie emisă, lipsind astfel vulturul de protecţia atât de necesară.

Atunci vulturul are doar două opţiuni:
să moară … sau treacă printr-un dureros proces de transformare timp de 150  de zile.
În acel moment, pentru vultur, este imperios necesar să găsească o crăpătură pe un pisc înalt, unde să-şi încropescă un adăpost. Acolo el îşi loveşte continu ciocul încovoiat
de o stâncă până când acesta se rupe.După ce îşi rupe ciocul, aşteaptă să îi crească cel nou apoi îşi smulge unghiile. După ce noile unghii apar, începe să-şi smulgă penele îmbătrânite până la ultima. Încet-încet se îmbracă din nou cu pene tinere alimentate din belşug la rădăcină cu preţioasa enzimă protectoare. Şi astfel, după cinci luni, vulturul îşi reia faimosul zbor pentru care a fost creeat şi pentru care, de fapt, trăieşte … încă 30 de ani.

animated-hawk-eagle-gif

Povestea vulturului poate fi povestea noastră a fiecăruia în parte …
De multe ori, ca să supraveţuim, trebuie să trecem printr-un astfel de proces. Câteodată trebuie să renunţăm la trecut, simboluri, îndeledniciri sau obiceiuri. Numai eliberându-ne de vechile obiceiuri, de vechile practici, vom putea profita de prezent privind încrezători spre viitor.

Autor necunoscut

Sursă poze:Google & Wikipedia

PYGMALION ŞI GALATEEA

Ciopleşte Pygmalion cu patimă,
În marmura albă,
Scânteia
Din inima colosului de piatră
Îl fascinează, îl îndeamnă,
La neodihnă, dăruire şi iubire.
Cu ochii minţii,
O vede pe Galateea, nenăscută încă.

Cu inima şi dalta
Sculptează în speranţa
Că făptura împietrită,
Prin vraja iubirii lui
Va fi însufleţită.

Un ochi senin,
Un sân dezgolit,
Un trup de zeiţă tăcută
Se naşte treptat din alba marmură,
Stârnit de patimă nepotolită.

FLOAREA CĂRBUNE

Mitul spune că, „Pygmalion a sculptat in fildeşul alb ca zăpada un corp căruia el i-a dat o frumuseţe pe care nici o femeie nu o putea avea de la natură. El s-a îndrăgostit de opera sa ce avea înfăţişarea unei fecioare ce părea vie.Pygmalion a rugat-o pe Afrodita (Venus) să-i însufleţească „rodul” trudei şi iubirii sale. Afrodita (zeiţa dragostei) i-a înţeles dorinţa şi i-a îndeplinit-o. Când s-a întors acasă şi s-a apropiat de statuie, sărutând-o, a simţit corpul viu , văzând cum sângele cald îi circulă prin vene….Pygmalion s-a căsătorit cu Galateea.”(Povestea pe scurt)

Trecea o femeie prin lanul de maci

Venea o femeie…
Păşind uşor în lumină,
Dar norii pe cerul lăsat se-adună
Şi liniştea macilor fură.

Cad stropii de ploaie peste câmpie,
Castanii solemni, în depărtare,
Îşi sting felinarele,
Plouat şi întunecat rămâne templul
Castanilor din zare.

Dar ploaia s-a oprit,
Un vânt s-a pornit
Ca din senin,
Ştrengar i-a mângâiat femeii
Din holda de maci,
Dulcea unduire a coapselor de catifea,
Stropite cu petale îndrăgostite,roşii de maci.
Şi vântul a dus parfumul de petale-ndrăgostite,
Pe aripa lui, spre zări îndepărtate, nesfârşite…

Trecea o femeie prin holda de maci
Şi ochii ei, albaştri ca azurul,
Zăresc în urmă-i,
O fantomatică umbră:
E pictorul, rătăcitor prin lanuri,
Căutător de frumuseţi neprihănite,
Le caută de-o viaţă.

Femeia îl aşteaptă
Şi fruntea fericit el şi-o îngroapă,
În braţele cu dragoste încărcate…
(Flora)
13 Ianuarie 2010

Adâncul albastru al ochilor tăi

Inima mea, pasăre călătoare,
Şi-a găsit pacea
În albastrul ochilor tăi.
În ochii tăi
Văd limpezimea zorilor,
Ochii tăi sunt leagănul stelelor.
Inima mea
Se pierde în adâncul albastru
Al ochilor tăi fascinanţi.
Lasă-mă să mă scald
În nemărginirea lor.
Zâmbetul tău-rază de soare
Îmi iluminează sufletul
Aducându-mi pacea, liniştea, iubirea.

Îmi place
Felul cum mă priveşti,
Îmi place
Sărutul tău cald.
Îmi place
Cum îmi mângâi trupul,
Ca pe-o vioară
Ale cărei strune scot sunete
Numai de inima ta, auzite.
Cuvintele tale
Sunt licăriri de lumină,
Îmi place să fim împreună.
Dragostea mea e un ocean,
Cu cât te scufunzi în el,
Cu atât mai adânc devine.
Inima mea, pasăre călătoare,
Îşi trăieşte clipele
De visare, fericire şi iubire…
Floarea Cărbune

Sau…

Inima mea, pasăre călătoare
Şi-a găsit pacea
În limpezimea albastra a ochilor tăi.
Zorii stelelor mele
Se pierd în adâncul
ochilor tăi fascinanţi.
Lasă-mă să mă scald
În nemărginirea lor.
Zâmbetul tău-rază de soare
Îmi iluminează sufletul
Aducându-mi pacea, liniştea, iubirea.

Îmi place
Sărutul privirii tale
Cum îmi mângâie trupul,
Ca pe-o vioară
Ale cărei strune scot sunete
Numai de inima ta, auzite.
Cuvintele tale
Sunt licăriri de lumină,
Îmi place să fim împreună.
Dragostea mea e un ocean,
Cu cât te scufunzi în el,
Cu atât mai adânc devine.
Inima mea, pasăre călătoare,
Îşi trăieşte clipele
De visare, fericire şi iubire…

 

Eu şi Tu suntem Noi

O voce dulce mi-a spus :
« Te-ai întrebat, adeseori
Cine sunt eu, cine eşti tu ?
Eu sunt soarele ce luceşte vesel
Eu sunt spiritul ce întreţine viaţa
Eu sunt curcubeul-arc peste zări
Eu sunt Tu, Tu eşti EU,
Eu şi Tu suntem Noi.
Eu sunt adierea vântului
Şi strălucirea stelei, eu sunt…
Sunt şoapta izvorului sub clar de lună
Eu sunt iubirea Mamei Pământ
Şi dragostea Tatălui ceresc,eu sunt…
Eu sunt Tu, Tu eşti Eu…
Eu şi Tu suntem Noi.
Sunt ploaia ce hrăneşte Pământul
Şi focul ce-aprinde inima rece…
Focul dragostei, eu sunt.
Dragul meu copil
De-atâtea ori te-ai întrebat
De ce ?când ? şi cum ?
Ţi-au rămas întrebări făr`de răspuns
Şi întrebări nepuse încă…
Nu-ţi fie frică să întrebi :
” Nimeni nu se naşte învăţat
Şi, cât trăieşte, omu` învaţă!”
Pentru că învăţători şi elevi vom fi mereu
Eu sunt Tu, Tu eşti Eu…
Eu şi Tu suntem Noi.
Încarcă-ţi inima cu bucurie şi iubire…
Şoimul viteaz se-nalţă-n tării
Fără a se întreba, de ce şi cum…
Când visele sunt mai multe decât stele în cer
Eu sunt Tu, Tu eşti Eu,
Eu şi Tu suntem Noi…
Pentru totdeauna. Şi toate astea sunt parte…
Din planul miraculos al lui Dumnezeu !”

(Flora)

LUI EMINESCU…

Steaua mea
Steaua mea
Ai plecat,
Amurgul ţi-a înghiţit urmele paşilor
Şi orizontul te-a învăluit.
Ascult
Ecoul paşilor tăi
ce se îndepărtează,
Atât de-aproape mi-ai fost,
Dar clipa mi te-a furat,
Te-a dus departe,
În dimensiuni celeste,
Făcându-te ceea ce-ai fost de la-nceput,
O stea,
Pe cerul de-nceput,
În zorii lumii apărut,
O stea cu gingaşă lumină,
Minune,
Ce se răsfrânge-n ochii mei,
Deşi eu nu- nţeleg mesajul ei,
Dar ştiu că acolo sus,
Eşti tu, dintotdeauna,
Steaua mea!