Vizitatorii stelari

vizitatori stelari
Motto :
Apusul zâmbeşte şi ne-nconjoară,
Stele căzătoare se aud trecând.
Pe vremea când eram copil, împreună cu sora mea, Georgeta, obişnuiam să dormim pe prispa casei , unde mama ne amenaja „culcuşul”. Întindea o cergă moale ca o saltea, iar noi ne aşezam la poveşti cu ochii la cerul spuzit cu stele. Priveam cu uimire dâra lăsată de câte o stea căzătoare. În cele din urmă, adormeam învăluite în parfumul celor trei trandafiri ce creşteau în faţa casei, la trei paşi de prispă. Port şi acum în suflet aceşti trandafiri, aproape sălbatici, sădiţi de bunicul meu: unul alb, altul roşu, iar celălalt galben. Seară de seară, până adormeam, număram stelele căzătoare, luându-ne la întrecere cine numără mai multe?
Într-o zi, curioasă, l-am întrebat pe bunicul meu ce e cu acele stele căzătoare?! Mi-a spus ceea ce i-a spus şi lui bunicul său: „că atunci când cade o stea, un suflet urcă la Cer … ” Fiind destul de mică nu înţelegeam ce înseamnă urcuşul la Cer. El mi-a explicat că un om moare, iar sufletul acestuia urcă la Cer pe dâra lăsată de steaua căzătoare. M-a mâhnit mult răspunsul şi, mult timp, după aceea, am fost preocupată de acel răspuns. De unul care să nu fie atât de trist…
Seară de seară, stăteam la pândă, pentru a urmări mersul stelelor. Într-o noapte, când pleoapele mi se închideau a somn, am zărit o stea care a căzut chiar în grădina noastră. Tiptil, ca să n-o trezesc pe sora mea, am coborât de pe prispă şi, desculţă prin iarba scăldată-n rouă, am alergat înfiorată în grădină. Cu atenţie şi oarece teamă, am privit în toate ungherele grădinii, dar n-am zărit nici urmă de stea. Somnoroasă cum eram, era cât pe ce să adorm în grădina învăluită de parfumurile suave ale reginei nopţii şi de cele, intense şi îmbătătoare, ale caprifoiului. Oare să se fi ascuns steaua printre ramurile ei sau printre florile atât de parfumate ale reginei nopţii?! Oricum, nu am găsit-o.
De atunci, urmărind crugul cerului, mai vedeam câte o stea care cădea, lăsând în urma sa o dâră luminoasă ce semăna cu o scară ce urca la ceruri. Între timp, crescusem şi am considerat că pe scara de lumină coboară entităţi stelare ce vin să ne viziteze Planeta. Uneori, „ stelarii” se lăsau văzuţi de către pământeni, alteori se făceau nevăzuţi.
Zborul în Cosmos, călătoriile pe Lună, pe Marte sau pe alte planete nu mai sunt utopii, iar pământenii acceptă explicaţia cu privire la „stelarii” ce ne vizitează Planeta, atât de dragă nouă. Gaia sau Terra trece prin multe transformări, noi înşine suntem supuşi metamorfozei, pentru că altfel nu se poate supravieţui în Noile Energii şi pe Noul Pământ. Noi, oamenii, trebuie să depunem efortul de a ne acorda vibraţiile la Noile Energii ale 5D ( Dimensiunea a-V-a), şi asta se poate obţine numai cu Iubire şi Lumină!
E timpul să devenim mai buni, mai toleranţi, empatici şi mai plini de compasiune faţă de tot ceea ce ne înconjoară.

Grandparents

muzeubucovina1


Flora
(Floarea Cărbune)

Sursă poze: Google

Grădina fermecată

529079_627912660557028_506821431_n
Dragii mei, astăzi vă voi povesti despre o grădină mai puţin obişnuită, în care doar copiii pot pătrunde. Pe aleile ei, presărate cu nisip fin şi mărgăritare sclipitoare, păşesc îngerii. Fiecare tufiş este un mister, o lume aparte se ascunde printre crengi şi frunze, prin scorburilor bătrânilor copaci. Flori sunt peste tot: trandafiri, iasomie, crini, petunii, călţunaşi în vrejuri multicolore, ce se întind nu numai pe araci, ci şi pe gard. Fiecare floare este o poezie, o odă a frumuseţii închinate vieţii. Lăudată fie mama Natură! Cascade de bulgăraşi de gheaţă, petunii în toate culorile, nemţişori şi crăiţe, toate-şi etalează frumuseţea delicată dăruind cu generozitate parfumul lor, Cavalerului Vânt ce-l poartă pe aripă până dincolo de zări… Dar ce se ascunde după tufişul de iasomie? E o zână! Am zărit-o jucându-se cu un fluturaş… Frumoasă şi delicată, zâna se ascunde de mine, copilul curios ce vrea să se joace cu ea.
Grădina bunicii este magică! Uimită, am strigat-o pe bunica, dar până să vină, zâna a şi dispărut…
– De ce a plecat aşa repede, o întreb pe bunica?!
– Pentru că ai făcut gălăgie. Zânele iubesc liniştea… Altădată să nu mai strigi!
Florile din grădina bunicii sunt prietenii mei de joacă pe care am învăţat să-i îngrijesc cu drag.
Bătrâna iasomie mi-a povestit că florile sunt fiinţe vii, create pentru a înfrumuseţa Pământul şi a mângâia inimile oamenilor, alungându-le tristeţea. Le putem cultiva în grădină, în jardiniere, în ghivece, dar mai ales, în grădina sufletului nostru… Viaţa lor este scurtă, dar dăruirea le este totală şi nu reţin nimic pentru ele.
– Copile drag, poţi să le admiri, să le mângâi şi să le miroşi, dar lasă-le acolo unde sunt. De ce să le scurtezi viaţa, rupându-le? Pe cât de frumoase şi gingaşe sunt, pe atât de scurtă le este existenţa. Viaţa florilor este la fel ca şi a altor fiinţe ce se nasc apoi se reîntorc de unde au venit.
– Acesta este ciclul natural al vieţii! mi-a şoptit, confidenţial, tufa de iasomie. Le poţi păstra frumuseţea culorilor şi gingăşia petalelor, pictându-le, a mai adăugat înţeleapta floare. Astfel, chiar şi iarna, când plapuma de nea acoperă pământul, iar florile vor fi adormit de mult, tablourile pictate îţi vor încânta privirea şi încălzi sufletul.
Am rugat-o pe bunica să-mi dea voie în grădină, iar bunica mi-a spus:
– Poţi merge ori de câte ori vei dori să vorbeşti cu florile… dar să ai grijă pe unde calci! În iarbă sunt zeci de vietăţi, atât de mici, încât arareori le vei observa de la distanţă.
Din ziua aceea, am fost foarte atentă pe unde păşesc, luând seama şi la florile atât de fragile ce-şi întindeau lujerele până pe potecuţă.
Grădina era tărâmul unde aerul balsamic îmi umplea plămânii de sănătate şi voioşie. Atâtea zile luminoase, dulci şi parfumate am petrecut aici! Fiecare colţ al grădinii îmi oferea privelişti încântătoare. Dimineaţa, ascultam uguitul turturelelor ce-şi aveau cuibul în ulmul bătrân din fundul grădinii. La prânz, urmăream foşnetul de mătase al aripilor diafane ale fluturilor ce se odihneau în braţele florilor încărcate de miresme şi dulceaţă aromitoare.
Pe seară, sub mărul din grădină, cântecul sublim al unei păsări necunoscute picura ca argintul viu, dansa deasupra grădinii, apoi se aşeza lin peste flori…Alteori, ascultam glasul salcâmilor înalţi cu ramurile grele sub povara ciorchinelor de flori albe prin care alergau grăbite albinele, cu „săculeţii” doldora de pollen.. Noaptea, înainte de culcare, ascultam şoapta ierbii, prin care se zbenguia vântul ştrengar şi, închizând ochii, mă lăsam învăluită de parfumul suav al florilor, de clinchetul clopoţeilor încărcaţi de rouă şi de lumina blândă a stelelor. Grădina mi-a oferit muzica sa şi puterea de a visa frumos… Culorile florilor erau sunete şi, toate la un loc, alcătuiau simfonii de iubire ce se întreceau, în în frumuseţe, cu trilurile ciocârliei din zori. Toamna, muzica daliilor multicolore se împletea cu cea a tufănelelor şi a crizantemelor în lungi şi minunate simfonii divine. Florile sunt un dar preţios al Naturii şi le admir în mediul lor natural, stropite cu roua din zori sau de razele vesele ale soarelui de la amiază.
E vară! Soarele încă somnoros, sărută delicat florile încărcate de diamante strălucitoare.Fascinată, privesc bobul de rouă din corola unui crin în care se răsfrânge o rază de soare…Şi, printr-o minune parcă, bobul de rouă a devenit Curcubeu irizat cu sclipiri cristaline. Păşesc desculţă pe iarba, scăldată de rouă, ce abia se trezeşte… Aerul vibrează în jur de atâta emoţie şi frumuseţe sublimă…Grădina revine la viaţă. Se simte parfumul dulce-suav, al iasomiei…
M-am trezit în zori pentru a vedea zânele ce dorm peste noapte în potirele florilor, pe paturi de catifea parfumată…O lume întreagă dăinuieşte în grădina bunicii: o lume frumoasă, de vis, ce mă cheamă şi mă vrăjeşte prin splendorile ei. Mă simt atât de bine aici, încât mă contopesc cu visele senine, cu clipele fermecate de mirajul şi parfumul florilor…
Flora
(Floarea Cărbune)

Învăţătoarea

ÎNVĂŢĂTOAREA

Avea o faţă albă şi nişte ochi verzi, verzi precum smaraldele, o voce dulce şi un mers graţios ca de balerină. O chema Nina Tudor, şi era învăţătoarea mea din clasa întâi. Venea de undeva, nici nu mai ştiu de unde, atâtea primăveri şi-au scuturat florile peste noi, încât am şi uitat. Cine o trimisese şi de pe ce tărâm venea, cu figura aceea angelică şi cu glas de înger, eu nu mai ştiu. Îmi reamintesc că-mi era dragă, fiind persoana care m-a învăţat să desluşesc buchea cărţii.
Iarna, se pierdea într-un palton gros din care nu i se vedeau decât năsucul înroşit şi aburii de la respiraţie. O perioadă am crezut că vine de pe tărâmul îngerilor, atât de răbdătoare şi caldă la suflet era! Deşi o iubeam atât de mult, încât o idolatrizam pentru gingăşia ei, într-o zi am supărat-o, răspunzând fără a fi întrebată. La tablă era elevul Crăciun Ştefan, vecinul meu, un titirez de băiat care juca fotbal toată ziua, nearzându-i de carte. Doamna învăţătoare m-a privit în ochi, apoi s-a-nroşit la faţă, în timp ce mă admonesta:
-Am să-ţi pun lacăt la gură! Să nu mai vorbeşti neîntrebată!
Când să trecem în clasa a-II-a, a venit un “zmeu” şi ne-a răpit învăţătoarea, astfel am fost preluaţi de domnul învăţător, Nicu Tomescu. Pe “zmeu” îl chema Marin Durlan, un flăcău frumos, născut pe meleagurile noastre.
In timpul documentării pentru carte, doamna învăţătoare mi-a mărturisit că a iubit localitatea noastră de la bun început, localitatea fiind străjuită de pădure şi izlaz, iar râul Glavacioc, ce se strecoară pe sub poala pădurii, îi dă un farmec aparte, făcând-o unică printre comunele învecinate.
Astăzi, mă plec în faţa dumneavoastră cu respect şi dragoste. Încă o dată, vă spun: sărut mâna doamnă învăţătoare, Nina Durlan! Vă mulţumesc domnule Marin Durlan, că aţi reţinut, pe meleagurile noastre, acest înger care mi-a marcat copilăria. Să trăiţi încă mulţi ani, de acum încolo!
Cu deosebit respect şi dragoste, fosta elevă, Floarea Dumitrache care, niciodată, nu va uita caracterizarea dumneavoastră:
„Florica Dumitrache era o copilă timidă, firavă, dar isteaţă şi cuminte. În clasa întâi învăţam într-o casă ţărănească, unde era greu să-i controlezi pe copii. După un an de zile s-a terminat construirea şcolii din satul Puranii de Jos, m-am căsătorit şi m-am mutat cu serviciul în Puranii de Sus”. Înv. Nina Durlan
Flora
(Floarea Cărbune)

Cărarea secretă

18025_292777237519501_387214827_n

Toamna, îmi place să cutreier codrul pe poteci… ascunse sub covoare de frunze ce foşnesc plăcut sub tălpi. Mi-e dragă pădurea în toate anotimpurile, dar în toamnă devine magică, semănând cu un tablou pictat în nuanţe de galben, maro, verde-gălbui şi ruginiu. Vântul, ce adie plăcut, aduce de pe dealuri miresme de struguri copţi şi de gutui, pânze de păianjen agăţate de crengi, sunet de tălăngi, şi încă ceva… ce seamănă cu o chemare, un dor intens. Vrăjită de peisaj, descopăr o potecă ce se prelinge printre trunchiurile arborilor seculari. Am senzaţia că am păşit pe o cărare magică, o cărare secretă care nu ştiu unde duce. Privesc nedumerită în jur. Printre coroanele arborilor se zăreşte un colţ de cer albastru, iar lumina soarelui ce răzbate printre coroanele arămii, pare că se scurge dintr-un pocal cu miere, atât de blândă şi aurie este.Se aud paşi… şi, deşi uşori, ei fac să reverbereze covorul de frunze foşnitoare în liniştea adâncă a pădurii… Discretă, mă ascund după o tufă de porumbar ca să nu deranjez, prin prezenţa mea, femeia ce păşea ca hipnotizată pe potecă. Chipul ei frumos părea pradă unei dureri ascunse.
E doar una din poveştile de dragoste învăluite de energia stejarului secular, sub care altădată, iubiţii îşi împărtăşeau, reciproc, patima iubirii lor… O iubire ce se înfiripase într-o noapte magică de sânziene, când peste câmpuri zburdau nebune ielele prefăcute în fecioare fermecătoare, purtând coroniţe din sânziene, pletele mirosindu-le a flori sălbatice…Vântul sporea magia acelei nopţi, alergând zănatic printre ramurile copacilor şi peste câmpia acoperită de galbenul florilor de sânziene cărora le purta polenul până la cei doi îndrăgostiţi. El le învăluia trupurile înlănţuite, poleindu-le cu aur. Noaptea se lăsase încetişor, iar licuricii luminau, precum stelele, în „râurile” săpate de timp în scoarţa veche a bătrânului stejar. Sub coroana bogată, trupurile îmbrăţişate, în clipa magică, se contopeau cu trunchiul arborelui ce părea bătut în diamante, ca şi cum Cerul le consfinţea dragostea.
Cărarea secretă începea sub stejar, şerpuia printre munţii cei bătrâni, urcând, apoi coborând, pierzându-se în zările albastru-străvezii… Ochii le străluceau înrouraţi în noaptea cu lună plină, când şi-au luat rămas bun la ţărmul mării pe care el avea să călătorească. Ochii lui erau ca cerul, ochii ei, ca iarba mătăsoasă…Bărbatul străbătea mările lumii de unde se întorcea tot mai îndrăgostit.
A trecut şi toamna aceasta, au venit zilele reci, mai întâi o adiere, apoi vântul s-a înteţit aducând turma de fulgi de nea ce-au împletit a iernii haină. Viscol, nămeţi, troiene peste noapte aşternute, bătrânul stejar dormind în straiu-i alb, pân’ la poale îmbrăcat…
A venit Iarna cea rece, menţinând depărtarea între ei: lungi scrisori de dragoste, fiecare oftând ca vântul în nopţile de iarnă, promisiuni…deşarte. Apoi a sosit Primăvara cu o nouă lumină, cu alai de flori şi fluturi, a urmat apoi Vara, fierbinte ca însăşi patima dragostei lor. Cărarea secretă a prins din nou viaţă, iar stejarul gemea sub frunzişul bogat, învăluit în parfumul teilor din jur…Paşii ei călcau pe vechile urme încrustate pe cărare, obrazu-i înfierbântat se lipea tandru de scoarţa magicului stejar, cu un sărut plin de candoare. Îi mângâia scoarţa-i aspră, ridicând ochii spre Cer, destăinuindu-i dorinţa-n şoaptă. Ea ştie că, de-i dorinţă curată va ajunge Sus, iar Curcubeul visu-i va împlini.
O mână tandră şi catifelată îi mângâie obrazul încins de dor. Cu ochii-nchişi tresare când simte, lin şi delicat, pe buze un sărut suav, proaspăt ca roua dimineţii. Tresare, deschide ochii, şi constată că nu-i decât vântul care a atins-o, în treacăt, cu dulcile lui adieri. Din ochi-i verzi că iarba, lacrimi calde curg, smaralde-nestemate. Vântu-n calda-i adiere nu-i poate da surâsul înapoi… Nostalgie, lacrimi, smaralde-nestemate se scurg pe raza soarelui, departe. Nu s-a mai auzit strigată pe nume ca altădată, doar parfumul vrăjit al sânzienelor, şi adierea lină îi înlănţuie gândurile, şi… urmele paşilor pierdute în ceaţă pe cărarea secretă…
Pentru fiecare clipă,
Câte-o frunză.
Pentru fiecare frunză ,
Câte-un suspin al pădurii.
Pentru fiecare adiere,
Suspinul inimii
Ce-aşteaptă împlinire…
FRUNZA

563471_412948768741950_526713143_n
547108_545250565525136_1147287988_n

Flora
(Floarea Cărbune)

Meditaţie la malul mării…

MAREA
În zilele de vară, pe înserat, îmi îndrept paşii spre ţărmul mării, către o stâncă ascunsă de ochii indiscreţi. Stânca are forma căuşului palmei şi te simţi la adăpost, fiind ferit de orice situaţie neprevăzută. În zilele cu furtună, valurile au depus iarbă de mare în adâncitura stâncii unde s-a format un loc comod pentru relaxare. Aşezată în căuşul ocrotitor, palma lui Dumnezeu cum îi zic eu, privesc, minute în şir, întinderea nesfârşită a mării, zborul pescăruşilor, jocul delfinilor în larg şi mersul norilor pe cer. Nori, care iau forme ciudate, copleşindu-mă cu figurile ce par a fi create de mâna unui sculptor nevăzut.
Fiind pe înserate, soarele se retrage spre asfinţit, obosit de hoinăreala de peste zi. Înainte de a-şi închide pleoapa obosită şi a-şi sprijini tâmpla pe umărul unui nor, cerul capătă o culoare nefirească, trandafirie ca o linie de demarcaţie la orizontul asfinţitului. Se aude clipocitul valurilor şi, din când în când, strigătul speriat al câte unui pescăruş întârziat.
E clipa de graţie! E taina amurgului pe care o împărtăşesc cu stânca, cu pescăruşii, cu marea şi cu marinarii de pe vapoarele aflate în larg. Mă las în voia visării şi simt cum briza mării îmi mângâie chipul, îngânându-mi cântece ciudate. Cântece aduse pe aripa vântului şi a pescăruşilor, de pe tărâmuri îndepărtate, purtând în clepsidra versurilor aromele exotice ale acelor ţinuturi. Devin fluidă ca argintul viu şi mă preling de pe stâncă în valurile ce susură la baza ei, înfrăţindu-mă cu ele. Încerc să deprind muzica lor şi taina croşetării dantelei cu care îmbracă piciorul stâncii, să învăţ dansul lor tainic când se contopesc cu ţărmul, să învăţ topirea în Infinit precum cristalul de sare.
Mă simt neputincioasă şi constat că nu sunt altceva decât o picătură dintr-un ocean…Sunt şi eu muzica oceanului, dansul tainic şi hieroglifa mării… indescifrabilă oamenilor. Am devenit atât de translucidă, încât mă contopesc cu respiraţia întinderii albastre, pierzându-mă printre miile de vietăţi ce trăiesc în ocean…
Flora
(FLoarea Cărbune)

Simfonia iubirii

554860_536904243019061_1903208486_nSimfonia iubirii
Chemarea ancestrală a Iubirii a existat dinainte ca noi să ne naştem. Mi se pare firesc, altfel n-am fi apărut, nu? Când un copil apare pe lume…vine cu sămânţa iubirii în inimă. Şi iubirea creşte odată cu el. Legenda iubirii spune că, în momentul naşterii unui spirit încarnat, undeva pe Pământ, se încarnează şi jumătatea lui. Dacă sufletul rămâne pur şi iubirea neîntinată, există şansa ca cele două jumătăţi să se întâlnească, clipă în care Omul cunoaşte iubirea absolută. Jumătăţile care se regăsesc sunt asemeni a două fulgere ce se unesc dând naştere unor explozii de sentimente… mai strălucitoare decât luceferii şi mai puternice decât moartea.
Dumnezeu este originea divină a fiinţei noastre, El fiind sursa Iubirii Absolute. De fapt, „căutarea” noastră, neliniştile metafizice ale fiinţei umane, derivă din nevoia de contopire cu Tatăl Ceresc şi acest lucru se poate realiza numai prin Iubire. Felul de a iubi depinde de evoluţia spirituală a fiecăruia dintre noi.
În lunga sau scurta istorie a omenirii, depinde cum vrei s-o iei, oamenii au întinat conceptul de Iubire prin disimularea sentimentelor, ceea ce a dus la deziluzii şi dureri. Într-un cuplu, iubirea înseamnă încredere, echilibru, adevăr, evoluţie spirituală, seninătate, fermitate, responsabilitate, bun simţ, onestitate, loialitate, devotament, respect, admiraţie, inspiraţie, credinţă… Iubirea îi deschide Omului calea spre spiritualitate, spre armonia inimii şi frumuseţea Universului. Iubirea îl înalţă şi-l înnobilează pe om căci ea se dăruie necondiţionat. Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire!
„Când iubiţi nu trebuie să spuneţi „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă” eu sunt acum topit de iubire în inima Creatorului”(K.Gibran)
Flora(Floarea Cărbune)

Lacrima de iubire

Copie a tablouri_abstracte_moderne_catruna_mihai_amintirea_iernii

Adeseori, am privit vrăjită dansul fulgilor de nea. Iarna este un anotimp fascinant, căderea fulgilor e un mister hipnotizant. Îmi place să privesc cum ninge, mi-a plăcut dintotdeauna. Când eram mică, nu mă mai dezlipeam de geamul de care îmi lipeam năsucul, privind cum cad din Cer fulgii de nea. Fiind un copil introvertit, aveam lumea mea imaginară în care domnea armonia unde mă simţeam fericită şi în siguranţă. Aveam aceeaşi stare şi când ningea. Mi se părea că fulgii îmi sunt prieteni ce mă cheamă la joacă, atât de zburdalnici erau. Într-o zi am ieşit în picioruşele goale ca să prind câţiva fulgi de nea pe care să-i aduc în casă. Am plâns când, în mână, mi-au rămas numai câteva picături de apă. Ca să mă împace, bunicul mi-a spus povestea fulgului de nea…
– Fulgii de nea nu sunt copii zburdalnici aşa crezi tu, ei sunt copiii Cerului, trimişi pe pământ să protejeze recoltele şi să asigure pământului apa necesară vieţii, hrănind copacii din păduri şi livezi, grânele, păsările cerului, animalele din păduri şi de pe câmpii. Sunt zone în lume unde există doar iarnă şi gheţari uriaşi, iar anul este împărţit în 6 luni noapte şi 6 luni…ziuă. Este „noaptea polară” cu Aureola Boreală. Acolo nopţile sunt albe, ştiai asta? Ştii ce-i acela un gheţar?
– Nu, am răspuns eu.
– Gheţarul seamănă cu ţurţurele care era să-ţi cadă în cap, când s-a desprins de la streşina casei. Numai că, un gheţar este uriaş, format cu mii de ani în urmă, prin îngheţarea apei în care au rămas captive multe forme de viaţă, necunoscute încă nouă.
– Ahaaa, acum ştiu bunicule!
Când eram liceană, la vârsta iubirilor pure, fulgii de nea îmi păreau născuţi din răsuflarea stelelor, fiind la fel de fragili ca roua căzută în zori. Eu credeam că roua este lacrima Cerului, pură ca un cristal şi răcoroasă ca răsuflarea îngerilor. Fiecare om are în Cer o stea şi o povestea a sa, o poveste de-o clipă, ca însăşi viaţa dimensionată la timpul cosmic. Primăvara, când neaua se topeşte, unele poveşti sunt preluate de pomi, de păsări, de izvoare, iar altele se prefac în mii de flori ce umplu potecile şi poienile pădurilor… Când suntem îndrăgostiţi, ascultând susurul unui râu, avem impresia că ne ascultăm propria poveste de viaţă. La fel se întâmplă când privim un pom în floare sau când ascultăm fermecaţi glasul duios al privighetorii.
Într-o iarnă, când eram îndrăgostită, un fulg mi-a căzut pe gene, prefăcându-se imediat într-o lacrimă. Cu timpul, mulţi astfel de fulgi mi-au căzut pe gene… având parte de atâtea lacrimi… câţi fulgi mi-au dantelat genele. La maturitate, un fulg pufos s-a aşezat pe pleoapele mele, murind într-o clipă de infinită iubire… Avea gustul lacrimilor inimii mele. Viaţa, însă, îşi urmează cursul şi fiecare trăieşte conform liberului arbitru. Adeseori, ne pierdem ani din viaţă căutând să descifrăm misterul fiinţei noastre. Uneori, descoperim câte o fărâmă de aur şi credem că am dat peste o mină întreagă… La fel se întâmplă şi cu răspunsurile pe care le găsim, vizavi de viaţă,
fericire, iubire, cunoaşterea absolută şi…elixirul tinereţii. Eu cred că e înţelept să trăim intens fiecare clipă a vieţii.
Flora
(Floarea Cărbune)

Lacrimi de iubire

Normal
0

false
false
false

MicrosoftInternetExplorer4

/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:”Tabel Normal”;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-parent:””;
mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;
mso-para-margin:0in;
mso-para-margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:10.0pt;
font-family:”Times New Roman”;
mso-fareast-font-family:”Times New Roman”;
mso-ansi-language:#0400;
mso-fareast-language:#0400;
mso-bidi-language:#0400;}

      Adeseori, am privit vrăjită dansul fulgilor de nea. Iarna este un anotimp fascinant, căderea fulgilor e un mister hipnotizant. Îmi place să privesc cum ninge, mi-a plăcut dintotdeauna. Când eram mică,  nu mă mai dezlipeam de geamul de care îmi lipeam năsucul, privind cum cad din Cer fulgii de nea. Fiind un copil introvertit, aveam lumea mea imaginară în care domnea armonia  unde mă simţeam fericită şi în siguranţă. Aveam aceeaşi stare şi când ningea. Mi se părea că fulgii îmi sunt prieteni ce  cheamă la joacă, atât de zburdalnici erau.  Într-o zi am ieşit în picioruşele goale ca să prind câţiva fulgi de nea pe care să-i aduc în casă. Am plâns când, în mână, mi-au rămas numai câteva picături de apă. Ca să mă împace, bunicul mi-a spus povestea fulgului de nea…
– Fulgii de nea nu sunt copii zburdalnici aşa crezi tu, ei sunt copiii Cerului,  trimişi pe pământ să protejeze recoltele şi să asigure pământului apa necesară vieţii, hrănind copacii din păduri şi livezi, grânele, păsările cerului, animalele din păduri şi de pe câmpii. Sunt zone în lume unde există doar iarnă şi gheţari uriaşi, iar anul este împărţit în  6 luni noapte şi 6 luni…ziuă. Este „noaptea polară” cu Aureola Boreală. Acolo nopţile sunt albe, ştiai asta? Ştii ce-i acela un gheţar?Imagine
– Nu, am răspuns eu.
– Gheţarul seamănă cu ţurţurele care era să-ţi cadă în cap,  când s-a desprins de la streşina casei. Numai că, un gheţar este uriaş, format  cu mii de ani în urmă, prin îngheţarea apei în care au rămas captive  multe forme de viaţă,  necunoscute încă nouă.
– Ahaaa, acum ştiu bunicule!
      Când eram liceană, la vârsta iubirilor pure, fulgii de nea îmi păreau născuţi din răsuflarea stelelor,  fiind la fel de fragili ca roua căzută în zori. Eu credeam că roua este lacrima Cerului, pură ca un cristal şi răcoroasă ca răsuflarea îngerilor. Fiecare om are în Cer o stea şi o povestea a sa,  o poveste de-o clipă, ca însăşi viaţa dimensionată la timpul cosmic. Primăvara, când neaua se topeşte, unele poveşti sunt preluate de pomi, de păsări, de izvoare, iar altele se prefac în mii de flori ce umplu potecile şi poienile pădurilor… Când suntem îndrăgostiţi, ascultând susurul unui râu, avem impresia că ne ascultăm propria poveste de viaţă. La fel se întâmplă când privim un pom în floare sau  când ascultăm fermecaţi glasul duios al privighetorii.
     Într-o iarnă, când eram îndrăgostită, un fulg mi-a căzut pe gene,  prefăcându-se imediat într-o lacrimă. Cu timpul,  mulţi astfel de fulgi mi-au căzut pe gene… având parte de atâtea lacrimi… câţi fulgi mi-au dantelat genele. La maturitate, un fulg pufos s-a aşezat pe pleoapele  mele,  murind într-o clipă de infinită iubire… Avea gustul lacrimilor inimii mele. Viaţa,  însă,   îşi urmează cursul şi fiecare trăieşte conform liberului arbitru. Adeseori, ne pierdem ani din viaţă căutând să descifrăm misterul fiinţei noastre. Uneori, descoperim câte o fărâmă de aur şi credem că am dat peste o mină întreagă… La fel se întâmplă şi cu răspunsurile pe care le găsim, vizavi de viaţă, 

 fericire, iubire, cunoaşterea absolută şi…elixirul tinereţii. Eu cred că e înţelept să trăim intens fiecare clipă a vieţii.

Simfonia iubirii

    Chemarea ancestrală a Iubirii a existat dinainte ca noi să ne naştem. Mi se pare firesc, altfel n-am fi apărut, nu? Când un copil apare pe lume…vine cu sămânţa iubirii în inimă. Şi iubirea creşte  odată cu el. Legenda iubirii spune că, în momentul naşterii unui spirit încarnat, undeva pe Pământ, se încarnează şi jumătatea lui. Dacă sufletul rămâne pur şi iubirea neîntinată, există şansa ca cele două jumătăţi să se întâlnească, clipă în care Omul cunoaşte iubirea absolută. Jumătăţile  care se regăsesc  sunt asemeni a două fulgere ce se unesc dând naştere unor explozii de sentimente… mai strălucitoare decât luceferii şi mai puternice decât moartea.

    Dumnezeu este originea divină a fiinţei noastre, El fiind sursa Iubirii Absolute. De fapt, „căutarea” noastră, neliniştile metafizice ale fiinţei umane, derivă din nevoia de contopire cu Tatăl Ceresc şi acest lucru se poate realiza numai prin Iubire. Felul de a iubi depinde de evoluţia spirituală a fiecăruia dintre noi.
      
În lunga  sau scurta istorie a omenirii, depinde cum vrei s-o iei, oamenii au întinat conceptul de Iubire prin disimularea sentimentelor,  ceea ce a dus la deziluzii şi dureri. Într-un cuplu, iubirea înseamnă încredere, echilibru, adevăr,  evoluţie spirituală, seninătate, fermitate, responsabilitate, bun simţ, onestitate, loialitate, devotament, respect, admiraţie, inspiraţie, credinţă… Iubirea îi deschide Omului calea spre spiritualitate, spre armonia inimii şi frumuseţea Universului. Iubirea îl înalţă şi-l înnobilează pe om  căci ea se dăruie necondiţionat. Cel ce nu iubeşte,  n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire!
 
„Când iubiţi nu trebuie să spuneţi „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă” eu sunt acum topit de iubire în inima Creatorului”(K.Gibran)