OBICEIURI-Purani(Teleorman) part.a 2-a


Crăciunul şi Anul Nou marcau viaţa satului, oamenii fiind foarte generoşi. Chiar şi cel mai sărac om avea ce mânca, nelipsindu-i bunătăţile, de sărbători. Familia mea, în ziua de Crăciun şi de Anul Nou dar şi la alte sărbători, nu se aşeza la masă până nu împărţea, vădanelor sau săracilor, câte ceva din tot ceea ce gătiseră pentru ei. Dăruiau cu bucurie, fiind încredinţaţi că, cei trecuţi “dincolo” vor aprecia respectul, dărnicia şi pomenirea, înaintaşilor. La fel ca pe întreg teritoriul României, şi în satul nostru, bătrânii aveau numeroase superstiţii legate de sărbătorile de iarnă. Astfel: În Ajunul Crăciunului, tăticu sau bunicuţu aveau grijă să înapoieze tot ceea ce împrumutaseră de la rude sau vecini. În acelaşi timp, strângeau ceea ce dăduseră cu împrumut. În dimineaţa de Crăciun, bunicuţa, care se trezea cu noaptea-n cap, punea o monedă în apa neîncepută dintr-o strachină nouă, în care se turnase şi aiasmă , cu care ne spălam pe faţă ca să fim sănătoşi, bogaţi, şi apăraţi de rele, tot anul. Bunicuţul punea o potcoavă nouă în jgheabul din care beau apă animalele. În acea zi, animalele erau adăpate la puţul (fântâna )de la “Buric” aflat la vreo sută de metri de casa noastră. Exista credinţa, că animalele vor fi sănătoase, puternice şi bune de muncă, în tot cursul anului. Bătrânii spuneau că, de Crăciun, se deschide cerul iar cei buni îl văd pe Dumnezeu. Patul meu era la geam şi-mi era uşor să stau pe pervaz ca să privesc cerul. Mărturisesc, că am privegheat de două ori, adormind cu fruntea lipită de geam, dar n-am zărit Cerul deschizându-se. E drept, mă mai băteam cu sora mea, din când în când… Între aceste superstiţii existau controverse referitoare la broască. Bătrânii spuneau că printre animalele alese de Maica Domnului, se afla şi broasca, ea fiind cea care a anunţat Naşterea lui Iisus.Ca urmare, trupul broaştei nu putrezeşte. Bătrânele îi contraziceau pe moşi, susţinând că broaştele sunt folosite de vrăjitoare, pentru trimiterea de vrăji. Copil fiind,n-am ştiut care-i adevărul dar am rămas cu o anume frică. Că, de, ”dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”! Legat de această superstiţie, referitoare la broască, am a vă spune că japonezii o consideră protectoarea casei, fiind şi aducătoare de noroc.
Îmi reamintesc cum bunicuţul Marin îmi atrăgea atenţia asupra zilelor şi nopţilor de Crăciun şi Anul Nou ca fiind zile şi nopţi magice, clipe astrale când se pot produce minuni…
–„Eşti copil nevinovat şi curat, Dumnezeu îţi va asculta dorinţele şi ţi le va îndeplini. Ai grijă ce ai să ceri! Să nu fii lacomă! Fii înţeleaptă precum Solomon ( cunoşteam Biblia din scoarţă în scoarţă) şi mulţumeşte-te a cere, Sănătate pentru tine şi Familie. Dacă omul este sănătos le poate face pe toate!”
Şi azi mai cred în tot ceea ce mi-a spus, cu dragoste şi înţelepciune, bunicul meu.
La ţară, dacă treceai de 25 de ani şi nu erai la casa ta, ţi se spunea, fată bătrână. De aceea, în noaptea de Anul Nou, fetele mari (domnişoarele) apelau la predicţii, precum „Colţata”, pentru a afla cum va arăta ursitul. La colţurile unui batic şi pe laturi, o anume persoană ascundea diverse obiecte: pieptăn, ban, oglindă, inel, briceag etc. Apoi, pe rând, fiecare fată, descoperea unul din obiectele ascunse. Cel care ascunsese obiectele făcea interpretarea simbolică a obiectelor respective: pieptăn-colţat ( cu dinţii strâmbi), oglindă-frumos, inel-căsătorie în cursul anului respectiv, briceag-violenţă, ceartă…
La miezul nopţii, mămica aşeza pe pervazul ferestrei, 12 foi de ceapă în ordinea lunilor calendaristice. În fiecare foaie de ceapă punea şi puţină sare. A doua zi, de Sfântul Vasile, dezlegătorul de vrăji şi blesteme, se analizau foile de ceapă.
În funcţie de topirea sării, avea să ştie în care dintre luni va ploua, şi când va fi secetă.

În Ajunul Anului Nou, mergeam cu Pluguşorul iar în ziua de Anul nou, cu Semănatul şi Sorcova.
Cu două săptămâni înainte de Ajun, ne adunam cu mic, cu mare, pentru a repeta Pluguşorul iar băieţii, Steaua şi Sorcova. Problemele mari ni le creau „buhaiul” construit dintr-un putinei şi „viţe” de păr din coada calului dar şi bicele care trebuiau să plesnească puternic. Cu cât sunetul buhaiului era mai puternic şi melodios (părul de cal era udat, periodic, cu borş) iar plesnetele bicelor erau mai
asurzitoare, cu atât mai mult, Noul An ce avea să vie va fi fost mai îmbelşugat. Puneam atâta râvnă în toate acestea întrucât, aveam convingerea fermă că grâul va creşte des „legând” spice mari şi bogate iar pâinea obţinută, „pâinea noastră cea de toate zilele”, va fi cu atât mai spornică şi mai dulce.
Pluguşorul
Aho,aho, copii şi fraţi,
Staţi puţin şi nu mânaţi!
Lângă boi v-alăturaţi
Şi cuvântul mi-ascultaţi!
S-a sculat Bădica Traian
Şi-a-ncălecat pe-un cal
Cu şeaua de aur,
Cu frâul de mătase
Cât viţa de groasă!
Mânaţi , hăi, hăi!
Şi în scări s-a ridicat,
Peste câmpuri s-a uitat
Să aleagă-un loc curat,
De arat şi semănat!
S-a apucat într-o joi,
Cu un plug cu doişpe boi.
Mânaţi, hăi, hăi !
Boi, boureni,
În frunte ţinteţei,
Ziua toată a lucrat,
Brazdă neagră-a semănat
Grâu mărunt şi grâu de vară,
Să dea Domnul să răsară!
Mânaţi, măi, flăcăi, hăi, hăi !
La anul şi la mulţi ani!

Anul Nou

Acum, dragi gospodari deschideţi uşa casei voastre să vă cântăm:
Steaua. Acest obicei vrea să re-amintească creştinilor, Steaua care a vestit Naşterea lui Iisus, Steaua ce i-a călăuzit, la iesle, pe cei trei magi vestiţi. Magii au adus daruri pentru Domnul Nostru, Iisus.



Steaua sus răsare
Ca o taină mare,
Steaua luminează
Şi adeverează
Că astăzi, Curata,
Prea Nevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia,
În ţara vestită,
Betleem numită
Magii cum zăriră
Steaua, şi porniră,
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază.
Şi dacă sosiră,
Îndată-l găsiră;
La Dânsul intrară
Şi i se închinară,
Cu daruri gătite
Lui Hristos menite;
Luând fiecare
Bucurie mare,
Care bucurie
Şi aici să fie
De la tinereţe,
Pân’ la bătrâneţe.
La anul şi la mulţi ani!

Am venit cu Sorcova şi Semănatul, deschide poarta , iubită gazdă!

În cursul paginilor scrise în cartea mea am amintit că, în seara de Sf. Andrei, puneam crenguţe de măr la înflorit. La noi, în Purani, se sorcovea cu aceste crenguţe înflorite. Dacă gospodarul pe care îl sorcoveam era înalt, el se aşeza în genunchi pentru ca noi să-i atingem umerii. Sorcova are un ritm anume în care se cântă. În acest ritm atingeam umerii gospodarilor sorcoviţi . Toţi erau convinşi că acest lucru le va aduce sănătate, spor în gospodărie, apărarea de boli şi de ceasul rău. Această credinţă era înrădăcinată în localitatea mea, deoarece, mărul şi florile de măr sunt considerate magice.

Sorcova
Sorcova, vesela,
Să trăiţi să-mbătrâniţi,
Ca un măr,ca un păr,
Ca un fir de trandafir .
Prichi, prichi revărsat,
Nici cocoşii n-au cântat,
Nici noi n-am întârziat,
Sus în poarta Raiului,
Şade Maica Domnului
Şi-l mângâie pe Hristos,
Ca pe-un trandafir frumos.
Raiule, grădină dulce,
Nu te-ndura de te duce,
De mirosul florilor,

De dulceaţa pomilor.
Să trăiţi, să înfloriţi
Ca merii, ca perii,
În mijlocul primăverii!
Tare ca piatra, iute ca săgeata,
Tare ca fierul,iute ca oţelul.
La anul şi la mulţi ani!
Sărbători fericite!
(Flora)

DEDICAŢIE…Unei Perle sclipitoare

Acum, în prag de sărbătoare,
Să-ţi fie casa ca o floare,
Şi inima să-ţi fie plină
De multe bucurii şi de Lumină!

Fă paşi sprinţari spre Noul An,
Un An ce-ţi va aduce-n dar,
Un premiu la „Romeo şi Julieta”.
Continuă apoi, către Udeşti poteca,
Unde, acum un an, Premiul I luai.
Adună foi de laur în cunună,
Şi împliniri de vise-n inimă.

Pace şi Cer senin să ai în casă,
Să-ţi fie viaţa cât mai frumoasă!
Poartă-ţi Destinul, de Perlă sclipitoare,
Tu, Floarea Cărbune, poeta-„perlă de la mare”!

Mă rog din tot sufletul meu,
Aşa să-ţi ajute Dumnezeu!
„La mulţi ani!”
Cu prietenie,
GEORGETA OLTEANU

OBICEIURI DE IARNĂ-PURANI(VIDELE)-TELEORMAN


Pentru mine, cele mai frumoase sărbători sunt cele de iarnă. Simt cum redevin copil când se apropie sărbătoarea Sfântă a Crăciunului, revăzând, cu ochii minţii, obiceiurile de altădată. Revăd casa părintească, bunicii şi părinţii, fraţii, bucuria din casele românilor. Mă revăd fetişcană, participând, alături de ceilalţi, la pregătirea casei în care avea să poposească Spiritul sărbătorilor de iarnă. Pe lângă purificarea sufletului prin post, aplicată şi nouă copiilor, se făcea şi purificarea casei, prin curăţenie generală. Cu două săptămâni înainte de Crăciun, casa strălucea de curăţenie. Uneori, părinţii schimbau şi paiele la saltelele pe care dormeam, aducând câmpul cu miros de flori sălbatice, în casa pregătită pentru ziua când aveam a sărbători Naşterea Mântuitorului. După Ignat, noaptea în care se spune că porcul îşi visează tăierea, urmau alte treburi în gospodărie: tăierea porcului, tranşarea lui, punerea cărnii la sare, pregătirea cârnaţilor ş.a. În ziua tăierii porcului, mămica ne „îmbărburea” cu sânge de la el. Adică ne făcea cruce în frunte, bărbie şi obraji, pentru a fi feriţi de boli şi deochi.
Ca să înţelegem necesitatea postului, bunicul ne povestea legenda naşterii lui Iisus Hristos care avea să ne stea alături, în tot cursul vieţii noastre, protejându-ne. Exista credinţa, că în noaptea de Crăciun, dobitoacele vorbesc. Bunicul Marin ne povestea o întâmplare din bătrâni, când, un „solomonar” care înţelegea limba dobitoacelor, a auzit boii vorbind despre Iisus, cel născut de Maica Domnului într-o iesle, unde vitele suflau asupra lui, pentru a-l încălzi.
La aflarea veştii Naşterii Domnului, Natura se bucură deopotrivă, alături de oameni şi animale, fiind prezentă în colinde: „Florile dalbe“, „Flori de măr „florile între flori“ se reînnoiesc în fiecare an în mersul colindelor, căci şi ele au aşteptat naşterea Copilului Sfânt-Regele Lumii.

Astfel, în Armonia Divină stabilită între Cer şi Pământ, Cântarea îngerilor, ce vestesc Lumina Lumii, se răsfrânge în colind ca o revărsare de har ce inundă întreg Universul.
Freamătul din preajma Crăciunului, vremea colindelor, pregătirea bradului, animaţia de pe uliţele satului, glasurile vesele ale copiilor, mirosul cozonacilor şi a cetinei de brad oferă inimii cele mai deosebite emoţii ce-i înalţă trăirile până la Cer. Uneori, ningea feeric, neaua cu scânteieri argintii, sporind atmosfera de sărbătoare întru iubire.
Valoarea spirituală a Crăciunului este singura care contează în aceste zile. Crăciunul este de fapt, o stare de spirit, bucuria venind din străfunduri. În copilărie o simţim cu tot sufletul, apoi, pe măsură ce înaintăm în vârstă, pierdem câte puţin din ea, pe drumul vieţii , câteodată nu mai suntem în stare să o regăsim, niciodată. Liniştea, zâmbetul şi bucuria din zilele premergătoare marii sărbători creştine sunt simţite şi trăite în cuget cu adevărat, numai aşa, Spiritul Crăciunului poate pătrunde în casele noastre. De fapt, cel mai mare dar al Crăciunului îl reprezintă bucuria sufletească pe care ne-o aduce Naşterea Domnului, pacea din inimă, puterea de a ierta şi de a-i ajuta şi înţelege pe cei din jur, bucuria de a dărui şi a primi…
Simţeam bucuria tuturor, simţeam că trăiesc!
Îmi revine în memorie, plăcerea cu care mâncam colindeţele, pe care mama mea le punea în zeama în care fierbea caltaboşul, în dimineaţa Crăciunului. Colindeţele (produse de patiserie; pregătite în casă, de către gospodine şi oferite colindătorilor-covrigi, colaci, boboroade) căpătau o savoare deosebită. Merele si gutuile coapte erau cele mai deosebite delicatese pentru sufletul meu, stăteau frumos rumenite, pe colţul plitei, pentru a se păstra calde, tocmai bune de mâncat.
La vremea aceea, nu ştiam ce-i ciocolata şi nici de dulciurile colorate sintetic, nu ştiam…
23 spre 24 decembrie
Prin troiene şi nămeţi,
Merg copii la colindeţi.
Cete de băieţi şi fete,
Să colinde pe-ndelete…
Cu trăistuţele pe spate,
Să le umple cu de toate,
Mere,nuci şi covrigi buni
C-aşa-i datina la români.
Abia aşteptam vacanţa de iarnă… Cea mai mare bucurie era să mergem cu colindeţele…Aşa se face că, de cu ziuă, îmi pregăteam traista şi un ciomag cu care să mă apăr de câinii, din curţile oamenilor care nu doreau colindătorii, lăsându-i slobozi pe uliţă. Toţi cei din ceata de colindători aveau traistă şi ciomag.
Pe 23 decembrie, de cum se lăsa înserarea, plecam cu colindeţele ( cu colinda). Oamenii lăsau porţile deschise, legau câinii, şi ne aşteptau cu nerăbdare şi bucurie. Ei considerau colindul copiilor ca pe ceva magic, ce aducea binecuvântarea gospodăriei şi a gospodarilor, sporul în casă, rodnicia ogoarelor, pacea şi tihna bătrâneţii.
Noi ne apropiam de geamul luminat şi cântam:
Lămâiţă portocală,
Noi suntem copii de şcoală
Şi-am pornit a colinda,
Pe la case a ura,
Maica Domnului ne-ajută
La covrigi şi la nuci multe.
Ne daţi, ne daţi ori nu ne daţi?
La anul şi la mulţi ani!
Oamenii ne dădeau colindeţe, covrigi, mere sau nuci, abia mai căram traista prin nămeţi, mai mult o târam de grea ce era…
Eram o copilă firavă dar inimoasă, mergeam la urat în ceata copiilor mari, nu acceptam să merg cu cei mici şi plângăcioşi.
Afară era ger, troienele erau mari, pe uliţe ne lătrau câinii, ciomegele fiind foarte preţioase. În plus, le mai foloseam şi ca bastoane pe nămeţii care, pe alocuri, erau înalţi cât casa.

Fragment din cartea „Rădăcini!”
(Flora)

Povestea perlei diafane


Uimire stârneşte perla diafană,
O lume se-ntreabă,
De unde atâta frumuseţe,
Născută din durere,
Pe adânc întunecat de mare !?

Îşi spune povestea perla,
Secretul ei,
De vrei,
Ascultă-l:

„Eu m-am născut în întuneric,
Între falduri călduţe şi moi.
Nu cunoşteam Lumina,
Doar cântecul valurilor,
Ce cântec de leagăn mi-a fost.
Sălbatice şi furtunoase valuri
De maluri se izbeau,
Ca într-un lung şi nesfârşit suspin…

Într-o anume zi,
Un temerar, riscându-şi viaţa,
Din adâncul mării m-a cules.

Astfel,
Spre lume, fereastra mi-a deschis.
De pe Cerul albastrul ca Marea,
Soarele prea luminos m-a ameţit.
Astfel,
Prealuminată în viaţă am pătruns”.

De atunci, eu m-am convins
Că temerarii
În Lumină îşi deschid
Şi Inima şi Viaţa…
Iubirea pentru Lumină
E Calea inimii spre Nemurire.

Trec anii şi viaţa nu-i uşoară,
Haideţi să creştem perle preţioase,
Ca Armonia şi Credinţa-n Viaţă,
Din luminoase, pure sentimente,
În Inimă se plămădeşte
O mică, diafană, perlă preţioasă…

Talismanul

Talismanul


Viaţa-i ca un labirint
În care te poţi rătăci…
De nu ai repere
Şi nici morală n-ai.

Am navigat pe Oceanul vieţii,
Adesea, de furtuni învolburat,
Vezi…scoica
Pe care-am pescuit-o
Din adâncul Oceanului?

De-a valurilor mişcare
E splendid sculptată,
Dantela-i sofisticată,
De zbuciumul vieţii
E îndelung cizelată.

Ea poartă urme
De lacrimi şi durere
Ce-n perle s-au prefăcut
Şi în abisul mării s-au ascuns.

Du scoica la ureche
Şi ascultă-i şoaptele
Ce din adâncul inimii vin,
Sunt şoapte, şoapte îndurerate.

Îţi dăruiesc această scoică
Pe care s-o păstrezi
Lângă inima ta,
Ca pe un magic talisman
Un Univers de gânduri se ascund în ea
Şi-un veşnic Curcubeu…
Talismanul …este inima mea…

Aşteptându-te…

Aşteptându-te…


Frunzele care cad,
Alunecă pe lângă fereastră.

În frunzele toamnei în roşu şi auriu,
Îţi văd buzele şi sărutările verii
Şi mâinile bronzate de soare,
Mâini care se-ncolăceau
În jurul trupului meu,
De dor nepotolit, dor încins.
De când ai plecat,
Zilele au devenit mai lungi
Şi în curând voi auzi cântecul iernii
Dar, dor îmi e de tine, dragul meu,

Şi frunzele toamnei se scutură
Mereu, mereu…

Ploaia lui decembrie
Udă pământul încălzit,
Vântul scutură crengile,

Neputincioase se zbat sub ochii mei.
Alungate, frunzele toamnei ruginii,
Alunecă într-un rămas bun
Pe lângă fereastra mea,
Fereastra mea de la balcon.

(VEDERE DE LA BALCONUL MEU…Cţa.)
Privesc cum se zbuciumă natura
Neajutorată în faţa vântului tăios,
Aşa se zbuciumă şi inima mea,
Aşteptându-te…
(Flora)

Omule


Omule,
Ramură a Timpului înflorit
La vocea Soarelui răsărit,
În inima mărilor ai fost plămădit,
Dulcea şi Pura Lumină te-a însufleţit.


Tu
Eşti stăpânul Lumii pe Pământ
Şi la fiecare Început
Binecuvântezi
Neprihănita înflorire în Iubire.


Tu,
Voce a lui Dumnezeu
Ţi-ai acordat sufletul
La muzica sferelor,
Lăsându-l să călătorească
În spaţii siderale,
Prin pulberi de stele strălucitoare.
E muzica sufletelor- pereche
Ce se caută prin veacuri
Încă de la Începuturi,
Străbătând orizonturi întinse
Şi Cerurile toate.

Deşi nu te văd, ţi-aud chemarea
Şoaptele sunt diafane
Precum petalele trandafirilor galbeni
Sub rouă- nfloriţi,
Clinchetele lor se aseamănă
Cu vraja sonoră a Clopoţeilor Tibetani.


Ţi-aud chemarea
Şi- aripi îmi cresc să te urmez
Când tu mă chemi,
Prin Calea Lactee să zbor,
Admirând Răsărituri de stele,
Din lumi nevăzute,
Lumi neştiute,
Lumi fără durere.
O, bucurie a Zborului,
O, bucurie a Libertăţii…

Omule,
Ramură a Timpului înflorit
La vocea Soarelui răsărit.