Femeie…

Femeie,
Cu trupul alb şi fin,
Cu delicat parfum de crin,
În fiecare clipă mă stârneşti,
Şi carnea-mi răscoleşti adânc
Cu voluptate , foc şi gheaţă.

Femeie,
Trupul tău e fructul interzis,
Şi-n faţa lui
Cad în genunchi şi murmur:
„Pot lumi să piară,
Şi munţi să se scufunde,
Tu Dumnezeu îmi eşti:”Început/Sfârşitul!”

Femeie,

În faţa ta… mă plec.
(Floarea Cărbune)

 473_10208625137046832_8236450030463156824_n
Reclame

LEGENDA LUI DRAGOBETE

Legenda lui Dragobete

          De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea, cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită din somnul lung în care căzuse, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput, încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii şi ale Cerului, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună.

Iubirea nu moare!

Nota autorului: 15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac, ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poarta.(Sursă:Wikipedia)

Floarea Cărbune, „Legenda lui Dragobete”, Editura Armonii Culturale, 2015

Ilustrații de Mirela Pete

 

Legenda lui Dragobete

DRAGOBETE

Autor:Floarea Cărbune

Ilustrație de Mirela Pete

Legenda lui Dragobete

(Dedicată nepoţilor mei, Dragoş-Carlo şi Luka Magnus Constantin)

        De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea,  cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare  trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită din somnul lung în care căzuse, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze  mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie,  a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput,   încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii şi ale Cerului, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea  taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii,  mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună. Eu îi cred pe aceştia!

Iubirea nu moare!

Nota autorului15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac, ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poarta.(Sursă:Wikipedia)

PRIMĂVARA

  • Primăvara 2012

    (Paralelă, Japan-Purani de Videle)

    Cireşii au înflorit grăbiţi
    În Primăvara asta magică.
    Eu cerului trimis-am un mesaj
    Să cheme vântul călător,
    Dar a venit furtuna…
    Iar florile se scutur triste şi supuse.
    În digul de la Fukushima,
    Valuri neîmblânzite se izbesc,
    Tristeţea şi drama încă atotstăpânesc
    Fără cruţare în haosul din Univers.

    Noi ne-am plimbat în parcul
    De lângă râul Sumida
    Unde, sub un cireş în floare,
    Ne-am spus „sayonara”!
    Luându-ne la revedere…
    Dar eu ştiam că-i pentru totdeauna…

    Cântecul trist al insulei nipone,
    Într-o clipit-a inundat Oceanul,
    Dar aripi albastre, măiastre, de păsări
    Libere zboară, străjeri între zări.
    Florile de cireş s-au ofilit,
    În iarbă zac, ofrandă pe Pământ.

    Cu tine m-am plimbat
    În parcul de lângă râul Sumida
    Şi-acum ne despărţim,
    Însă eu ştiu…că-i pentru totdeauna…
    Sayonara Japan!
    Sayonara Cristina!
    ***
    Au înflorit cornii-n pădure
    Lângă Puranii mei de Videle,
    Şi coroanele-s cu aur poleite.
    Florile trimit vântului mesaje
    De-a le purta parfumu-n depărtare
    Pe-aripa lui grăbită şi sprinţară,
    Dar vântul este plecat,
    Şi a venit furtuna…
    Însă eu sper… că nu e pentru totdeauna.
    (Japan-16 mai 2012)





  • CĂLĂTOARIE SPRE ŢARA SOARELUI RĂSARE…


    Dragi prieteni,
    Vă rog să mă scuzaţi că nu pot răspunde mesajelor voastre. În ultimul timp am fost f.ocupată…
    Acum, îmi pregătesc bagajul pentru plecarea în Japonia. Voi pleca peste câteva zile. Mă voi gândi la voi şi…voi încerca să vă ţin la curent cu ceea ce voi face, interesant, acolo.
    În primul rând, voi participa la un concurs pentru care am primit o Invitaţie.

    La acest concurs vor participa câţiva artişti români, poeţi şi prozatori…alături de artişti japonezi.
    Până la primul contact, vă postez câteva poze cu „sakura”.

    În primăvara aceasta…voi prinde cireşii în floare, sper să fac multe poze frumoase.
    CRISTINA-FIICA MEA DIN JAPONIA

    DIMI-NEPOŢELUL MEU DIN JAPONIA

    S-auzim numai de bine,
    flora


    P.S: Vă mulţumesc pentru comentariile frumoase de până acum…S-aveţi o primăvară frumoasă, mai ales, în suflete!

  • PURANI DE VIDELE

PURANI DE VIDELE

PURANI DE VIDELE, LOCUL NAŞTERII MELE:

Satul meu, Purani
Mi-e dor de tine, sat îndepărtat,
Natalul meu Purani- sanctuar de pace,
Te port în suflet cu tainic zvon de luncă,
De cânt şi vise pe netede cărări.

Prin mintea mea, tablouri trec, crâmpeie,
Pădurea cu florile-n tufişuri
Şi Glavaciocul murmurând printre desişuri
De mure, de visătoare sălcii şi hamei.
În faţa mea, Izlazul,
Neprihănit ca sânul de fecioară,
Renaşte-n fiecare primăvară.
Apoi
Livedia, lacul „Ileanii”, cu nuferi şi irişi aurii,
Pe malul căruia se joacă
Nepotolite cete de copii.
Se stinge-n zări slăvitul soare,
Se încetează munca pe ogoare
Şi peste sat coboară înserarea,
Peste ţinutul meu din Sud-ul binecuvântat,
Spre care dorul şi iubirea mă poartă neîncetat,

Mi-e dor de voi natale zări,
Cu ochii minţii vă privesc din depărtări…
Revăd tot ce-am iubit
În inocenta mea copilărie,
Mă simt o acvilă în zbor
Peste albastre zări
Şi când coboară noaptea,
Iar Glavaciocul lin şopteşte,
Când curge pe sub rămuriş de sălcii
Pe care şi vântul aţipeşte,
Atuncea, eu,
Mă las uşor în zbor,
Plutind pe-un nor de-argint.
În suflet speranţa se-nfiripă
Iar inima-mi tresare
Fericită…

Ce zi senină şi frumoasă!
Priveşte, codrul, înverzeşte,
Sub raza soarelui arzând,
Din cele patru zări îndepărtate,
Zvâcneşte iarăşi Primăvara pe pământ.

Mi-e dor de voi, natale zări,
Cu ochii minţii vă privesc din depărtări…
Floarea Cărbune





Poze personale

 

Trezeşte-te, române!

37829427_6791351_21914022

Mi-e inima potir de-argint
Ce-adună-n el speranţa vieţii
Când roua cade peste flori
În faptul dimineţii…

Mi-e inima liră vrăjită
Ce peste veacuri dă ecou
Prin plâns şi râs, trecute neamuri
Trezesc în mine cântec nou.

Şi tot ce mi se-nvolbură prin vine,
Durere, ură, nădejde ori iubire,
E din strămoşi venit un glas prin mine,
Ce către cei prezenţi… credinţă şi demnitate cere.
Române,
Decât pe cerul sorţii
Rătăcitor neîmplinit prin stele,
Luceafăr e mai bine…să pieri
Ofrandă luminii care vine.

Ridică-te şi umblă,
Urmează-ţi visul, în adevăr trăieşte,
Sub paşii tăi sunt urme sfinte…
Sosit e timpul, trezeşte-te, române!
29 iulie 2012

Autor: Floarea Cărbune

Semințe de gând

Din duh, curcubeu şi pulbere de stele
A zămislit Dumnezeu seminţe de gând
Din care ne-am născut pe pământ,
Într-un leagăn de armonii eterne.
Apoi, ne-am rătăcit…
Paşii noştri s-au scufundat
În noroaiele lipicioase ale lumii,
Iar…după o vreme
Ne-am regăsit
La margine de timp
Arzând, făclii albastre
Pe gingaşe lujere de lotus.

Autor: Floarea Cărbune

11836652_10207189908687020_534473891932631274_nReflecții…