LEGENDA LUI DRAGOBETE

LEGENDA LUI DRAGOBETE

Autor: Floarea Cărbune

 dragobete

Ilustraţii: Mirela Pete Rusu

De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea,  cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare  trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită din somnul lung în care căzuse, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze  mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie,  a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput,   încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Şi, pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii şi ale Cerului, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea  taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. El spunea că, pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…

Ilustraţiilegenda-lui-dragobete2

Ilustraţii: Mirela Pete Rusu

Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii,  mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună.

Iubirea nu moare!

–––––

Nota autorului: 15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac,  ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poarta.(Sursă:Wikipedia)

 În curând:

copertele-1-si-4-refacute-22

 

 

PRIBEGIA…

miercuri, 29 iulie 2009 la 15:47

:)
Iubesc Câmpia
C-o dragoste ciudată…
Mi-i dragă pacea ei
Statornic aşezată
Cu datinile-i sfinte
Din timpuri ce-au apus
În dorurile inimii
Cu toate mi s-au strâns.
Iubesc
Nopţile-i cu lună plină
Când înfloresc florile-n grădină
Iar greierii cântă de zor
La măiastrele viori.
Mi-s dragi
Dulcea legănare a pădurii
Şi a holdelor hlamidă aurie
Ce se întinde…
Cât vezi cu ochii pe câmpie,
Şi casele adunate laolaltă
Ca sfatul bătrânilor de altădată.

O, draga mea Câmpie,
Iubită mamă, drăgăstoasă
Iubesc la tine dărnicia
Şi copilăria mea frumoasă…
Adeseori, când te revăd
În ochii tăi îmi scald privirea
Şi în limbajul tainic de-altădată
Începem convorbirea.
Copilul care-am fost
Te-mbrăţişează cu dor
Apoi visează…
În vis el vede-o sărbătoare,
E hora din Poiană
Unde fete frumoase
În cozi cu câte-o floare
Vorbesc despre iubire,
Sunt vesele, dansează.

Mă simt o frunză
Ce, odată,
S-a desprins
Dintr-un bătrân stejar,
Zburând prin lume
Pe aripi de vânt hoinar…
De ger şi de-arşiţa dorului uscată
Până la Marea Neagră am ajuns
De furtunile vieţii purtată.
Am poposit pe ţărm
Unde un mândru palmier
Se înălţa semeţ
Cu frunze-n evantai.
Iar briza mării
Duios îl dezmierda.

Revăd frunza,
Apropiindu-se sfioasă
Frunza pribeagă ce
Palmierului i-a spus:
La tine-am poposit
După o lungă pribegie
Căci de părinţi eu m-am desprins
Din fragedă copilărie.
De mică rătăcesc
Străină prin lume,
Te rog, în frunzişul tău
Aş vrea să mă-adăpostesc.
Am nevoie de odihnă…
În fiecare seară
Am să-ţi spun poveşti
Din drumu-mi cunoscute.

Sunt mândru copac
De Dumnezeu hărăzit
Spre cer să mă-nalţ,
Prin evantaie verzi
Să-i sorb Lumina.
De soare sunt iubit,
Iar marea-i cu unda rece
Zilnic, îmi scaldă rădăcina.
Vino, străino,
Adună-ţi puterea, răbdarea,
Primeşte răcoarea
Frunzişului meu,
Trecutul tău
Tu uită-l!
Străină pribeagă ai fost,
Acum eu îţi sunt adăpost,
Prieten şi umăr la greu
Eu, îţi promit, voi fi mereu.
(flora)


Comentarii 31

GÂNDURI ÎMPĂRTĂŞITE…

(Gânduri împărtăşite consătenilor mei, celor deschişi la minte).

COPIII

„…Viaţa  fără copii mi-ar fi fost searbădă, copiii au reprezentat ancorele mele în viaţa aceasta, întrucât, niciodată,  nu m-am simţit „de-a timpului” sau „de-a lumii”… în care vieţuiesc, având senzaţia că trăiesc într-o lume paralelă. Dintotdeauna am avut o altă scală pentru valori…

Am încercat să dobândesc respectul şi dragostea copiilor mei,  pe care să le port ca pe nişte “trofee”, răsplată a “datoriei” de mamă, îndeplinită cu onoare. N-am vrut ca, la maturizarea fiilor şi fiicelor, să ajung a roşi. Deşi mi se reproşează severitatea,  pe care o recunosc de fiecare dată când se iveşte discuţia, niciodată nu vor putea afirma că i-am minţit. Nu am fost părintele-„teorie”, ci părintele-“faptă”. Le-am cunoscut “dotarea” nativă şi, ca un bun psiholog şi pedagog, i-am orientat spre lucrurile bune, fără ca ei să simtă că sunt “manipulaţi”.Nu le-am interzis fumatul, dar le-am vorbit despre nocivitatea lui. Băieţii mei nu fumează şi nici nu drăcuie, dar îşi apără demnitatea cu dârzenie…

Vis-a-vis de cei care au intrat sau vor mai intra în familia noastră, în calitate de gineri sau nurori, îi tratez ca şi pe copiii mei. Tuturor am a le împărtăşi un secret. O fac cu dorinţa de a-i ajuta să înţeleagă anumite lucruri care privesc  relaţia şi comunicarea cu partenerul şi cu familia acestuia, respectiv eu şi ceilalţi fraţi, cumnaţi şi cumnate. Şi reciproca este valabilă…Ca mamă i-am iubit pe copii, necondiţionat, fără a face vreo diferenţă între ei. În plus, i-am crescut şi educat cu ideea de „clan”, fără vrajbă între fraţi.

CALEA

 

Călăuziţi cu grijă şi pricepere, au putut găsi Calea pe care să păşească ţinând capul sus şi spatele drept…

Ei ştiu că există un nou început, după fiecare furtună din viaţa lor…Şi pot să se bucure de verdele brazilor, de “petalele” curcubeului, de răsăritul soarelui, de plajă, de mare şi pescăruşi…

Până şi nepoţii ştiu că în roşul macilor, în firul de grâu şi în albul virginal al zăpezii este viaţă şi transformare; că totul este supus metamorfozei …o transcendere a omului şi a naturii. În Universul acesta, vast, Omul este unic. Ca om, părinte şi bunică îmi fac griji  pentru ziua de mâine şi, trag un semnal de alarmă….Respect cultura, tradiţiile şi religia fiecărui popor, pentru că am conştiinţa universalităţii… fiind un locuitor al acestei planete.

 

Am putea, deja, începe schimbarea în gândire, să nu tot mai amânăm “clipa. Am putea începe să “construim”, dar nu arme-jucării, pentru micuţii la al căror viitor ar trebui să ne gândim. Sunt de-ajuns două milenii de “orbecăială” şi de “călcat din lac în puţ”.Încă nu ştim a preţui viaţa; încă uităm că depindem unii de alţii, fire invizibile legându-ne, cu voia sau fără voia noastră. Viaţa e un dar desăvârşit! Nu ne rămâne decât s-o trăim,  în deplină armonie.

Iubirea_un_DAR

Frate, omule, suntem legaţi:eu de tine , tu de mine şi amândoi de tot ceea ce ne înconjoară inclusiv Cerul şi  planetele, stelele, luna şi soarele încât şi, o simplă defrişare de pădure, sau o benzinărie construită între blocuri( emanând gaze ce pun în pericol viaţa omului) pot duce la un dezechilibru cu consecinţe nefaste.

         Omule- frate, noi suntem viaţă, cântec, poezie,  dans şi parfum; în noi sunt stelele, Cerul şi planetele. Brâncuşi a “dispărut” în sculpturile sale nemuritoare iar George Enescu s-a dizolvat în muzica pe care a creat-o; la fel şi Eminescu, al cărui Spirit e viu, în nemuritoarele sale versuri.  Inimile lor au devenit o singură bătaie de inimă; să ne acordăm inima la inima lor; să creăm şi nu să distrugem.

Fii onest cu tine şi, Universul îţi va răspunde pe măsură!”

(Floarea Cărbune-„Rădăcini”, pag. 156-157).

Sursa pozelor:Google

DORUL

Dorul

Se spune că acest cuvânt,  „dor”,  n-ar avea corespondenţă în alte limbi, ci este specific românului căruia i l-a dăruit ciocârlia aducând din tării un crâmpei de cer albastru,  împletit cu cântul măiestrit din naiul lui Gheorghe Zamfir. Sau poate invers, Gheorghe Zamfir a împletit crâmpeiul de cer cu iubirea din inima lui, transpunând-o pe strunele vrăjite ale naiului. Nici cel care  mi-a povestit ,nu-şi mai reamintea cum stăteau lucrurile, atât de vechi e acest simţământ,  dimpreună cu rădăcina lui.
Am cunoscut „dorul” şi-l mai simt încă… E ca o tânguire a inimii, o melodie nostalgică… cântată la corzile ei sensibile. E ca o durere dulce, o durere ce vine din străfunduri,  având rădăcinile în ancestral, o căutare a „ceva” ce nu poate fi definit. Pentru că dorul nu m-a părăsit niciodată, am pus existenţa lui pe seama faptului că de la 11 ani sunt plecată de acasă,  pribegind de ici… colo. Din Teleorman în Moldova,  apoi în Dobrogea, la Mangalia şi Costanţa, apoi la Valu lui Traian… unde sunt şi astăzi.

Când eram mai mică sau foarte tânără, credeam că „dorul” se va ostoi odată cu revenirea pe meleagurile natale, Purani de Videle. Dar când ajungeam acolo,  nu mai regăseam atmosfera mirifică, uliţele copilăriei nu mai aveau farmecul de altădată şi nici lacul cu sălcii umbroase,  unde vara prindem ţipari, nu mai era împodobit de corolele galbene ale florilor de nufăr. În nopţile cu lună plină,  nu mai auzeam ţârâitul greierilor sau…poate urechea mea nu mai percepea acel „ceva” misterios,  cald,  protector şi intim, parfumul copilăriei inocente. Oamenii nu mai erau aceiaşi ca pe vremea copilăriei  şi nici părinţii nu mai erau la fel de calzi, de veseli şi de apropiaţi. Grijile le apăsau umerii, paşii le erau mai domoli,  iar bucuriile din ce în ce mai rare. Doar pădurea era neschimbată, îmbiindu-mă ca şi altădată cu triluri dulci de păsărele, cu frăguţe rubinii scăldate în rouă, cu mure negre precum noaptea, dulci-acrişoare şi zemoase. Îi căutam umbra şi potecile de fiecare dată când ajungeam acasă, scormonind pe sub frunze şi ierburi, doar-doar… voi găsi urmele paşilor copilului de altădată.
Mi-a fost dat să cunosc despărţiri multe şi am pus dorul pe seama lor. Mai târziu,  le-am numit  nelinişti metafizice… Acum, femeie matură, simt încă acel  dor…Mi s-a întâmplat ca, în ultimul timp, sănătatea să-mi fie fragilă,  iar în momentele de panică,  mă copleşea acelaşi  dor sfâşietor…  dor de părinţii trecuţi dincolo,  mai ales dorul de mamă, dor de frate şi de soră, dor de ceea ce am fost – un copil vesel şi pur, mereu optimist. Sunt clipe, când simt nevoia unei îmbrăţişări, ceva ce nu poate fi definit,  dar care să-mi dea siguranţă şi să-mi asigure protecţie…o îmbrăţişare care se apropie  mai mult de îmbrăţişarea mamei din primul an de viaţă, de tic-tac-ul inimii ei, liniştitor… căldura inimii de mamă! M-aş mulţumi, fie  şi numai pentru câteva clipe, să-mi odihnesc capul,  îngreunat de povara gândurilor,  în poala ei,  iar măicuţa să-mi mângâie părul cum făcea şi altădată…
Simt chemarea inimii! Şi dorul copilului  divin, din sufletul meu, specific fiecăruia dintre noi… dor de-o îmbrăţişare caldă şi protectoare, mută,  dar drăgăstoasă!

Să preţuim fiecare clipă a vieţii, este ireversibilă…

Floarea Cărbune-„Gânduri în amurg”, Editura RAFFET, 2014

Sursă poze:Google

1divider1-53

HAPPY MOTHER`S DAY!

Mama

1

Două braţe ce mă ocrotesc,
Două braţe
Ce mă strâng la piept,
Ca să cresc.
Cuvântul
Ce mă linişteşte
Când mă trezesc,
În miez de noapte,
Strigând:
„Visez urât!
Mi-e frică, mult!”
Cu glas duios, mângâietor,
Îmi spune mami încetişor:
„E doar un vis urât,
Eu sunt cu tine,
În pace, dormi copile…”

(Badea Cristina-Alexia)

Sursă poze:Google

Ploaie, fluturi, flori…

Ca doi fluturi
Suavi şi liberi,
De flori etern îndrăgostiţi,
Păşeam visători
Pe iarba încărcată de rouă, în zori.

Printre ramuri şi frunze,
Arar zâmbeau raze de soare,
Când,
Deodată,
Ploaia,
Sfâşiată de săgeţi lucitoare,
A poposit pe frunze şi flori,
Pe braţele noastre, pe braţe surori.

Strălucitoare şi umedă e iarba,
Pe-alei de mure mărginite,
Florile de cireş proaspăt înflorite
Ne-nvăluie în parfumuri
Şi-n dulci ispite.

Pletele cu diamante-mpodobite
Au miros de livezi înflorite

Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

Ploaia

Degete diafane îmi bat în fereastră
Şi picuri în tăcere se revarsă
– Plouă! Nepoţica îmi spune.
– A, nu! Nu plouă,
Sunt lacrimi transformate-n rouă,
Lacrimi de femeie, diamante pure,
Unele sunt plânse,
Altele,
Cerul abia acum le plânge…

Mă plimb prin ploaie
Şi-mi curg lacrimi şiroaie…
– Plângi ? Nepoţica mă întreabă.
– A, nu ! Plouă…
Dar pe furiş îmi şterg un bob de rouă.
Şi totuşi…plouă!?

Floarea Cărbune

Sursă poze: Google & Pin IT