De ziua ta, Cristina…

12196271_915314068560656_3059805710605157403_n

         Cristina-preţioasă precum un diamant, s-a născut pe data de 22 septembrie, ora 18,30 în Comuna Todireşti, având, doar 2,900 kg. Ea a venit odată cu toamna…

       Când eram însărcinată cu ea, am visat un copac înalt, înalt, viguros, plin de flori albe. De n-aş fi crezut în vis, cred că m-aş fi pierdut cu firea văzându-mi puiul atât de mic şi de plăpând. N-aveam încă 24 de ani, dar născusem trei copii în trei ani. Ea fiind a treia.

     Gingăşia ei am completat-o cu numele minunat pe care i l-am pus –Cristina de la Cristos. E un nume ce i-a purtat noroc fiicei mele, care s-a dovedit a fi plină de compasiune, oricând gata să facă un sacrificiu, pentru familie îndeosebi. Este generoasă nepurtând ranchiună, un “stâlp” al familiei pe care contez! Ea este “mesagerul” nostru din viitor… trăind într-o ţară cu 7 ore înaintea noastră, şi cu cel puţin 100 de ani avans …din celelalte puncte de vedere.

        Cristina mi-a dăruit o “comoară” de nepoţel, pe Dimitrios, şi mi-a îndeplinit visul de a călători pe alte meleaguri. Fiind o fire ambiţioasă, cu multă judecată, am considerat că i se potriveşte rolul de “Călăuză” al Clanului. Ea ne-a ajutat să prosperăm! Ei i-am dăruit “Ametistul”, piatra răbdării, credinţei, devotamentului şi spiritualităţii…

Cristina a…dar mai bine…să vorbească pozele…

E iarăși toamnă!

toamnele

Celei de departe

poezie

Mama/21.09.2017

 

La mulți ani, Cristina!

Mulți ani, cu sănătate, pace sufletească, împliniri, iubire și lumină…Flori, pe calea vieții…

21616205_10213910359854099_6019948807449642356_n

LA MULȚI ANI!

Anunțuri

FAMILIA MEA…

15202701_10210969092764260_6168924847380140628_n

FEMEIA ÎN ARTA LUI LUMII

Motto:

“Naşterea noastră e doar somn şi uitare:

Sufletul ce cu noi răsare, astrul vieţii noastre

Altundeva a apus

Şi vine de departe:

Nu în uitare deplină

Şi nici în goliciunea absolută,

Ci păşind pe nori de slavă ne desprindem

Din Dumnezeu care este casa noastră:

Raiul ne ocroteşte în copilărie”.

(William Wordsworth)

La început…am fost doi, Eu și El…

11811295_10207175053955661_5811832232895614447_n

      Am înflorit în primăvara vieţii noastre, rodind şase fructe exotice ce ne-au înfrumuseţat şi îmbogăţit viaţa.

             Copiii au împlinit existenţa noastră de oameni şi familişti. Prin ei n-am rămas nişte copaci răzleţiţi ci am devenit o grădină plină de copaci înfloriţi. Bucuria din glasul copiilor semăna cu bucuria fluturilor şi a albinelor ce zburau printre florile grădinii noastre.

        Cu cât florile dăruiau mai multă dulceaţă cu atât mai mult ne bucuram, multiplicându-ne experienţele de viaţă, învăţând valoarea iubirii şi a compasiunii. Copiii, ne-au modelat caracterele menţinându-ne tineri şi în pas cu noul. N-am ruginit în prejudecăţi, iar ei au crescut liberi, bucurându-se de darurile cu care divinitatea i-a înzestrat. Şase copii, şase temperamente diferite, oferindu-ne lecţii de pedagogie şi psihologie, pe viu. Ne-au pus la-nvăţat! Prin ei am atins un nou nivel de înţelegere al vieţuirii.

       Mă simt sora lor mai mare menţinându-mi spiritul tânăr, lecţiile lor mi-au uşurat comunicarea cu nepoţeii în prezenţa cărora mă simt în elementul meu, fiind eu însămi: tolerantă, veselă, copilăroasă şi pusă pe şotii alături de Dimi şi Alexia care au o energie şi imaginaţie debordante.

COMORILE MELE, DIMI ȘI ALEXIA(D.A.)

15107358_10210959992376756_58593482026652173_n

Copiii sunt testamentul iubirii!

Floarea Cărbune

.

FEMEIA ÎN ARTA LUI LUMII

Iubirea…în artă şi poezie

Motto:
Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului pentru a urca la el.
( Michelangelo Buonarotti)

Deşi e veche de când lumea, Iubirea e veşnic tânără… Nu există om care să nu fi trăit una sau mai multe poveşti de dragoste, pentru că inima fiecăruia tânjeşte după iubire. Magica Iubire se iveşte din senin şi, uneori, când nu te aştepţi. Iubirea ţi se strecoară pe nesimţite în inimă şi te învăluie ca o vrajă ce vine din adâncuri. Iubirea i-a inspirat pe artişti de-a lungul timpului, îi mai inspiră încă…Despre Iubire au vorbit filosofii antici, iar muzicienii şi poeţii au cântat-o, unii cu inima sfâşiată de dorinţe, alţii din dezamăgire…

Parafrazându-l pe Aristotel, putem afirma că nu există dragoste în general, ci doar îndrăgostiţi, pe când, Iubirea este Viaţă, iar Viaţa este Iubire…cosmică.

Admiraţie neştiută”

Pictorul este un artist al Iubirii şi al Spiritului, la fel ca şi poetul. El creează, în fiecare clipă, opere ce îndeamnă sufletul spre Visare. Potrivit înţelepţilor, „viaţa este vis iar visul este viaţă.” Artistul care creează din Iubire şi cu Iubire face ca visul lui să devină o capodoperă nemuritoare, Iubirea fiind un Panaceu universal. Suntem născuţi din iubire şi pentru a iubi. În adâncul inimii noastre… există o scânteie magică, scânteia magică a Speranţei, a unui vis frumos ce ne învăluie şi ne mângâie sufletele. Ea este prezentă în fiecare bătaie a inimii noastre. Iubirea se citeşte în ochi şi în bătăile inimii …dincolo de vorbe şi de gesturi…

Dragostea mea,

Când mă privesc în oglindă,
Te văd pe tine,
Ochii-ţi strălucesc ca două stele,
Şi inima-ţi  bate

În ritmul alei mele.
Mă privesc în oglindă,
Şi chipul dragostei îl văd
În ochii tăi lucitori
Precum Luceafărul din zori.

(Floarea Cărbune-Amintirile vieţii)

Sursă poze:Google

VARĂ TÂRZIE…

„PRIMĂVARA” VIEŢII…


Fiecare anotimp are frumuseţea lui, natura se metamorfozează de fiecare dată…la fel cum, fiecare etapă, a vieţii omului, are frumuseţea ei. Frunzele ce cad, simfonia de culori, nostalgia inimii, parfumul crizantemelor… fac parte din miracolul naturii.
Toamna, în cele două ipostaze ale ei, e splendidă!

Uneori, toamna oferă bucuria unui măr înflorit, a unui cireş sau liliac, atunci când toţi aceşti copaci, trebuiau să intre în “hibernare”…Să vezi…că viaţa are un sens mai puternic, că e mai luptătoare decât însăşi firescul ei, te pune pe gânduri. Tocmai aceste contradicţii ale naturii, trebuie să ne dea vitalitatea de a face, din „toamna vieţii”noastre, un nou început. Un început de “eră”, dar şi o trăire a momentului. Şi, chiar melancolia pe care ne-o trezeşte-n suflet… “toamna”, uneori, trebuie să ne apropie de noi, să ne îndemne la introspecţie, să ne regăsim, să ne cunoaştem, să vrem să renaştem, şi să ne dăm seama că putem. Dacă un măr înfloreşte toamna, atunci… putem şi noi să înflorim sufleteşte.

Atâtea mistere se ascund sub mantia ei ruginie, şi atâtea minuni se petrec…Uneori, “ea” este o “vară” întârziată. Şi, în “toamna” vieţii noastre… putem avea “primăvară” în suflet, depinde doar de noi, de felul cum ştim să apreciem şi să preţuim clipele vieţii. Sufletul nu trebuie să-ţi rămână ca un copac solitar, golit de căldura inimii, şi de cântecul vieţii, viul ei. Dacă rămâne pustiu, tocmai acum în prag de “toamnă”, se va usca de tristeţe. Dimpotrivă, fă-l să înfrunzească cu roua inimii tale tinere, dezmierdându-l cu iubirea ta blândă. Mai trebuie să-i mângâi şi mugurii ce stau să plesnească a floare…în această “vară” târzie…”Vara vieţii”… din pragul celei de-a doua tinereţi a omului. Vara… încă mai bate la poarta inimii tale, deopotrivă şi la a mea, chiar dacă mantia îi e brodată cu fire de argint. Nu lăsa, ca din “pomul vieţii”, frunzele să se scuture aşa de uşor… Luna poleieşte, cu razele-i argintii, oglinda tremurândă a mării, iar simfonia inimilor noastre se contopeşte cu cea a valurilor, într-un imn de dragoste închinat vieţii.
E ziua de Sfânta Mărie mică(Sântămăria Mică)-Naşterea Maicii Domnului. 

Aerul miroase a câmp şi ambrozie, a tămâie şi credinţă. Marea ne cheamă, prin simfonii de ape… învăluite în briza sărată, şi moliciunea caldă a nisipului auriu. Ne cheamă să-i adunăm scoicile din care să ne construim “castelul de nisip” al acestei veri întârziate… Şi tot aşa, hoinărind fără gânduri, dar vrăjiţi de albastrul nemărginit al mării, să ne scriem dorinţele pe crestele valurilor, speranţele şi, deopotrivă, visele… Pe nisipul umed să ne scriem amintirile triste şi eşecurile, iar valurile înspumate să le soarbă fără milă, şi să le ducă în abisul întunecat al mării… întru eternitate.

Numai un suflet delicat poate zări scânteia de lumină din frunzele toamnei, şi auzi muzica ei… în acordurile nemuritoarelor simfonii ale lui Beethoven… ca un dans al ielelor, ca o odă a bucuriei. Ce tablou, de o frumuseţe rară, poate să cuprindă ochiul, admirând acest dans al vieţii. Un dans ţigănesc, ciudat şi tainic… precum iubirea sălbatică… pe pajiştea unei poieni dintr-un codru de la marginea lumii.
Inima mi-este calmă, liniştea de dinaintea furtunii, iar în zarea sufletului se mai aude ecoul Simfoniei Destinului a lui Beethoven, urmat de silueta câte unui gând rătăcitor…către o vară târzie… Oriunde te-ai afla, suflet sensibil, Curcubeul, cu bogata-i paletă de culori, îţi va vorbi fără cuvinte, despre faptul că te aştept cu inima transformată într-un cireş în floare.

Când ai să vii… am să fiu ”vară târzie” cu cireşe roşii şi parfumate. Îndrăzneşte, întinde mâna, trăieşte clipa. Lasă “pomul vieţii” să cânte cu toate frunzele-n înverzite, şi să danseze cu florile întârziate… Imnul iubirii se prelinge în inima mea ca un flutur noptatec ce caută lumina….mângâierea, viaţa.
Deasupra cuvintelor rămâne… doar gândul:
În primăvara sufletului meu
Ai intrat fără să-mi ceri părerea,
Mi se părea că o să vii mereu,
Că o să-ţi simt tot timpul mângâierea.
Revino, acum, în primăvara mea,
Să simt iar gustul verii renăscut,
Şi-n toamna vieţii mele şi a ta…
Să nu gândim la iarnă, la trecut.

LA MULŢI ANI CELOR CE POARTĂ NUMELE DE MARIA, MARIN ŞI DERIVATE ALE ACESTORA!

Sâmbătă, 8 septembrie 2012 la 09:37

Floarea Cărbune/Gânduri în amurg

Sursă poze:Google

THE SECRET BOOK

         Toamna, îmi place să cutreier codrul pe poteci ascunse sub covoare din frunze ce foşnesc plăcut sub tălpi. Mi-e dragă pădurea în toate anotimpurile, dar în toamnă devine magică, semănând cu un tablou pictat în nuanţe de galben, maro, verde gălbui şi ruginiu. Vântul, ce adie plăcut, aduce de pe dealuri miresme de struguri copţi, şi de gutui, pânze de păianjen ce se agăţă de crengi, sunet de tălăngi, şi încă ceva… ce seamănă cu o chemare-un dor intens. Şi, cum mă plimbam eu, vrăjită de peisaj şi cu gândurile aiurea, descopăr o potecă ce se prelinge printre trunchiurile arborilor seculari. Am senzaţia că am păşit pe o cărare magică, o cărare secretă care nu ştiu unde duce. Privesc nedumerită în jur. Printre coroanele arborilor se zăreşte un colţ de cer albastru, iar lumina soarelui ce răzbate printre coroanele arămii, pare că se scurge dintr-un pocal cu miere, atât de blândă şi aurie este… Se aud paşi şi, deşi uşori, ei fac să reverbereze covorul de frunze uscate în liniştea adâncă a pădurii… Cu precauţie, mă ascund, după o tufă de porumbar, ca să nu deranjez, prin prezenţa mea, femeia ce păşea ca hipnotizată pe potecă. Chipul ei frumos părea pradă unei dureri ascunse.

       E doar una din poveştile de dragoste învăluite de energia stejarului secular, sub care, altădată, iubiţii îşi împărtăşeau, reciproc, patima iubirii lor… O iubire ce se înfiripase într-o noapte magică de sânziene, când peste câmpuri zburdau nebune ielele prefăcute în fecioare fermecătoare, purtând coroniţe din sânziene, pletele mirosindu-le a flori sălbatice…Vântul sporea magia acelei nopţi, alergând zănatic printre ramurile copacilor şi peste câmpia acoperită de galbenul florilor de sânziene cărora le purta polenul până la cei doi îndrăgostiţi. El le învăluia trupurile înlănţuite, poleindu-le cu aur. Noaptea se lăsase încetişor, iar licuricii luminau, precum stelele, în „râurile” săpate de timp în scoarţa veche a bătrânului stejar. 
Sub coroana bogată, trupurile îmbrăţişate, în clipa magică, se contopeau cu trunchiul arborelui ce părea bătut în diamante, ca şi cum Cerul le consfinţea dragostea.

       Cărarea secretă, începea sub stejar, şerpuia printre munţii cei bătrâni, urcând, apoi coborând, pierzându-se în zările albastru-străvezii… Ochii le străluceau înrouraţi, în noaptea cu lună plină, când şi-au luat rămas bun la ţărmul mării pe care el avea să călătorească, ochii lui ca cerul, ochii ei ca iarba…Bărbatul străbătea mările lumii de unde se întorcea tot mai îndrăgostit.
A trecut şi toamna aceasta, au venit zilele reci, mai întâi o adiere, apoi vântul s-a înteţit aducând turma de fulgi de nea ce-au împletit a iernii haină. Viscol, nămeţi-troiene peste noapte aşternute, bătrânul stejar dormind, în straiu-i alb, pân’ la poale îmbrăcat…

        A venit Iarna cea rece, menţinând depărtarea între ei: lungi scrisori de dragoste, fiecare oftând ca vântul în nopţile de iarnă, promisiuni…deşarte. Apoi a sosit Primăvara cu o nouă lumină, cu alai de flori şi fluturi, a urmat Vara, fierbinte ca însăşi patima iubirii lor…

       Cărarea secretă a prins din nou viaţă, iar stejarul gemea sub frunzişul bogat, învăluit în parfumul teilor din jur…Paşii ei călcau pe vechile urme încrustate pe cărare, obrazu-i înfierbântat se lipea tandru, de scoarţa magicului stejar, cu un sărut plin de candoare…Îi mângâie scoarţa-i bătrână, ridicând ochii spre Cer destăinuindu-i dorinţa-n şoaptă. Ea ştie că, de-i dorinţă curată va ajunge Sus, iar Curcubeul, visu-i va împlini.

      O mână tandră şi catifelată îi mângâie obrazul încins de dor. Cu ochii-nchişi tresare când simte, lin şi delicat, pe buze un sărut suav, proaspăt ca roua dimineţii.
Tresare, deschide ochii, şi constată că nu-i decât vântul care a atins-o, în treacăt, cu dulcile lui adieri. Din ochi-i verzi că iarba, lacrimi calde curg, smaralde-nestemate, vântu-n calda-i adiere nu-i poate da surâsul înapoi …
Nostalgie, lacrimi, smaralde-nestemate se scurg pe raza soarelui, departe… Nu s-a mai auzit strigată pe nume ca altădată, doar parfumul vrăjit al sânzienelor, şi adierea vântului înlănţuindu-i gândurile, şi… urmele paşilor pierdute în ceaţă…
Pentru fiecare clipă,
Câte-o frunză.
Pentru fiecare frunză ,
Câte – un suspin al pădurii.
Pentru fiecare adiere,
Suspinul inimii,
Ce-aşteaptă împlinire…

Am părăsit pădurea cu gândul de a reveni a doua zi, dar peste noapte s-a schimbat vremea, vântul nemilos despuind arborii de straiele lor. În asemenea momente, clipele devin veşnicie, mai ales când se desprind frunzele din copaci. Astfel de clipe aduc tristeţea şi suspinul pădurii contopit cu dorul inimii ce aşteaptă pe cărare…La fel de schimbătoare sunt şi sentimentele omului…Viaţa este plină de surprize.

Floarea Cărbune/Gânduri în amurg, Editura RAFET, 2014.

TOAMNA…ÎNAINTE DE COLECTIVIZARE(PURANI DE VIDELE)

 

        Toamna, frunzele îşi schimbau culoarea. Semănau cu părinţii noştri, oameni maturi. Prima lună de toamnă era minunată! Copacii din pădure îşi schimbau straiele. Cornii se încărcau de rubine strălucitoare pe care le culegeam punându-le la uscat, pe pod. Uneori, sâmbăta şi duminica rămâneam acasă, pentru că vitele erau hrănite cu nutreţ. Sâmbăta era zi de baie şi primenit hainele, iar duminica mergeam la biserică.
Duminica, după-amiază, stăteam pe prispa casei privind bătătura care mi-era foarte dragă. Îmi plăcea să urmăresc zborul frunzelor desprinse din pomi. Mai ales, atunci când adia câte un vânticel poznaş, asemenea unui copil căruia îi plăcea să se joace cu ele. Culegeam cele mai frumos colorate frunze şi le puneam în cărţi, la presat. Mi se părea că le prelungesc viaţa, dar ţin şi toamna pe loc.
Toamna era un anotimp al fericirii. Era anotimpul culegerii roadelor, anotimpul ce-i răsplătea pe cei harnici. Părinţii erau satisfăcuţi de rodul muncii lor, la fel şi noi, copiii. Ei vindeau din surplusul de grâne şi ne cumpărau cărţi şi caiete pentru şcoală.
Într-o dimineaţă frumoasă de toamnă, când am mers cu vaca la păscut, pe rugii murelor de pe răzor se întindeau plase de păianjen bătute-n diamante de rouă. Am rămas surprinsă în faţa frumuseţii neasemuite a murelor înrourate, îmbrăcate în plase diamantine, pe cât de sublime, tot pe atât de fragile. Prietena care mă însoţea, *Cala( Bratu Niculina pe numele de fată ) a rămas la fel de uimită ca şi mine, apoi ne-am apucat de mâini şi am început a cânta:
Plouă,
Plouă cu pânze de păianjen,
Plouă cu rouă,
Părul de pe răzor
Ne-ncântă cu paleta de culori,
O adevărată simfonie-n zbor.
Curcubee se-ascund în roua de pe mure,
Vine vârtejul dinspre pădure,
Cad frunzele,
Cântă paparudele…
Hii, hii, hii…Şi ne mânjeam cu suc de mure pe faţă. Apoi….Apoi, peste câteva zile s-a aşternut covor de frunze pe uliţele satului Purani de Videle. Eram încă vesele! Ni se părea că frunzele galben-maronii sunt îndrăgostite de vânt. Credeam că acesta este motivul pentru care părăseau copacii. Când se isca câte un vârtej de frunze ni se umpleau ochii cu praf de pe uliţă…
Ce păcat, n-am observat când… frunzele au căzut, una câte una şi din „Copacul vieţii”…
*Matei Doina este vorba de sora bunicii soţului tău.

Floarea Cărbune, Rădăcini(Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele), 2010.
Sursă poze:google şi wikipedia
PS: DRAGI PURĂNENI, CEI CARE AVEŢI POZE CU PĂRINŢII, FRAŢII SAU BUNICII, LE PUTEŢI ADĂUGA ÎN ACEST ALBUM.
Vă mulţumesc anticipat,
A voastră consăteancă,

Floarea Cărbune…  
Sursă poze:Google
 

LEGENDA LUI DRAGOBETE

LEGENDA LUI DRAGOBETE

Autor: Floarea Cărbune

 dragobete

Ilustraţii: Mirela Pete Rusu

De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea,  cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare  trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită din somnul lung în care căzuse, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze  mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie,  a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput,   încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Şi, pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii şi ale Cerului, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea  taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. El spunea că, pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…

Ilustraţiilegenda-lui-dragobete2

Ilustraţii: Mirela Pete Rusu

Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii,  mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună.

Iubirea nu moare!

–––––

Nota autorului: 15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac,  ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poarta.(Sursă:Wikipedia)

 În curând:

copertele-1-si-4-refacute-22