„TRANDAFIRUL GALBEN”

M-am născut într-o zi de duminică, o zi insorită de noiembrie(21 nov.), semănam cu un trandafir întarziat; o floare cu parfum delicat, cu petale galbene gingaşe precum primele raze de soare ce apar când se crapă de ziuă .Floarea(acesta e numele meu de botez) înflorise pe tulpina cea mai fragilă cu frunzele de un verde crud şi atât de delicată încat nu avea spini.Petalele mi-erau perlate de bruma ce căzuse peste noapte formând mii de cristale de gheaţă în care se reflecta lumina răsfrântă în culorile curcubeului.. Apărând atât de târziu, aproape în pragul iernii , bucuram privirile celor care mă priveau aducând speranţa în inimile lor dăruindu-le cu generozitate parfumul suav al florii mele, dăruind iubire, tandreţe, gingăşie considerând că acesta e rostul meu pe lume, altfel n-aş fi apărut când iarna ameninţa cu venirea ei.
Având credinţa că aceasta mi-e menirea am dăruit iubire, din prea plinul inimii mele, tuturor…Simţeam că sunt atât de bogată încât auriul petalelor mele încălzea inimile îngheţate trezindu-le la viaţă.Mă întreb, dacă n-am greşit cumva, dăruind cu generozitate iubirea mea celor care n-au ştiut să preţuiască darul meu nepreţuit, trecând prin viaţa mea fără a-mi întoarce iubirea dar smulgându-mi petalele, una câte una, aruncându-le, la întâmplare, în vârtejul lumii ce le strivea nepasatoare?!.
Când am renăscut precum pasărea phoenix din cenuşa proprie amestecată cu sângele petalelor strivite , mă mai dureau încă rănile strivirii şi ale vinei de a-mi fi împrăştiat iubirea, dăruind fără discernamânt. Odată cu renaşterea mi-au crescut ţepi în suflet, apoi…apoi, într-o noapte de mai, când abia înflorisem, ai venit să mă culegi cu infinită gingăşie dorind să mă pui la adăpost.
Eu nu te-am recunoscut şi, m-am ascuns după spini , înţepându-te.N-am ştiut să te recunosc şi te-am rănit tocmai pe tine, care erai cel aşteptat.Când am realizat confuzia ţi-am cerut iertare spunându-ţi că, n-am vrut decât să mă apăr..Te-ai arătat, neâncrezator, te înţepasem prea dureros.
Mi-am lepădat spinii, în semn de iubire şi abandon de sine. Am rămas iarăşi vulnerabilă precum fusesem înainte să apari.Atunci mi-ai dăruit iubirea ta iar eu parfumul suav al petalelor mele cu care ţi-am mângăiat şi răcorit zilele şi nopţile vieţii.
Deşi mi-e teamă de durerea pricinuită de răniri nu mai dau voie spinilor să mai apară.Mana ta e blândă iar mângâierea ei îmi vindeca toate rănile trecutului.
Oriunde vei fi şi, de oriunde vei veni , în zilele când vei fi plecat te voi aştepta.Mă vei recunoaşte în mulţimile de flori sălbatice ale pământului al căror parfum va fi purtat de vânt pe aripi de îngeri până la capătul pământului.
Mă vei recunoaşte în trandafirul salbatic refugiat pe-o stâncă, la marginea mării, aşteptându-te! Un trandafir sălbatic fără spini!

FLOAREA CĂRBUNE

 

17 răspunsuri la „„TRANDAFIRUL GALBEN”

  1. AUTOPORTRET
    Sunt o floare de măr
    Cu petale alb-rozalii
    Auriul sepalelor
    E stropul de har divin
    Ce-mi face floarea să rodească
    fructul din pomul cunoaşterii-
    mărul
    îndrăgit de zei şi om, deopotrivă.
    Verdele frunzei proiectat pe cerul azuriu
    Aduce primăvara în grădina sufletului.

  2. Femeie

    Frumos e cuvântul
    Ce-ncet mi-l şopteşti
    Iar darul respiraţiei tale
    Cel sorb între buze
    E minunat
    Divin, înflăcărat.
    Ochii strălucitori
    Ca roua din zori,
    Moliciunea pielii
    Ce ascunde
    Forme rotunde,
    Gingaşe,
    Dar viguroase
    Mereu lacomă,
    Şi însetată
    De-o mângâiere
    Şi de iubire
    Sau fericire.
    Mă strângi cu putere
    Până voi geme
    Şi voi striga
    Toată noaptea,
    Iar dimineaţa
    Frânt voi cădea,
    Privind la tine,
    Cum înfloreşti
    Ca un fir
    De trandafir
    Şi îmi zâmbeşti.

    • Dragostea mea…

      Când mă privesc în oglindă,
      Te văd pe tine,
      Ochii-ţi strălucesc ca două stele,
      Şi inima-ţi bate
      În ritmul alei mele.
      Mă privesc în oglindă,
      Şi chipul dragostei îl văd
      În ochii tăi lucitori
      Precum Luceafărul din zori.
      Fără dragostea noastră,
      N-ar avea sens viaţa mea.
      Când sunt în preajma ta,
      Mai mirositoare sunt florile,
      Cu mai mult dor cântă păsările.
      Noaptea ne-nvăluie uşor,
      Sub mantia ţesută cu nori,
      Răcorindu-ne trupurile fierbinţi
      De patima iubirii, de dorinţi.
      Ce curg prin trupurile înlănţuite
      Trupuri-iedere încolăcite.
      Întinşi pe brazda fânului cosit,
      Visăm iubiri eterne,
      Iubiri ce urcă-n Cer pe razele de lună,
      Iubiri ce zboară împreună.
      Ascult cuvinte pătimaşe,
      În şoaptă spuse,
      Doar iubirea se-nfioară
      În nemărginirea ce ne-nconjoară,
      Doar noi doi,
      Şi patima din noi.
      Omul meu iubit,
      În adâncul ochilor te privesc,
      În căldura lor mă încălzesc,
      Ţine-mă strâns! În noapte,
      Leagănă-mă cu şoapte.
      Iubeşte-mă, te rog, mereu,
      Cum te iubesc şi eu,
      O eternitate !

    • Apropie-te, iubite!

      Când cea dintâi stea apare
      Pe bolta cerului înaltă,
      Amurgul devine tot mai înmiresmat.
      Aşezată la marginea crângului,
      Meditez:
      ”Ţie m-am dăruit toată,
      Topindu-mă-n culorile curcubeului,
      Pe care atât de mult le adori.
      Iubirea mea, nu mă condamna
      Că petală de curcubeu am devenit!
      Zefirul primăverii
      Îţi desluşeşte misterul,
      Chiar de m-am ascuns
      Printre celestele culori vii.
      Ţie m-am dăruit întreagă,
      Eu, pasăre captivă-n inima ta,
      Ascult cântecul vrăjit al ei,
      Tu mi te dărui asemenea unui trandafir
      Cu sublim parfum bărbătesc.
      Pe fiecare petală,
      Am scris câte un vers de iubire.
      Am dorit să cânt iubirea
      La harpa sufletului meu,
      Dar muzica
      Nu răsună decât în inima mea.
      Apropie-te, iubite!”

  3. Ca tine-n lume nu mai e niciuna

    Îţi învălui trupul cu privirea,
    Ca să admir silueta ta divină
    Cu ochi strălucitori de zână
    Dulce şi frumoasă ca iubirea.

    Sânii rotunzi la piept dacă-i strivesc,
    Îmi arzi trupul cu a lor dogoare,
    Şi simt iubirea ta îmbătătoare,
    Când dorinţa fierbinte ţi-o şoptesc.

    În zori când s-o potoli furtuna,
    Am să-ţi şoptesc cu admiraţie:
    Ca tine-n lume nu mai e niciuna.

    Iar mâine fără invitaţie,
    Din nou la tine-n prag am să revin,
    Numai ţie iubirea mea să-nchin.

  4. Doamna Flora cu multa atentie am citit autobiografia Dumneavostra si m-am hotarat sa fac si eu la fel:

    Curriculum vitae

    Subsemnatul George Săn2,
    Făcut de Gheorghiţă Rădoi,
    Când i s-a pus pata
    Pe fata
    Baciului Marin Săndoi,
    Dar înscris la primărie
    Fără act de cununie
    De la tata şi mama mea,
    Că pe atunci se mai putea,
    Doar voia primarul
    Şi darul
    De la ei
    Părinţii mei.
    Ce-mpreună m-au învăţat,
    Să trăiesc fără păcat,
    Femeile să le iubesc,
    Să le respect şi îndrăgesc,
    Să le tot cânt în poezii
    Zilele care le-aş trăi.
    De griji mereu să le feresc
    Să simtă că le ocrotesc
    Şi cu timpul mai pe urmă
    Aleg o fată din turmă,
    Una frumoasă,
    Ochioasă,
    S-o iubesc, să mă iubească,
    Lângă mine să trăiască
    Şi când o fi vremea şi noi doi
    Vom face pe Georgia Săn2
    O fată cum ne place
    Să trăim toţi trei în pace.

    Ce mai spui frumoaso-ţi place?
    Că-mpreună aşa vom face…

  5. Ia-mă-n braţe, azi să mă iubeşti,
    Strânge-mă şi hai de mă răsfaţă
    Toată noaptea, până dimineaţă,
    Şoptind că doar pe mine mă doreşti.

    Mereu mi-e foame doar de tine
    Şi nopţile-mi sunt triste aşteptări.
    Cu ochii îndreptaţi spre patru zări,
    Iar inima o simt că arde-n mine.

    Hai! Iubeşte-mă, curge-mi iar prin trup
    Să simţi a mele arzătoare buze,
    Că rătăcesc prin a tale bluze
    Ce pătimaş, acum, încet le rup.

    Răsuflarea ta e fierbinte vânt
    Ce adie în răcoarea nopţii,
    Azi când toamna îşi arată colţii,
    Şi inima mi-o simt în piept bătând.

    Gândule ce astăzi nu-mi dai pace,
    Amintindu-mi noaptea de iubire,
    Ca să nu uit marea fericire,
    Ce ştie, ca trupul să-mi împace.

    Parfumul tău proaspăt de iubire,
    În aşternutul alb imaculat,
    Împreună cu un dulce sărutat
    Ne-au împins spre-o dulce dăruire

    Ce ne va ţine aprinşi îmbrăţişaţi
    Fierbinţi şi contopiţi noi amândoi.
    Noaptea toată fost-am unul şi nu doi
    Şi numai la iubire condamnaţi.

    Hai iubito! Tu fi a mea mireasă!
    Eu să fiu al tău amant, soţ şi iubit,
    Să ne iubim total şi infinit,
    Tu înflorind mai graţioasă.

    Alături să trăim viaţa în iubire,
    Tristeţile să zboare ca un fum,
    De mână să păşim pe noul drum,
    Noi doi condamnaţi la fericire.

  6. Trandafirul galben,metafora a persoanei cu suflet pur,obisnuita sa daruiasca mereu,aduce in fata cititorului adevarul existentei si necesitatea spinilor…Minunata descriere!

  7. Când gândul aspiră
    la iubire și frumusețe
    și se împrietenește cu simțirea,
    atuncea, în poet se naște nemurirea
    clipei, pe care o trăiește cu noblețe.
    Găsește rostul vieții pe deplin,
    momentul e plin de armonie
    și crede cu adevărat
    că lumea și al ei destin
    poate deveni în clipe ale vieții, la fel ca poezia
    știind că rolul spinilor sincer declarat
    e parte integrantă din armonia
    trandafirului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s