LEGENDA LUI DRAGOBETE

LEGENDA LUI DRAGOBETE

Autor: Floarea Cărbune

 dragobete

Ilustraţii: Mirela Pete Rusu

De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea,  cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare  trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită din somnul lung în care căzuse, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze  mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie,  a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput,   încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Şi, pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii şi ale Cerului, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea  taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. El spunea că, pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…

Ilustraţiilegenda-lui-dragobete2

Ilustraţii: Mirela Pete Rusu

Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii,  mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună.

Iubirea nu moare!

–––––

Nota autorului: 15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac,  ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poarta.(Sursă:Wikipedia)

 În curând:

copertele-1-si-4-refacute-22

 

 

EASTER TO ROMANIAN

 

1

Iisus Hristos a dobândit cea mai strălucită biruinţă, biruinţa asupra morţii şi asupra ignoranţei omeneşti. Deşi biruinţa i-a fost tăgăduită, credincioşii n-au uitat-o, sărbătorind-o cu bucurie şi evlavie. În „moartea” Lui stă mântuirea neamului omenesc, în Învierea Lui stă triumful Luminii asupra Întunericului. Prin suferinţa şi moartea Mântuitorului ne bucurăm azi  de Înviere şi trăim, triumful lui Iisus  Hristos asupra morţii, ca şi cum ar fi al nostru.

inviereadomnului

El a murit pentru noi şi a înviat pentru noi. În Moartea Lui stă mântuirea omului, în Învierea Lui stă biruinţa omenirii. Bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare este bucuria pascală  pe care o trăim nu numai în cele patruzeci de zile de sărbătorire ci în fiecare zi şi ceas al vieţii noastre de creştin.

Floarea Cărbune, „Rădăcini”(Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele).

RĂDĂCINI

 

SURSĂ POZE:GOOGLE

Legenda lui Dragobete(ultima variantă)

Autor:Floarea Cărbune

Legenda lui Dragobete

(Dedicată nepoţilor mei, Dragoş-Carlo şi Luka Magnus Constantin)

        De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea,  cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare  trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită din somnul lung în care căzuse, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze  mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie,  a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput,   încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii şi ale Cerului, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea  taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii,  mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună.

Iubirea nu moare!

Nota autorului: 15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac, ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poarta.(Sursă:Wikipedia)

 Ilustraţii de Mirela Pete

MĂRŢIŞORUL…TRADIŢII ÎN PURANI DE VIDELE

 

  • MĂRŢIŞORUL…TRADIŢII ÎN PURANI DE VIDELE


    Obiceiuri de Primăvară
    Se duce şi luna februarie. Mai sunt câteva ore şi va fi 1 Martie, mărţişorul ce ne va pătrunde în case şi în suflete cu iubire…Chiar dacă uşile sufletului sunt blindate, ”spiritul”mărţişorului le va străpunge precum ghiocelul, stratul de nea de deasupra-i. E o lege a firii! Totul e supus transformării, mai ales când “sevele”, de orice natură, se trezesc la viaţă şi încep să circule prin arbori, prin oameni şi animale…Nimeni nu se poate împotrivi unei “legi” a firii.
    1 Martie
    Zi de bucurie în tradiţia românească, mărţişorul reprezentând venirea primăverii care aduce bucurie, prospeţime, reînnoire, victoria soarelui asupra gerului iernii. Femeile şi fetele primesc mărţişoare considerate ca un fel de talismane aducătoare de noroc dar şi purtătoare de iubire. După unii, roşul este considerat culoarea primăverii, iar albul, culoarea iernii. Floarea cu care se asociază această sărbătoare este ghiocelul, fiind o floare gingaşă de un alb pur. Şnurul mărţişorului este format din două fire de mătase, alb şi roşu, împletite asemenea ADN-ului reprezentând Spirala vieţii, a Infinitului şi a Nemuririi. Roşul însemnând Iubirea, iar albul, Divinitatea.
    Sărbătoarea Mărţişorului simbolizează renaşterea vieţii, reîntoarcerea la viaţă.

    Pe când eram copii, mama ne lega şnurul mărţişorului cu bănuţul de argint, dăruit de moaşă la naşterea noastră, şi-l purtam la gât ca pe o amuletă care ne ferea de boli şi deochi. Mărţişorul se purta toată luna martie, apoi şnurul era agăţat într-un pom înflorit, crezându-se ferm, că tot astfel de frumos şi înfloritor, va fi şi cel care l-a purtat.
    An de an, de 1 martie, ne recăpătăm speranţa, optimismul, credinţa în mai bine şi…sporul în toate, chiar şi în bunătatea personală, în actele de binefacere. Gerul se împleteşte cu razele soarelui, lumina cu întunericul, ca într-o tandră îmbrăţişare din care se va naşte Primăvara, acest triumf al renaşterii şi regenerării, simbolizat prin mărţişor: mărţişorul pe care-l dăruim celor dragi, cu adâncă preţuire, ca semn că le dorim fericire şi noroc.
    Legenda mărţişorului

    Există o legendă frumoasă legată de mărţişor. Se spune că, în prima zi a lunii martie, Zâna Primăvară a ieşit la marginea unei păduri. Era obosită, întrucât se grăbise a veni, deşi Iarna nu se lăsa dusă. Cum stătea sprijinită de un copac a zărit în poiană, un ghiocel abia ieşit de sub zăpadă, dar acoperit de o tufă spinoasă. De bucurie, şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce umbreau ghiocelul. Înfuriată , Iarna a chemat Crivăţul care a suflat asupra ghiocelului şi l-a îngheţat.
    Blânda Primăvară a acoperit ghiocelul cu palmele ei încălzite. Din nebăgare de seamă,  s-a rănit într-un spin şi o picătura de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă. Roşul din şnurul Mărţişorului mai simbolizează şi sângele Primăverii căzut pe albul zăpezii.
    Primăvara…


  • În livadă,
    Îndrăgostite,
    Florile şoptesc
    Cuvinte de dragoste,
    Înmiresmate şoapte,
    Pe care poetul
    Le-ascultă în noapte.

    Parfumul florilor
    Pluteşte pe-aripa vântului,
    Peste câmpuri,
    Peste pădure,
    Peste oameni,
    Şi se-nalţă la Cer
    În spirala Infinitului.
    O PRIMĂVARĂ FRUMOASĂ, TUTUROR! :) :) :)
    Floarea Cărbune
    E PRIMĂVARĂ, IARĂŞI PRIMĂVARĂ…CU TUDOR GHEORGHE:
    Legenda mărţişorului

    Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.

    Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.

    – Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.

    – Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.

    – Nu poţi amâna? sunt obosit, vreau să mă odihnesc.

    – Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor, şi nu vreau să se piardă povestea.

    – Ce poveste?

    – Legenda mărţişorului. O ştii?

    – Nu n-am auzit-o.

    – Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să pierd firulpoveştii.

    – Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!

    În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine. Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri-dacii.

    Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.

    Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte.Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.

    Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri, şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.

    Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.

    Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întrega-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi…Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin…Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţade a vesti venirea primăverii.

    – Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.

    De bucurie, şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin, şi o picătura de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă.

    De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.

    Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află…

    (Floarea Cărbune)
    Sursă poze:Google

 

1 MARTIE-MĂRŢIŞORUL LA ROMÂNI

martisoare

1 Martie, zi de bucurie în tradiţia românească, mărţişorul reprezentând venirea primăverii care aduce bucurie, prospeţime, reînnoire, victoria soarelui asupra gerului iernii. Femeile şi fetele primesc mărţişoare considerate ca un fel de talismane aducătoare de noroc dar şi purtătoare de iubire. După unii, roşul este considerat culoarea primăverii, iar albul, culoarea iernii. Floarea cu care se asociază această sărbătoare este ghiocelul, fiind o floare gingaşă de un alb pur. Şnurul mărţişorului este format din două fire de mătase, alb şi roşu, împletite asemenea ADN-ului reprezentând Spirala vieţii, a Infinitului şi a Nemuririi. Roşul însemnând Iubirea, iar albul, Divinitatea.
Sărbătoarea Mărţişorului simbolizează renaşterea vieţii, reîntoarcerea la viaţă. La sate, pe când eram copii, mama ne lega şnurul mărţişorului cu bănuţul de argint dăruit de moaşă la naşterea noastră şi-l purtam la gât ca pe o amuletă care ne ferea de boli şi deochi.

11032057_10205972923423149_6409915712432123039_n

Mărţişorul se purta toată luna martie, apoi şnurul era agăţat într-un pom înflorit, crezându-se ferm, că tot astfel de frumos şi înfloritor, va fi şi cel care l-a purtat. An de an, de 1 martie, ne recăpătăm speranţa, optimismul, credinţa în mai bine şi…sporul în toate, chiar şi în bunătatea personală, în actele de binefacere. Gerul se împleteşte cu razele soarelui, lumina cu întunericul, ca într-o tandră îmbrăţişare din care se va naşte Primăvara, acest triumf al renaşterii şi regenerării, simbolizat prin mărţişor: mărţişorul pe care-l dăruim celor dragi, cu adâncă preţuire, ca semn că le dorim fericire şi noroc.       10966970_908665445834969_1140386338_n

Există o legendă frumoasă legată de mărţişor. Se spune că, în prima zi a lunii martie, zâna primăvară a ieşit la marginea unei păduri. Era obosită întrucât se grăbise a veni deşi Iarna nu se lăsa dusă. Cum stătea sprijinită de un copac a zărit în poiană, un ghiocel abia ieşit de sub zăpadă dar acoperit de o tufă spinoasă. De bucurie şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce umbreau ghiocelul. Înfuriată , Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit ghiocelul cu palmele ei încălzite. Din nebăgare de seamă s-a rănit într-un spin şi o picătura de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă.

legenda ghiocelului

Roşul din şnurul Mărţişorului mai simbolizează şi sângele Primăverii căzut pe albul zăpezii.

LA MULŢI ANI DE MĂRŢIŞOR!

Floarea Cărbune

Ilustraţii de Mirela Rusu Pete

Surs pozelor:Google

martisor-ghiocel 0025 1010409_10205974995514950_6493144333991219075_n  11033448_10205972947983763_1776840535927275664_n 1344594988_podsnezhnik-2 ghiocel2 ghiocel imagine animata 1 martie GHIOCEL-MĂRŢIŞOR ghiocewl_1

TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA ROMÂNI

OBICEIURI ŞI TRADIŢIIIlustraţie de Mirela Rusu Pete

TRADIŢII ŞI OBICEIURI NATALE
(Purani de Videle)
Obiceiurile şi Tradiţiile, de pe meleagul natal, sunt înscrise în genealogia Spiritualităţii româneşti. Cântecele şi dansurile Munteniei, învăluite în cântecul melodios al fluierului şi cel duios al cavalului, exprimă bucuria de a trăi şi dorul iubirii de viaţă…
Purănenii sunt oameni pătimaşi ce iubesc spicul grâului, câmpia mănoasă, statornicia, brâul de argint al Glavaciocului, liniştea bătrânei păduri, deopotrivă fiii şi fiicele. Devotaţi familiei, iubesc zâmbetul pruncului din leagăn, speranţa zilei de mai bine, dar iubesc cu patimă şi zâmbetul femeii ce le dăruieşte prunci, femeia care ştie a aduna lumina speranţelor pe chipul său frumos, ca un tablou de Boticelli. Oamenii locului se întrec, între ei înşişi, în a clădi prezentul dar şi în a preţui tradiţiile şi obiceiurile moştenite de la înaintaşi. Prin păstrarea şi respectarea tradiţiilor strămoşeşti păstrăm şi conservăm înţelepciunea înaintaşilor ce reprezintă comoara comunităţii. Viaţa mi-a arătat că înţelepciunea înaintaşilor venea din legătura puternică pe care o aveau cu străbunii lor, dar mai ales cu natura, învăţau de la animale, de la nori, de la ploaie , de la flori… Respectul profund şi deschiderea lor către natura au făcut ca şi aceasta să fie deschisă către ei şi să le dăruiască ceea ce le era necesar. Străbunii considerau ca fiind sfânt pământul pe care călcau întrucât ştiau că pământul îi hrăneşte, le dă adăpost, îi protejează, le dă leacuri pentru orice durere. Pentru fiecare boală fizică , ei cunoşteau câte o „plantă-învăţător” care să-i lecuiască. Ei ştiau să-şi manifeste emoţiile în cânt şi dans, considerând că omul trăieşte intens atunci când îşi arată emoţiile. Ele sunt podoaba lui, darul de la Dumnezeu, la care ţi-e drag să priveşti, îmi spunea bunicul meu când îl întrebam de ce bocesc femeile, atât de jalnic, la o înmormântare sau de ce chiuie de răsună satul, la vreo nuntă.
Dumnezeu mi-a oferit privilegiul de a mă naşte pe acest meleag şi sunt mândră de consătenii mei, oameni harnici, demni şi pasionali.
Am fost crescută şi educată cu dragoste şi respect faţă de obiceiurile şi datinile străbune. Obiceiurile şi Tradiţiile fac parte din fiinţa noastră , respectându-le … ne respectăm strămoşii, ţara şi pe noi înşine.
(Floarea Cărbune)

COPERTĂ LEGENDĂ DRAGOBETE

DEMISIA DLUI VICTOR PONTA

Nimeni nu este mai presus de lege. Nimeni din România, orice funcţie ar avea, nu are voie să încalce drepturile fundamentale ale omului. Ca urmare, cer pedepsirea celor care şi-au permis a ignora şi dispreţui diaspora. Acei oameni muncesc din greu… Unele „cocoane” din parlament, snoabe cum sunt, şi-au permis a merge să voteze peste hotare, iar acei oameni curajoşi au fost împrăştiaţi cu gaze lacrimogene. Ruşine! Noi, românii din ţară, nu putem tolera aceste lucruri.
Floarea Cărbune

http://www.petitieonline.com/demisia_dlui_victor_ponta_din_functia_de_premier_al_guvernuluiponta_90701800