GALA LAUREAȚILOR…”ART & LIFE”/2017/partea 2

FANTEZIE(FANTASY)

Într/o atmosferă feerică, și într/un decor mirific, cu zeci de cireși în floare, a avut loc BALUL PREMIAȚILOR, LA  THE INTERNATIONAL CONTEST „ART & LIFE”, JAPAN, 2017.

Deodată, s-a făcut liniște…Ninge, ninge cu petale de cireș…
Într-un târziu, de undeva, din depărtări, s-a auzit chemarea unui condor. O chemare ce venea din vremi imemoriale , o chemare de început… de zbor în tăriile cerului, peste munți și ape…Nu asta au făcut și scriitorii/artiștii noștri, prin intermediul creațiilor lor?
* Condorul semnifică vederea dintr-o mare perspectivă, viziunea clarităţii şi frumuseţii, amplele aripi ale Condorului ne ţin între ele inima, învăţându-ne cum să privim prin ochii inimii –  ivirea Celui care ne alungă puii din cuib( încercând să ne dezrădăcineze, să ne uităm tradițiile… ) spre a ne desfăşura izbânda, pentru a putea de-a pururi zbura alături de Marele Creator.
În zborul meu, mă simt condor…mi-am zis la fiecare călătorie, și lângă mine sunt toții participanții la Concurs și Antologia-bilingvă.
Cine a văzut vreodată silueta uriaşă a unui condor profilată pe albastrul cerului, acela se poate considera un om norocos. Tocmai a fost martorul unei minuni a lumii vii. O pasăre magnifică, pentru care natura nu a precupeţit eforturile de perfecţionare, în milioane de ani de evoluţie continuă. Și noi suntem condori! Suntem  români, dar și scriitori universali!
Capul sus, prieteni! Grație talentului, pe care l-ați dovedit în creațiile voastre, ați devenit MESAGERI PE MERIDIANUL YAMATO.
* Yamato, așa se numea Japonia… în trecutul îndepărtat.
Pe ritmul războinic al melodiei lui Leo Rojas – El Condor Pasa, și/au făcut apariția CAVALERUL FLORII DE CIREȘ (dl. Al. Florin Țene(președintele LSR), însoțit de prințesa Tina(dna Titina Nica Țene), soția sa, apoi…

 

…Cavalerul ORDINULUI DRAGONULUI, dl Ion Nălbitoru și soția sa, Prințesa Cristina… însoțiți de…

.ION NĂLBITORU

…de alaiul de Mesageri.

Aceștia sunt:

Proză

ION NĂLBITORU
ELISABETA IOSIF
ELISABETA LUŞCAN
GEORGETA OLTEANU
MARILENA TRIFAN
CRISTINA BEATRICE PREDA
BOMBONICA CURELCIUC

HAIKU

CORNELIA ATANASIU
IOANA BUD
MIHAELA COJOCARU
OLGA DUŢU
ALEXANDRA FLORA MUNTEANU
PATRICIA LIDIA
ELENA STĂNESCU
CRISTINA MARIA PÂRVU

POEZIE

ŢENE FLORINEL SANDU
TITINA ŢENE
LUMINIŢA SCARLAT
LĂZĂROIU AUREL
VIOLETTA PETRE
AURORA LUCHIAN
CIOBOTARIU MARIA

ARTĂ

ANDREI CONSTANTIN
NISTOR ELENA MIRUNA
NICAPOPI NICOLE ELENA
VIORICA VANDOR
CRISTINA STELA LIDIA
NICULINA VIZIREANU

TRADUCERE:
Alexandra Flora Munteanu
Mariana Zavati Garner
Lia Nenciu
Frederica Dochinoiu
Ana Maria Vrabie
Ioana Teodora Teodorescu
Tudor Mihai
Claudiu Curelciuc
Tizu Tiberiu
Nicoleta Filioreanu Nistor
Cristina Maria Pârvu

COLAJE
ADINA MARIA NICAPOPI

           Noaptea s-a lăsat încetișor, stelele au apărut pe cer, din cireșii înfloriți zboară  roiuri de petale. Câteva s – au așezat pe obrazul meu și…m – am trezit din FANTEZIE…

Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

Va urma…

Anunțuri

THE LEGEND OF DRAGOBETE

THE LEGEND OF DRAGOBETE

dragobete

Illustration of Mirela Pete Rusu

For centuries, our nation’s traditions have been preserved in memory of the people in different stories, songs and legends. Some were transmitted orally, others were sculptured into rocks, bringing evidence over centuries about this industrious, brave people, passionate when they love. Because today it is the Feast of Love, I tell you the legend of Dragobete who, according to the elderly, was the son of a lovely woman, Dochia by name. It is believed that she
69
was the daughter of Decebalus (King of the Dacians) and … that even Trajan, the Roman emperor wanted her as a wife. Those who saw her, with blond hair in braids that were hanging down her back, with eyes as blue as the sky, with a white face like marble and red lips with strawberry scent, were stunned by her beauty. She lived in a hut at the foot of the mountain and had a flock of sheep which she took out daily to pastures in meadows with fresh grass. One day, charmed by the magic of delicate colours of flowers and their intoxicating scents, she fell asleep on the lake shore where she took the sheep to drink water. It was a night with full moon and Dochia fell asleep on a bed of flowers, smiling in her sleep. Around midnight, when the girl was asleep, a cloud of fog rising from the bottom of the mountain-valley covered the moonlight and wrapped in a tender hug the body of the sleeping Virgin … The next day, when she opened her eyes, it was high noon. Awakened as from a long sleep, she looked around her, and everything seemed changed. On her lips…still wearing the delicate fragrance of a kiss. Not knowing what was wrong with her, she looked in the mirror of the lake and the forest began to roar and a tender sound of a flute could be heard in the distance … Life continued its normal course, but Dochia did not know what was happening to her body, which was changing from one day to another…. After 9 months, since the occurrence of the cloud of fog, on February 24th, her child, Dragobete was born. Fatal sisters and godmothers were four fairies: Spring, Summer, Autumn and Winter. Each of them brought him what they thought was more beautiful and useful in life. Spring sowed in his heart love giving him flowers, freshness and youth without old age. Summer was not far behind and gave the child the warmth of love, the fulfillment of appreciation and the sweetness of fruit. The Autumn Fairy brought him a flute that would keep him company, but also to cheer up the people with his songs. Finally, the Winter godmother gave him a garment woven with shimmering white diamonds. As a belt, she gave him a red one … sown with snowy white pearls. The coat was designed in such a way that it grew together with the lad, remaining white as snow, no matter how many times it would be worn.
70
When he turned 19 , Dragobete had his hair as black as the night and green eyes as silky grass on the mountain, his word was as sweet as honey and his kiss burnt like hot coal. He was a jolly fellow who played the flute and loved girls who looked at him as if he were a God. The virgins who met him and felt his enchanted gaze and sometimes his fiery kiss, felt sure he had come from another world. The elderly said that there might be a spark of truth in the assertion of the girls. Because nobody knew who his father was, it was rumored that he was conceived by the Mountain Spirit with Dochia, when he turned into mist … The truth is that for a time no one ever saw him again, neither did they hear the song of the flute. On the top of the mountain, in a cave on whose walls there grew, „Stone Flowers” in white, blue, gray, pink and purple bunches , there lived a wise old man. While feeding the sheep in the meadow where he had been conceived, the boy found himself face to face with the wise old man who called him by his name and urged him to follow him. Astonished in surprise, Dragobete followed without saying a word. Becoming his apprentice, he learned the hidden knowledge of reading in the Secret Book of Nature. Thus, he recognized medicinal herbs, he knew how to speak to birds, understood the magical signs of the forest, not being any longer afraid of wild beasts. When he returned to the world, he was received with open arms. More than ever, he awakened love in the girls’ heart, traveling at the speed of thought and appeared where he was called … The men too liked him. Nobody knew the secret that made men like him and not be jealous of him. That is, until one day, when an old man revealed the secret. When he was a lad, on the evening of February 23rd Dragobete appeared in a dream to three young lads, ready to marry and taught them the secrets of love. Everything was done under oath … The old man broke the silence, since he was over 100 years old, and deemed no longer to be under oath.

71
Legend says that after hundreds of years of life on earth, while the Romanians learned to love the people of this land, and teaching was transmitted from father to son and from mother to daughter, the Mountain Spirit called the child to its breast. At the request of the father, the Mother of God transformed him into a magical plant called Hart’s Tongue. And in the third millennium, some girls even women of this people still believe in the magic power of the Hart’s Tongue. They carry at their bosom a silk purse where they keep it. It’s a sign of appreciation and remembrance of who Dragobete was, “God” of Love for the Romanians. Are you wondering what happened to Dochia? Bad people tell that she had turned into a stubborn and wicked old woman. They say that in March she had put on nine coats on herself and had climbed the mountain with the flock of sheep . Because it was hot, she began to take off her fur coats , one by one, and on a frosty night she turned to stone together with her flock. Others, wiser, argue that Dochia went to her beloved Ceahlău Mount and asked him to turn her into a block of stone … to be together forever.

––– Author’s note: August 15-th – The Assumption, the day when the hart’s tongue (a type of fern) is being picked up, the ultimate healing plant, which grows in forests, in places known just by old women, who use it as a means of disenchantment in love matters. The hart’s tongue is given to girls for them to keep it by their bosom ;there is a belief that it has magical powers of attracting the young lad’s love for the girl that wears it.
(Translated by Frederica Dochinoiu  )

LEGENDA LUI DRAGOBETE

LEGENDA LUI DRAGOBETE

Autor: Floarea Cărbune

 dragobete

Ilustraţii: Mirela Pete Rusu

De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea,  cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare  trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită din somnul lung în care căzuse, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze  mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie,  a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput,   încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Şi, pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii şi ale Cerului, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea  taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. El spunea că, pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…

Ilustraţiilegenda-lui-dragobete2

Ilustraţii: Mirela Pete Rusu

Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii,  mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună.

Iubirea nu moare!

–––––

Nota autorului: 15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac,  ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poarta.(Sursă:Wikipedia)

 În curând:

copertele-1-si-4-refacute-22

 

 

EASTER TO ROMANIAN

 

1

Iisus Hristos a dobândit cea mai strălucită biruinţă, biruinţa asupra morţii şi asupra ignoranţei omeneşti. Deşi biruinţa i-a fost tăgăduită, credincioşii n-au uitat-o, sărbătorind-o cu bucurie şi evlavie. În „moartea” Lui stă mântuirea neamului omenesc, în Învierea Lui stă triumful Luminii asupra Întunericului. Prin suferinţa şi moartea Mântuitorului ne bucurăm azi  de Înviere şi trăim, triumful lui Iisus  Hristos asupra morţii, ca şi cum ar fi al nostru.

inviereadomnului

El a murit pentru noi şi a înviat pentru noi. În Moartea Lui stă mântuirea omului, în Învierea Lui stă biruinţa omenirii. Bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare este bucuria pascală  pe care o trăim nu numai în cele patruzeci de zile de sărbătorire ci în fiecare zi şi ceas al vieţii noastre de creştin.

Floarea Cărbune, „Rădăcini”(Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele).

RĂDĂCINI

 

SURSĂ POZE:GOOGLE

Legenda lui Dragobete(ultima variantă)

Autor:Floarea Cărbune

Legenda lui Dragobete

(Dedicată nepoţilor mei, Dragoş-Carlo şi Luka Magnus Constantin)

        De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea,  cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare  trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită din somnul lung în care căzuse, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze  mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie,  a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput,   încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii şi ale Cerului, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea  taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii,  mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună.

Iubirea nu moare!

Nota autorului: 15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac, ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poarta.(Sursă:Wikipedia)

 Ilustraţii de Mirela Pete

MĂRŢIŞORUL…TRADIŢII ÎN PURANI DE VIDELE

 

  • MĂRŢIŞORUL…TRADIŢII ÎN PURANI DE VIDELE


    Obiceiuri de Primăvară
    Se duce şi luna februarie. Mai sunt câteva ore şi va fi 1 Martie, mărţişorul ce ne va pătrunde în case şi în suflete cu iubire…Chiar dacă uşile sufletului sunt blindate, ”spiritul”mărţişorului le va străpunge precum ghiocelul, stratul de nea de deasupra-i. E o lege a firii! Totul e supus transformării, mai ales când “sevele”, de orice natură, se trezesc la viaţă şi încep să circule prin arbori, prin oameni şi animale…Nimeni nu se poate împotrivi unei “legi” a firii.
    1 Martie
    Zi de bucurie în tradiţia românească, mărţişorul reprezentând venirea primăverii care aduce bucurie, prospeţime, reînnoire, victoria soarelui asupra gerului iernii. Femeile şi fetele primesc mărţişoare considerate ca un fel de talismane aducătoare de noroc dar şi purtătoare de iubire. După unii, roşul este considerat culoarea primăverii, iar albul, culoarea iernii. Floarea cu care se asociază această sărbătoare este ghiocelul, fiind o floare gingaşă de un alb pur. Şnurul mărţişorului este format din două fire de mătase, alb şi roşu, împletite asemenea ADN-ului reprezentând Spirala vieţii, a Infinitului şi a Nemuririi. Roşul însemnând Iubirea, iar albul, Divinitatea.
    Sărbătoarea Mărţişorului simbolizează renaşterea vieţii, reîntoarcerea la viaţă.

    Pe când eram copii, mama ne lega şnurul mărţişorului cu bănuţul de argint, dăruit de moaşă la naşterea noastră, şi-l purtam la gât ca pe o amuletă care ne ferea de boli şi deochi. Mărţişorul se purta toată luna martie, apoi şnurul era agăţat într-un pom înflorit, crezându-se ferm, că tot astfel de frumos şi înfloritor, va fi şi cel care l-a purtat.
    An de an, de 1 martie, ne recăpătăm speranţa, optimismul, credinţa în mai bine şi…sporul în toate, chiar şi în bunătatea personală, în actele de binefacere. Gerul se împleteşte cu razele soarelui, lumina cu întunericul, ca într-o tandră îmbrăţişare din care se va naşte Primăvara, acest triumf al renaşterii şi regenerării, simbolizat prin mărţişor: mărţişorul pe care-l dăruim celor dragi, cu adâncă preţuire, ca semn că le dorim fericire şi noroc.
    Legenda mărţişorului

    Există o legendă frumoasă legată de mărţişor. Se spune că, în prima zi a lunii martie, Zâna Primăvară a ieşit la marginea unei păduri. Era obosită, întrucât se grăbise a veni, deşi Iarna nu se lăsa dusă. Cum stătea sprijinită de un copac a zărit în poiană, un ghiocel abia ieşit de sub zăpadă, dar acoperit de o tufă spinoasă. De bucurie, şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce umbreau ghiocelul. Înfuriată , Iarna a chemat Crivăţul care a suflat asupra ghiocelului şi l-a îngheţat.
    Blânda Primăvară a acoperit ghiocelul cu palmele ei încălzite. Din nebăgare de seamă,  s-a rănit într-un spin şi o picătura de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă. Roşul din şnurul Mărţişorului mai simbolizează şi sângele Primăverii căzut pe albul zăpezii.
    Primăvara…


  • În livadă,
    Îndrăgostite,
    Florile şoptesc
    Cuvinte de dragoste,
    Înmiresmate şoapte,
    Pe care poetul
    Le-ascultă în noapte.

    Parfumul florilor
    Pluteşte pe-aripa vântului,
    Peste câmpuri,
    Peste pădure,
    Peste oameni,
    Şi se-nalţă la Cer
    În spirala Infinitului.
    O PRIMĂVARĂ FRUMOASĂ, TUTUROR! :) :) :)
    Floarea Cărbune
    E PRIMĂVARĂ, IARĂŞI PRIMĂVARĂ…CU TUDOR GHEORGHE:
    Legenda mărţişorului

    Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.

    Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.

    – Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.

    – Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.

    – Nu poţi amâna? sunt obosit, vreau să mă odihnesc.

    – Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor, şi nu vreau să se piardă povestea.

    – Ce poveste?

    – Legenda mărţişorului. O ştii?

    – Nu n-am auzit-o.

    – Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să pierd firulpoveştii.

    – Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!

    În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine. Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri-dacii.

    Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.

    Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte.Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.

    Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri, şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.

    Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.

    Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întrega-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi…Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin…Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţade a vesti venirea primăverii.

    – Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.

    De bucurie, şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin, şi o picătura de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă.

    De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.

    Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află…

    (Floarea Cărbune)
    Sursă poze:Google

 

1 MARTIE-MĂRŢIŞORUL LA ROMÂNI

martisoare

1 Martie, zi de bucurie în tradiţia românească, mărţişorul reprezentând venirea primăverii care aduce bucurie, prospeţime, reînnoire, victoria soarelui asupra gerului iernii. Femeile şi fetele primesc mărţişoare considerate ca un fel de talismane aducătoare de noroc dar şi purtătoare de iubire. După unii, roşul este considerat culoarea primăverii, iar albul, culoarea iernii. Floarea cu care se asociază această sărbătoare este ghiocelul, fiind o floare gingaşă de un alb pur. Şnurul mărţişorului este format din două fire de mătase, alb şi roşu, împletite asemenea ADN-ului reprezentând Spirala vieţii, a Infinitului şi a Nemuririi. Roşul însemnând Iubirea, iar albul, Divinitatea.
Sărbătoarea Mărţişorului simbolizează renaşterea vieţii, reîntoarcerea la viaţă. La sate, pe când eram copii, mama ne lega şnurul mărţişorului cu bănuţul de argint dăruit de moaşă la naşterea noastră şi-l purtam la gât ca pe o amuletă care ne ferea de boli şi deochi.

11032057_10205972923423149_6409915712432123039_n

Mărţişorul se purta toată luna martie, apoi şnurul era agăţat într-un pom înflorit, crezându-se ferm, că tot astfel de frumos şi înfloritor, va fi şi cel care l-a purtat. An de an, de 1 martie, ne recăpătăm speranţa, optimismul, credinţa în mai bine şi…sporul în toate, chiar şi în bunătatea personală, în actele de binefacere. Gerul se împleteşte cu razele soarelui, lumina cu întunericul, ca într-o tandră îmbrăţişare din care se va naşte Primăvara, acest triumf al renaşterii şi regenerării, simbolizat prin mărţişor: mărţişorul pe care-l dăruim celor dragi, cu adâncă preţuire, ca semn că le dorim fericire şi noroc.       10966970_908665445834969_1140386338_n

Există o legendă frumoasă legată de mărţişor. Se spune că, în prima zi a lunii martie, zâna primăvară a ieşit la marginea unei păduri. Era obosită întrucât se grăbise a veni deşi Iarna nu se lăsa dusă. Cum stătea sprijinită de un copac a zărit în poiană, un ghiocel abia ieşit de sub zăpadă dar acoperit de o tufă spinoasă. De bucurie şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce umbreau ghiocelul. Înfuriată , Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit ghiocelul cu palmele ei încălzite. Din nebăgare de seamă s-a rănit într-un spin şi o picătura de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă.

legenda ghiocelului

Roşul din şnurul Mărţişorului mai simbolizează şi sângele Primăverii căzut pe albul zăpezii.

LA MULŢI ANI DE MĂRŢIŞOR!

Floarea Cărbune

Ilustraţii de Mirela Rusu Pete

Surs pozelor:Google

martisor-ghiocel 0025 1010409_10205974995514950_6493144333991219075_n  11033448_10205972947983763_1776840535927275664_n 1344594988_podsnezhnik-2 ghiocel2 ghiocel imagine animata 1 martie GHIOCEL-MĂRŢIŞOR ghiocewl_1