Ghiocelul

ghiocei zapada imagine animata

Firav, mândru, mititel,
A ieşit un clopoţel,
De sub neaua de argint,
Bucuros, lumea vestind
Că miroase-a Primăvară,
În dumbravă şi în ţară.
Ghiocel, alb – clopoţel,
Aduci soarele pe cer,
Aduci jocuri de copii,
Iarbă verde pe câmpii.
Sună, sună-a Primăvară,
Să iasă copiii-afară,
Soarele să-i veselească,
Grădina să înflorească

(Floarea Cărbune)

ghiocewl_1 1344594988_podsnezhnik-2 coltisorderai.blogspot.ro ghiocei zapada imagine animata ghiocel2 ghiocel imagine animata 1 martie

Anunțuri

WINTER STORY

 

Tărâmul poveștilor

POVESTE DE IARNĂ

Ilustrație de Mirela Pete

 

S-a lăsat înserarea, lumina farului bate în geam. Dimi şi Alexia s-au săturat de joacă, au alergat toată ziua prin casă, au râs şi au dansat, bucurându-se de revederea după o vreme îndelungată. Dimi este şcolar, iar Alexia, „boboc” la grădiniţă… De câţiva ani, Dimi locuieşte în Japonia şi verişorii se văd din ce în ce mai rar.
Afară a început să ningă cu fulgi mari şi pufoşi, copiii se bucură la gândul că a
doua zi vor ieşi cu săniile la joacă. Ninsoarea devine din ce în ce mai densă, fulgii de nea se răsucesc în fuioare fantastice, prind viaţă şi se zbenguie în raza de lumină a becului din faţa blocului… S-a făcut frig, iar la geam apar primele flori de gheaţă. Alexia şi-a lipit năsucul de geam, devenind „nesuferit” de curioasă, punând întrebare după întrebare:
– De ce ninge? Afară este iarnă? Ce fac copacii când e frig? Ce fac florile din grădină? Dar pescăruşul care venea la geamul nostru?
Dimi, pe care nu-l caracterizează calmul, i-a pus palma la gură, zicându-i:
– Gata! Atât! Îţi răspund la întrebări, dar nu mai turui ca o moară stricată. Mă doare capul, aşa că taci. Da, afară este iarnă, e frig şi ninge, tufănelele şi crizantemele se vor ofili, dar la primăvară vor creşte frumos, înflorind iarăşi la toamnă.
În timp ce Dimi îi răspunde la întrebări, pe Alexia o apucă deja căscatul.
– Mai bine îţi citesc o poveste, spuse Dimi. Uite, „Ursul păcălit de vulpe!” Şi Dimi începe să citească plin de elan povestea, dar nici n-a apucat să treacă la a doua pagină, că fetiţa a adormit liniştită, lunecând uşor pe tărâmul viselor… Se visa într-o pădure plină de cântece şi flori, o pădure asemănătoare celei în care se rătăcise „Albă ca Zăpada” din povestea citită ieri-seară. În jurul ei, copacii aveau crengile doldora de frunze, iar cornii îşi întindeau ramurile încărcate cu flori aurii, de parcă ar fi vrut s-o mângâie şi s-o învăluie cu parfumul lor gingaş.


        „Minunată pădure!” îşi spuse fetiţa şi porni voioasă pe cărările ei, hotărâtă să-i descopere misterele… Pe potecuţa pe care tocmai păşise, fetiţa văzu o sumedenie de brebenei, brânduşe, viorele, turcaleţi şi toporaşi, ce o chemau la joacă. Toporaşii miroseau aşa de frumos, încât nu s-a putut abţine să nu culeagă un bucheţel, pe care şi l-a prins în păr. Un arbore bătrân s-a aplecat spre ea , rugând-o să-i facă o vizită. Micuţa a acceptat zâmbind, iar bătrânul arbore i-a întins un ram de care s-a prins, apoi a ridicat-o, aproape de mulţimea păsărelelor care ciripeau vesel în timp ce-şi împleteau cuiburile.                 Păsărelele erau de multe feluri, unele mici şi cenuşii, iar altele mai mari şi cu penele frumos colorate. Printre ele, a recunoscut pupăza, câteva vrăbii şi patru rândunele. Astă-toamnă, pe când se afla la bunicul la ţară, a văzut, pe înserat, vrăbiuţe neastâmpărate adăpostindu-se la streaşina grajdului. „Acolo îşi au şi cuiburile”, i-a explicat bunica.
Iarna, găinile din ograda bunicilor îşi împart mâncarea cu vrăbiuţele flămânde, comunicând în limba lor păsărească. Mai văzuse vrăbiuţe şi în parcul de la Far, unde ciuguleau firimiturile aruncate de copii. Vara, în zilele călduroase, se scăldau în apa din bazinul fântânii arteziene. Vrăbiuţele se certau mai tot timpul, gureşe cum sunt, pe câte ceva…totuşi erau vesele şi zglobii.
Rândunele semănau cu cele care îşi construiseră cuibul deasupra uşii apartamentului bunicii de la oraş, în primăvara trecută. Le admira hărnicia şi frumuseţea, ori de câte ori le întâlnea pe casa scării. Când se reîntorc primăvara şi găsesc cuibul stricat, îl reconstruiesc cu migală şi dragoste. Văzuse rândunelele hrănindu-şi puişorii şi lucrul acesta o încântase tare mult. După ce puii creşteau mari, părinţii îi învăţau să zboare. Îi pregăteau pentru călătoria lungă, ce avea să urmeze. Toamna, se adunau în stoluri şi plecau spre ţările calde. Alexia se întrista de fiecare dată când plecau… Acum, rândunelele erau aici… Oare a venit Primăvara?!
– Ţup, ţup, a venit Primăvara! exclamă un iepuraş chiar lângă ea. Vrei să ne jucăm?
– Da, răspunse fetiţa!
Când se îndreptau spre poieniţă, la joacă, în faţa lor a apărut o zână asemenea celor din poveşti.
– M-aţi chemat? întrebă femeia cu chip de înger. Am venit!
Cei doi priviră miraţi spre ea.
– Sunt Primăvara! Voi cine sunteţi?
– Eu sunt Alexia, iar el este prietenul meu, Ţup-ţup. Voiam să ne jucăm în poieniţa cu flori şi tocmai ne întrebam a cui o fi pădurea asta atât de frumoasă?!
– Pădurea, cu toate minunăţiile ei, este moştenirea dată de către Împăratul Ţinutului Verde, Verde Împărat, celor patru zâne, fiicele lui: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Ca să nu existe supărare, Împăratul a dat poruncă, ca fiecare dintre ele să domnească câte trei luni pe an, explică zâna ca fetiţa să priceapă cum stau lucrurile.
– Eu sunt zâna cea mică, Primăvara! Eu vin însoţită de flori, de păsărele, de soare şi veselie… Pe unde trec, lumea se bucură, iar natura se trezeşte la viaţă. Când ai să vezi copacii înflorind peste noapte, să ştii că am venit. Nici nu termină bine de spus toate astea, că se şi făcu nevăzută. Crezând că se joacă, Alexia o căuta după trunchiul copacilor, strigând-o pe nume:
– Primăvară, primăvarăăăăăăăăă…
– Da, îi răspunse o altă zână, la fel de frumoasă ca şi prima.
– Cine eşti tu? o întrebă fetiţa supărată. Nu te-am chemat pe tine!
– Chiar de nu m-ai chemat, am venit! E rândul meu să domnesc!
– Cine eşti tu? insistă fetiţa…
– Sunt Vara! Hai să ne răcorim, nu vezi ce cald este…
– Nu ştiu să înot! Şi nici n-am chef, răspunse mâhnită fetiţa.
– Unde sunt florile din poieniţă?
– Cum, unde? Au plecat odată cu Primăvara. Priveşte, au înflorit lăcrămioarele, s-au copt frăguţele şi zmeura. Hai, gustă! Vara îi întinse un coşuleţ cu tot felul de fructe, aromate şi dulci.
Aşezându-se la umbră, fetiţa mâncă pe săturate.
– Acum mi-e sete! Vreau apă! Unde eşti? Dar Vara dispăruse precum apăruse, pe nesimţite…

După plecare ei, soarele s-a ascuns după nori şi pădurea a început a se agita. Din senin, se stârni vântul şi se făcu frig, iar din copaci începură să cadă primele frunze îngălbenite. Mergând pe cărare, Alexia vedea cum frunzele galben-ruginii se desprind din copaci, cum dansează în aer, apoi se aştern lin pe potecă. O frunză ruginie i se prinse în păr, lângă bucheţelul de micşunele. Fetiţa era încântată, voia să semene şi ea cu o zână…
Căutând un loc însorit, zări o făptură misterioasă lângă trunchiul unui copac despuiat de veşminte. Bănui că este Toamna, după trena de frunze ruginii ce-i împodobea veşmântul. Pentru că a început să plouă, iar vântul să bată din ce în ce mai tare, i se făcu pielea ca de găină şi se adăposti în scorbura călduroasă a bătrânului arbore.
– Doamne, ce frig e! exclamă fetiţa supărată. De ce eşti aşa de furioasă?! E frig, ai alungat păsările şi ai scuturat frunzele copacilor.
– Eu ador frigul şi zilele mohorâte, nu-mi place căldura! îi răspunse zâna. Chiar de mai apare şi soarele uneori, nu mai are puterea din vară. Şi asta mă bucură nespus de mult, hohoti Toamna spre nemulţumirea fetiţei. Când apar eu, însoţită de frig şi ploaie, frunzele copacilor se îngălbenesc şi cad. E adevărat, păsărelele şi fluturii au plecat, dar au înflorit crizantemele, s-au copt strugurii, iar livezile sunt încărcate de fructe aromate şi gustoase. Bunica ta abia aşteaptă să vin, ca să-şi umple cămara cu dulceţuri , compoturi şi magiun pentru voi, Dimitrios, Carlo şi Luka, nepoţii ei… Simţi mirosul gutuilor coapte şi al perelor parfumate?
– Ei, chiar aşa şi este, zise fetiţa, înseninându-se… Dar Toamna dispăruse, iar ei nu-i răspunse decât ecoul: „ei, chiar aşa şi esteeeeeeee…!”
Alexia nu ştia ce să mai creadă. Afară se făcuse şi mai frig, atât de frig, încât începu să ningă. Din cer cădeau fluturaşi albi ce zburau bezmetici, aşezându-se peste tot… iar copacii dispărură, fiind acoperiţi de neaua ce se cernea precum făina prin sită, când bunica se pregătea să frământe cozonacii. Micuţa era derutată… îi era din ce în ce mai frig…În timp ce se minuna, de ea se apropiase, păşind neauzită, Iarna. Zâna i s-a adresat cu vocea caldă a bunicii:
– Ce faci aici, puişor?
Vocea blândă, a mai încălzit-o puţin pe fetiţă. Zâna semăna atât de mult cu bunica…
Fetiţa s-a apropiat cu sfială de ea, zicându-i:
– Eşti aşa frumoasă şi blândă! De ce este atât de frig? Îmi poţi spune unde mă aflu? Unde este Dimi? Dar bunica? Mi s-a părut că i-am auzit glasul. Dar, nici de astă-dată nu primi răspuns, pentru că Iarna s-a făcut nevăzută, întocmai surorilor ei.
– Nu plecaaaaa, mai staiiii!!!!
Nici nu mai simţea frigul, aşa de dragă îi era această zână cu ochii precum viorelele. Iarna dispăruse cu pădure cu tot; în jur, totul era alb… nici urmă de copaci sau de cărare.
Zbuciumată, Alexia s-a trezit suspinând… Aplecată asupra sa, bunica o mângâia pe frunte; a învelit-o uşor, apoi i-a şoptit:
– Dormi puişor! Dormi în pace!
Dimineaţă, când s-a trezit, fetiţa a dus mâna la codiţe şi a întrebat unde îi sunt toporașii. Bunica a mângâiat-o pe creştet şi i-a spus că afară este iarnă, iar floricelele nu au fost decât în vis. Mirată, fetiţa a zâmbit:„ce ştie bunica!”
        Uneori, în vis, trăim sentimente adevărate ca şi în viaţa reală. Alteori, în timp, visele devin realitate. E bine să călătoriţi pe aripa visului, copii, aşa cum am călătorit şi eu pe un norişor, de unde am văzut tot ceea ce s-a întâmplat, iar acum v-am spus şi vouă povestea.

Floarea Cărbune

Sursă poze: Google

CU EMINESCU ÎN ȚARA SOARELUI RĂSARE…

 

– Bădie Mihai, i-am spus,
Hai!
Vreau să te duc în Ţara Soarelui Răsare
Unde,
Înainte de a înflori teii,
Vor râde la soare cireşii
Îmbrăcaţi în mantii de mătase,
Splendide mantii, în culori fascinante
De roz, alb-virginal, roz-albe.
– Merg! îmi răspunde Bădiţa…
Şi aşa,
Călărind pe caii argintii,
Ce zburau printre nouri,
Dar şi deasupra lor,
Cât mai aproape de casa lui, Cerul,
Ne-am avântat în marea aventură…
Apoi, în avion, ne-am distrat pe cinste,
Am recitat din cele mai frumoase poezii ale lui,
Cele mai dragi inimii mele…
Ca să-l încât şi să-i arăt că-l cinstim,
România şi toţi românii,
I-am arătat tablourile ce i s-au pictat,
Cu penelul inimii de către artişti…
Miraţi, călătorii din Orientul Îndepărtat
Căutau înfriguraţi sursa parfumului,
Delicatului parfum de…flori de tei.
Bădiţa Mihai râdea pe sub mustaţă,

Făcându-mi semn cu ochiul
În timp ce-mi şoptea:
– Japonezii mă cunosc,
Unul de-al lor mi-a tradus opera*…
Acum îi voi cunoaşte şi eu.
Să-mi faci poze lângă cireşi,
Să mi se scuture în păr,
Flori de cireş şi flori de măr…”
Când am vrut să-i răspund,
Bădiţa Mihai dispăruse deja,
Dar aveam în mână albumul
Semnat de artista Constanţa Abălaşei-Donosă,
„Mihai Eminescu-125 de ani de la trecerea în eternitate”.
Cu plecăciune, Măria Ta!
Sayonara, bădiţă Mihai!
Floarea Cărbune
Nagoya-2015
*Au fost făcute traduceri în limba Japoneză – realizate atât de către traducatori români, cât şi de către japonezi. Un exemplar de lux, editat în România, cu Luceafărul eminescian i-a fost dăruit Împărătesei Japoniei în 1998 de către Biblioteca Naţională a României.
Până în 1970, Eminescu era deja tradus în peste 35 de limbi, de peste 200 de traducători . Poemele sale pot fi citite acum în peste 60 de limbi, de la engleză, maghiară sau chineză la urdu.

Autor: Floarea Cărbune

Lângă mine, nevăzut, Eminescu…

floarea cărbune

EMINESCU ÎN TOKYO ȘI NAGOYA:

FIICA MEA, CRISTINA CĂRBUNE, CEA CARE MI-A ÎNLESNIT CĂLĂTORIILE ÎN JAPONIA:

cristina

LUI EMINESCU…

LUI EMINESCU…


Steaua_mea_lui_eminescu_floarea_carbune_1358244138

Steaua mea  

Ai plecat,
Amurgul ţi-a înghiţit urmele paşilor
Şi orizontul te-a învăluit.
Ascult
Ecoul paşilor tăi
ce se îndepărtează,
Atât de-aproape mi-ai fost,
dar clipa mi te-a furat,
Te-a dus departe,
În dimensiuni celeste,
Făcându-te ceea ce-ai fost de la-nceput,
O stea,
Pe cerul de-nceput,
În zorii lumii apărut,
O stea cu gingaşă lumină,
Minune,
Ce se răsfrânge-n ochii mei,
Deşi eu nu- nţeleg mesajul ei,
Dar ştiu că acolo sus,
Eşti tu, dintotdeauna, steaua mea!

Floarea Cărbune

Tablou-Mihai Cătrună

.Mihai Eminescu

Citește și aici:https://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2013/02/12/eminescu-si-dragostea-floarea-carbunesumi-hana/

530565_10200316818184053_1682906129_n

Mihai Eminescu

În 15 ianuarie, ziua lui Eminescu, Zi a Culturii Naţionale

      ”De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale? Mai sunt citite şi mai plac versurile sale, ajunse în aproape toate colţurile lumii, şi cât de actuale sunt scrierile sale politice? Universalitatea operei sale poetice a fost recunoscută şi de UNESCO, poemul Luceafărul a întrat în Guiness Book of Records, iar numele poetului a fost atribuit unui crater de pe Marte şi unei mici planete.”

Sursă:În 15 ianuarie, ziua lui Eminescu

mihai_eminescu_0

E 15 ianuarie… Astăzi, spiritul lui Eminescu coboară cu aceleaşi doruri printre noi. Ca orice român, evenimentul mă emoţionează şi mă răscoleşte, încât transcend dincolo de graniţa realului. Mă las purtată de visare, şi ajung într-un loc cu tei înfloriţi, ale căror coroane sunt învăluite într-o lumină de aur. O dulce adiere risipeşte „praful de soare” ale înmiresmatelor flori de tei, învăluindu-mă, totodată, cu al lor balsam mângâietor. Mă întreb ce mistere ascund gingaşele bucheţele de flori aurii în petale… Să fie oare, romantica, înfiorata iubire a poetului pentru femeia adorată?! Să fie veşnicia îndrăgostitului în florile sacre ale teiului?! Să fie întruparea frumuseţii sublime a iubirii?! Să fie…?!

E 15 ianuarie, dar în sufletul meu e vară, e sărbătoare cu parfum de tei, adus de Eminescu, ca dar în plină iarnă. Să-l preţuim, nicicând să nu-l uităm pe Eminescu, poet român, nemuritor!mihai-eminescu-veronica-micle

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Floarea Cărbune

Sursă poze: Google

The Japanese New Year (正月 Shōgatsu) -partea a I-a

         După Crăciun japonezii intră în pregătirea petrecerii Revelionului şi întâmpinării Noului An. Unii intră în vacanţa de Anul Nou de pe 28 decembrie până pe 7 ianuarie.

Anul Nou în Japonia(“Soogatsu” sau „Oshougatsu)

       Este una dintre cele mai importante sărbători ale japonezilor întrucât reprezintă o renaştere şi un nou început. Pentru că este sărbătorit cu mare fast, pregătirile încep încă din decembrie. Fiind prezentă în Japonia, am participat cu însufleţire la toate activităţile ce demerg acestui eveniment.

        Pregătirile încep cu o curăţenie generală efectuată acasă şi la birou. Noi, fetele, eu, Emiko(mama lui Shinya) şi Cristina, am făcut curăţenie în apartament, iar Shinya şi angajaţii săi la birou. Pot spune că n-a rămas niciun colţişor neatins sau neaspirat. A fost obositor, dar util. Mi-a făcut plăcere să şterg bibelourile din vitrină… O atenţie deosebită i-am acordat colţului, cu icoane din România, care este un mic “altar”… amenajat de Cristina în living. În paralel, s-au spălat perdele draperii, lenjerii de pat, îmbrăcăminte. Hainele lui Shinya şi uniformele lui Dimi au fost date la curăţat. Când am trecut pragul casei, ieşind din apartament, ne-am ocupat de obiectele de aici. La sfârşit, am aşezat, de o parte şi de alta a uşii de la intrare, câte un aranjament din bambus, pin şi ferigă, căruia i se spune „kodomatsu. Începând cu 31 decembrie până pe data de 7 ianuarie, „kodomatsu” este folosit, potrivit tradiţiei, pentru protecţia împotriva spiritelor rele.

        La fel ca şi la noi, de Anul Nou, se fac daruri celor dragi. În Japonia, unul dintre darurile aflate la mare preţ este „Takasago”(un tablou ce reprezintă un cuplu legendar). Emiko mi-a relatat legenda referitoare la el: „Cândva, exista un cuplu celebru, Uba şi Jou care s-au îndrăgostit de tineri, unul de celălalt. În lunga lor viaţă au fost devotaţi, iubindu-se şi respectându-se foarte mult. După moarte, spiritele lor s-au transformat în pini: el s-a transformat într-un pin negru iar ea într-unul roşu, unul pe plaja la Takasago în Harima, iar celălalt la Sumiyoshi în apropierea Sesshu Osaka. În nopţile cu lună plină, spiritele lor capătă formă umană şi fiecare îşi reia activitatea: unul mătură iar celălat greblează. Cuplul a devenit subiect în arta populară, unde Jou apare cu o greblă şi Uba cu o mătură pe care o foloseşte la strângerea acelor de pin.” Obiectele de artă, reprezentând acest cuplu celebru, sunt daruri foarte preţuite de Anul Nou întrucât simbolizează longevitatea şi înţelegerea în cuplu.

      Ceea ce am mai remarcat în timpul pregătirilor pentru sărbătorirea Revelionului, a fost faptul că japonezii ţin foarte mult la felicitările „nenga-jo” trimise prietenilor, colegilor şi colaboratorilor, pe care le procură din timp, şi pe care poşta le colectează şi le livrează în ziua de Anul Nou cu ajutorul voluntarilor, studenţi.

      În noaptea de 31 decembrie se mănâncă „mochi” (orez pisat în piuă, pregătit într-un fel anume) şi „soba”( supă făcută cu tăiţei din hrişcă la care se adaugă planta cu aceeaşi denumire, „soba” şi ceapă verde tăiată mărunt) pe care japonezii o servesc după miezul nopţii. Această supă este prezentă în toate familiile japoneze întrucât tăiţeii sunt consideraţi simbolul unei vieţi lungi şi sănătoase.

Floarea Cărbune, Japonia, mister și fascinație, editura pim, 2013

Sursă poze: Google

PS: După Zodiacul chinezesc, suntem în Anul Cocoșului… până la data de 15.02.2018, apoi, pe 16.02. 2018,  va începe Anul Câinelui…

MERRY CHRISTMAS!!! Joyeux Noël! ¡Feliz Navidad!Buon Natale!

The Japanese New Year (正月 Shōgatsu) -partea a II-a

          În noaptea de 31 decembrie se mănâncă „mochi” (orez pisat în piuă, pregătit într-un fel anume) şi „soba”( supă făcută cu tăiţei din hrişcă la care se adaugă planta cu aceeaşi denumire, „soba” şi ceapă verde tăiată mărunt) pe care japonezii o servesc după miezul nopţii. Această supă este prezentă în toate familiile japoneze întrucât tăiţeii sunt consideraţi simbolul unei vieţi lungi şi sănătoase.

        Dat fiind faptul că femeile muncesc tot timpul anului, ziua de 1 ianuarie este considerată „ziua liberă a mamei”şi, trei zile la rând, se mănâncă „osechiryori”, care se prepară din: fasole, peşte, alge marine, crap… Un obicei vechi, care se respectă şi azi, este ca adolescenţii să primească bani de la bunici „otoshidama”, părinţi sau alte rude. Cei mici primesc jucării şi dulciuri, uneori, chiar bani în pliculeţe frumos ornamentate.

       Seara de Anul Nou nu-i pentru petrecere, ci pentru rugăciune („hatsumoude”). Oamenii se duc la altare („jinjya”), unde se roagă. La templele budiste, la miezul nopţii, clopotele bat de 108 ori. Există credinţa că sunetul clopotului poate alunga dorinţele Ego-ului care îl înglodează pe om în nefericire. În prima zi a anului 2006 m-a impresionat obiceiul japonezilor de a merge, într-un loc special, pentru a întâmpina răsăritul soarelui, „hatsuhinode, sinonim cu o renaştere.

Akemashite omedetou gozaimasu!” – La mulţi ani!

Mâncăruri tradiţionale:

„Ozouni”- supa cu „mochi prăjite (preparate din orez) la care se adaugă peşte uscat, legume cu frunze dar şi morcovi.Supa este asociată cu vremea samurailor. Pentru a preîntâmpina indigestiile se bea sake în amestec cu 7 ierburi medicinale „ Otoso”.

Osechiryouri”- „sechi” înseamnă anotimp sau sărbătoare. Osechiryouri se prepară dinainte de Anul Nou şi conţine numai mâncăruri japoneze simbolice:

„Tazukuri” sardine uscate în sos de soia.

„Tai” plătica roşie este de bun augur.

„Kamaboko – pasta de peşte fiartă si aranjată în rulouri colorate cu roşu şi alb. Culorile, roşu şi alb, simbolizează răsăritul soarelui dar şi drapelul Japoniei.

„Kazunoko” – icre de hering.

„Konbu”, un tip de alge care se consumă, foarte mult în Japonia, în stare proaspătă, murate sau adăugate la supe, conţin iod şi potasiu eficiente în creşterea energiei organismului dar şi în scăderea presiunii sângelui.

„Kuromame” – fasole neagră. Acest soi de fasole se mănâncă cu credinţa fermă că aduce sănătate celui ce o consumă.

„Kinako Mochi” este un gen de mâncare tradiţională ce intră în grupa „mochi” şi care se pregăteşte pentru a fi consumată în ziua de Anul Nou, pentru a aduce noroc.

De după ziua de Anul Nou urmează o serie de evenimente „matsunouchi” care continuă până pe data 8 ianuarie.

Floarea Cărbune, Japonia, mister și fascinație, editura pim, 2013

Sursă poze:Google

The Japanese New Year (正月 Shōgatsu) -partea a I-a