Căprioara

Ca o căprioară fugară, sălbatică
Alergai în primăvara trecătoare-a vieţii,
Frumoşii ochi ţi-i ascundeai,
Şi buza-ţi răsfrângeai
A alintare.
Mi-a fost greu să te prind,
Să te conving ca să rămâi cu mine.
Azi,
Deşi timpul,
Semnele trecerii şi-a încrustat,
Eşti încă tânără şi proaspătă,
Eşti visătoare şi frumoasă,
Eşti căprioara îmblânzită,
Sau nimfă eşti, a cărei cântare,
Înfioară pădurea şi macii,
Încărunţiţii brazi îi înfioară.
Paşii tăi mlădioşi
Sufletul amorţit mi-l răscolesc.

„Când noaptea o să coboare,
Voi lăsa uşa deschisă
Şi-am să te-aştept
Pe patul aşternut cu flori.

În aşteptare, de dor,
Mi te imaginez tăcut
Şi-mi pare că,
De mii de ani nu ne-am văzut”.

Autor: Floarea Cărbune

Sursă poze: Google

 

 

 

 

3196305423_1_4_ycdww1ydPe sub gene

Reclame

Floarea Cărbune

         Scurtă prezentare de drd. Alexandra Flora Munteanu

        73.jpg

           Floarea Cărbune este poetă, prozatoare, eseistă, memorialistă, organizatoare de concursuri internaționale (THE INTERNATIONAL CONTEST „ART & LIFE”, Japan 2012-1017) , România-Japonia, culegător de folclor , scrie legende culte, autoare și coautoare de antologii. Romanul ”Rădăcini” oferă panorama timpului trăit de autoare și chipuri dragi ale copilăriei.  În anul 2017 s-au aniversat 40 de ani de la înfrățirea orașelor port Yokohama-Japonia și Constanța-România. În document se spunea (subliniază autoarea):” Înfrățirea dintre cele două orașe  va contribui nu numai la consolidarea relațiilor de prietenie  și a colaborării dintre România și Japonia, ci și la consolidarea păcii în lume.”

copertele-1-si-4-refacute-22.jpg

            Lucrarea ”Just for you, Japan!, Floarea Cărbune, în calitate de coordonator, a adus în fața cititorilor aspecte legate de civilizația românească contemporană, creatori din diferite colțuri ale țării, cât și imagini ale Japoniei, așa cum i s-au prezentat. Este o lucrare bilingvă, apărută la editura RAFET, 2017.              Scriitorii, creatori de poeme în stil nipon, au intrat în concurs și au dobândit diplome valoroase și diverse  omiyage( suvenire). Totul se datorează inimoasei  scriitoare, care, încărcată de sentimente nobile, patriotice, de prietenie și solidaritate, a dus mărțișorul românesc pe cele mai îndepărtate meleaguri ale ale Terrei. Recent, volumul a primit  „DIPLOMA DE EXCELENȚĂ ”…acordată de  Liga Scriitorilor Români.

 Drd. Alexandra Flora Munteanu
-SCRIITOR-
 FLOAREA CĂRBUNE
28379493_10215262810864529_3927491517167070740_n.jpg
copertele-1-si-4-refacute-22.jpg
DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ.jpgExemplu de legendă cultă:
drag.jpg
copertc483-legendc483-dragobete.jpg
 TVR1 a folosit textul legendei …în emisiunea din 24 februarie 2018. 
„Pe 24 februarie, la TVR1, pe tot parcursul zilei, vă intăm să urmăriţi Legenda lui Dragobete spusă de vedetele TVR”:
 https://www.youtube.com/playlist?list=PLxO8-C91Lp93ZZbknKoE8DILfhsCbR4ZA

Vezi și:

LEGENDA LUI DRAGOBETE

Legenda Mărțișorului

Legenda mărţişorului

COPAC

Ilustraţie de MIRELA RUSU PETE

           Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.
Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.
– Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.
– Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.
– Nu poţi amâna? Sunt obosit, vreau să mă odihnesc.
– Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor şi nu vreau să se piardă povestea.
– Ce poveste?
– Legenda mărţişorului. O ştii?
– Nu n-am auzit-o.
– Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să pierd firul poveştii.
– Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!
În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine. Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri – dacii.
Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.
Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte.Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.
Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.
Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.
Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întreaga-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi… Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga, nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin… Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţa de a vesti venirea primăverii.
– Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.
De bucurie şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin şi o picătură de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă. De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.
Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află…

Autor:Floarea Cărbune

legenda-ghiocelului

Ilustrație de Mirela Pete

 

Legenda lui Dragobete

DRAGOBETE

Autor:Floarea Cărbune

Ilustrație de Mirela Pete

Legenda lui Dragobete

(Dedicată nepoţilor mei, Dragoş-Carlo şi Luka Magnus Constantin)

        De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea,  cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare  trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită din somnul lung în care căzuse, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze  mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie,  a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput,   încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii şi ale Cerului, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea  taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii,  mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună. Eu îi cred pe aceştia!

Iubirea nu moare!

Nota autorului15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac, ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poarta.(Sursă:Wikipedia)

Of love -Happy Valentines Day-

Mi-eşti drag şi-ţi ascult paşii
Cum se-apropie tăcuţi
Aşa cum se furişează primăvara
În livezile ce peste noapte
Irump în cascade de flori.
Parfumul lor îmbătător ne poartă
Spre bucurii fără de margini.

Eu sunt o melodie,
O şoaptă de iubire
Ce m-am dăruit ţie,
Şi te-am rugat
Din culori să mă zămisleşti.

Te-am lăsat să mă răsfiri
În fâşii de vise
Pe care să le-arunci spre Infinit,
Să-mi risipeşti gândurile-n zări,
Precum umbrela de păpădie
Ce sub adierea vântului,
Se preface în zeci de fluturi zburători.
Autor: Floarea Cărbune

P.S: „În Iubire trebuie să dai…Să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile… să-ţi trăieşti avânturile, să-ţi trăieşti durerea…Să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, apoi, apoi să plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi, un timp… şi apoi să râzi…”

 Man

Sursă poze: Google

 

HAPPY VALENTINES DAY!

3196305423_1_4_ycdww1yd

Magic of the moment

Afară, întruna ninge
E frig și e noapte,

Încerc să dorm cu tine-n gând,
Să uit că ninge-afară,
Să uit că-i frig,
Să uit că plâng.
………………………
„Te iubesc”, timidă am şoptit,
Şi-n jurul nostru, tremură marea,
Talazul, căzând istovit,
Domol s-a retras,
Marea în adânc liniştind…


Floarea Cărbune

Sursă Poze: Google

      GOODBYE!

Man

3196305423_1_4_ycdww1yd

Man

Omule,
Ramură a Timpului înflorit
La vocea Soarelui răsărit,
În inima mărilor ai fost plămădit,
Dulcea şi Pura Lumină te-a însufleţit.

Tu
Eşti stăpânul Lumii pe Pământ
Şi la fiecare Început
Binecuvântezi
Neprihănita înflorire în Iubire.

Tu,
Voce a lui Dumnezeu
Ţi-ai acordat sufletul
La muzica sferelor,
Lăsându-l să călătorească
În spaţii siderale,
Prin pulberi de stele strălucitoare.
E muzica sufletelor- pereche
Ce se caută prin veacuri
Încă de la Începuturi,
Străbătând orizonturi întinse
Şi Cerurile toate…

Floarea Cărbune

Sursă poze: Pinterest

..The tear of faith..