Legenda Mărțișorului

 

copacIlustraţie de MIRELA RUSU PETE

Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.
Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.
– Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.
– Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.
– Nu poţi amâna? Sunt obosit, vreau să mă odihnesc.
– Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor şi nu vreau să se piardă povestea.
– Ce poveste?
– Legenda mărţişorului. O ştii?
– Nu n-am auzit-o.
– Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să pierd firul poveştii.
– Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!
În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine. Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri – dacii.
Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.
Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte.Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.
Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.
Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.
Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întreaga-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi… Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga, nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin… Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţa de a vesti venirea primăverii.
– Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.
De bucurie şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin şi o picătură de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă. De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.
Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află…

Autor:Floarea Cărbune

legenda-ghiocelului

Ilustrație de Mirela Pete

Autor: Floarea Cărbune

1Martiemartisor

Reclame

PRIMĂVARA

  • Primăvara 2012

    (Paralelă, Japan-Purani de Videle)

    Cireşii au înflorit grăbiţi
    În Primăvara asta magică.
    Eu cerului trimis-am un mesaj
    Să cheme vântul călător,
    Dar a venit furtuna…
    Iar florile se scutur triste şi supuse.
    În digul de la Fukushima,
    Valuri neîmblânzite se izbesc,
    Tristeţea şi drama încă atotstăpânesc
    Fără cruţare în haosul din Univers.

    Noi ne-am plimbat în parcul
    De lângă râul Sumida
    Unde, sub un cireş în floare,
    Ne-am spus „sayonara”!
    Luându-ne la revedere…
    Dar eu ştiam că-i pentru totdeauna…

    Cântecul trist al insulei nipone,
    Într-o clipit-a inundat Oceanul,
    Dar aripi albastre, măiastre, de păsări
    Libere zboară, străjeri între zări.
    Florile de cireş s-au ofilit,
    În iarbă zac, ofrandă pe Pământ.

    Cu tine m-am plimbat
    În parcul de lângă râul Sumida
    Şi-acum ne despărţim,
    Însă eu ştiu…că-i pentru totdeauna…
    Sayonara Japan!
    Sayonara Cristina!
    ***
    Au înflorit cornii-n pădure
    Lângă Puranii mei de Videle,
    Şi coroanele-s cu aur poleite.
    Florile trimit vântului mesaje
    De-a le purta parfumu-n depărtare
    Pe-aripa lui grăbită şi sprinţară,
    Dar vântul este plecat,
    Şi a venit furtuna…
    Însă eu sper… că nu e pentru totdeauna.
    (Japan-16 mai 2012)





  • CĂLĂTOARIE SPRE ŢARA SOARELUI RĂSARE…


    Dragi prieteni,
    Vă rog să mă scuzaţi că nu pot răspunde mesajelor voastre. În ultimul timp am fost f.ocupată…
    Acum, îmi pregătesc bagajul pentru plecarea în Japonia. Voi pleca peste câteva zile. Mă voi gândi la voi şi…voi încerca să vă ţin la curent cu ceea ce voi face, interesant, acolo.
    În primul rând, voi participa la un concurs pentru care am primit o Invitaţie.

    La acest concurs vor participa câţiva artişti români, poeţi şi prozatori…alături de artişti japonezi.
    Până la primul contact, vă postez câteva poze cu „sakura”.

    În primăvara aceasta…voi prinde cireşii în floare, sper să fac multe poze frumoase.
    CRISTINA-FIICA MEA DIN JAPONIA

    DIMI-NEPOŢELUL MEU DIN JAPONIA

    S-auzim numai de bine,
    flora


    P.S: Vă mulţumesc pentru comentariile frumoase de până acum…S-aveţi o primăvară frumoasă, mai ales, în suflete!

  • PURANI DE VIDELE

Legenda anotimpurilor

Când Dumnezeu a creat Cerul, Stelele şi Pământul  pe care l-a populat cu Ape, Păduri, Flori, Animale şi Oameni, pentru a nu se ivi haosul, a menit câte un rost, dăruind fiecărui copil al său câte unul sau mai multe haruri. Privighetoarei i-a dăruit cântecul măiastru, pe Ciocârlie a slobozit-o spre Soare de unde să aducă lumina pentru pământeni, pomii i-a împodobit cu frunze, flori şi fructe pentru desfătarea şi hrana omului. Peste toate acestea  a lăsat să domnească Timpul, un rege bătrân şi înţelept. Dar nimeni nu-i cunoştea hotarele împărăţiei şi nici vârsta. Timpul şi-a luat ca ajutor de încredere Omul, agil şi harnic.

Bătrânul rege avea patru fiice, una mai frumoasă decât cealaltă. Deşi bunătatea şi gingăşia lor îi făceau zilele frumoase, regele tânjea după feciori. Ca orice tată, îşi dorea şi fii.

Undeva, în partea de nord a împărăţiei lui,  domnea un rege, fratele său mai mic, care avea 12 feciori isteţi şi năzdrăvani. Şi, de nu i-ar fi fost frate, s-ar crede că era invidios pe acesta. Dar domniţele şi prinţii se împăcau foarte bine, petrecând mult timp împreună.

La intervale regulate, Bătrânul rege le trimitea, una câte una, în Regatul Omului pentru a-i fi de ajutor acestuia. Delicate şi feminine, aduceau bucurie pământului, care se primenea ori de câte ori vreuna dintre zâne poposea în ţinutul lui. Pentru că erau atât de fragile şi gingaşe, bătrânul Timp a convenit cu fratele său, ca  cei doisprezece feciori să le însoţească pe domniţe câte o lună, fiecare dintre ei,  îndeplinindu-le orice poruncă ar primi.

Cum Dumnezeu a menit ca fiecare lucru să aibă un timp al lui, regele a ţinut seama de cele orânduite  şi a hotărât coborârea Anotimpurilor pe Pământ, în această ordine: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna.

Primăvara era foarte îndrăgită de oameni. Odată cu venirea ei, păsările se întorceau din ţările calde, animalele şi plantele reveneau la viaţă cu bucurie, poienile pădurii şi pomii din livezi se umpleau de flori. Dimineaţa, razele jucăuşe ale soarelui se strecurau printre jaluzele,  pe sub genele adormite,  trezind gospodarii în trilurile voioase ale păsărelelor şi în miresmele primăvăratice. Mirosea  a verde crud şi a brazdă proaspăt arată. Trei flăcăi o însoţeau pe această fecioară minunată. Primul era „Încolţitorul”, adică luna Martie, cel care alunga gerul iernii, topind zăpada şi  ajutând ghioceii să-şi scoată clopoţeii la vedere.  Venea apoi „Prier” sau Aprilie, când razele soarelui alunga frigul iernii, iar mugurii prinşi în carapacea lor stăteau gata să plesnească. Copacii împodobiţi cu spuma florilor  sporeau farmecul naturii renăscute, iar vântul  le purta miresmele  până în cele mai îndepărtate zări. Când soseşte   „Florar”,  luna Mai, miresmele dulci ale naturii îţi copleşesc simţurile. Tot acum, în colţuri umbroase de pădure, înfloresc gingaşele şi preţioasele mărgăritare,  pe care copiii le culeg şi le duc în dar mamelor şi frumoaselor profesoare care le împărtăşesc tainele cărţilor şi ale vieţii, în general.

Cum începeau să dea în pârg cireşele, cobora cealaltă domniţă, Vara,  cu mănunchiuri de raze strălucitoare în plete, cu cerul albastru ca floarea de in şi  cu nopţi încărcate de vrajă.  Era însoţită de flori, fluturi, căldură şi bucuria de a trăi. Trena rochiei, splendid împodobită,  i-o susţinea „Cireşar”, luna Iunie, când se coc cireşele, ciorchine de rubine strălucitoare ascunse printre verdele de smarald al frunzelor. Vara mai era însoţită şi de „Cuptor”,  luna Iulie, cu soare puternic  priitor legumelor şi  fructelor, ce creşteau încorporând în ele energia solară şi dulceaţa pământului. În luna Iulie, agricultorii secerau şi treierau cerealele pe care le înmagazinau în locuri uscate şi aerisite din care răzbătea aroma grâului copt şi a pâinii proaspete. Copiii intrau în vacanţă, mergeau la mare unde se bronzau pe nisipul  fin şi fierbinte, înotau, făceau scufundări şi schi nautic. Marea îi primea cu bucurie, răcorindu-le trupurile cu valuri înspumate. Uneori, Iulie aducea şi secetă, iar oamenii se supărau pe el. Dar venea „Gustar”,  August,  când se adunau fructele din livezi şi se umpleau cămările cu dulceţuri şi compoturi. În păduri se coceau coarnele dulci-acrişoare, din care bunicile făceau cornată sau siropuri gustoase pentru nepoţei.

Când pe Cer se vedeau cârduri de păsări călătoare ce se îndreptau spre ţările calde, oamenii ştiau că se apropie Toamna cu hlamida ei auriu-ruginie, cu nopţile mai lungi decât zilele şi cu ploi. Toamna este la fel de frumoasă ca şi îndrăgitele ei surorile.  În plus,  pe cap, ea poartă o cunună  din frunze ruginii printre care se întrevăd rubine, safire, jad, opal…toate culorile fructelor care se coc acum. Copii,  fructele sunt mai preţioase vieţii decât pietrele preţioase…

Cel care anunţa venirea ei era „Răpciune”, Septembrie. I se spunea astfel, pentru că avea vremea schimbătoare. În această lună, gospodarii strângeau rodul viilor şi al livezilor, umplând cămările cu rezerve pentru iarna ce urma să vină. Tot acum  începe  noul “an şcolar”, „bobocii”  fac cunoştinţă cu şcoala, iar şcolarii mai mari îşi reîntâlnesc colegii. Prima zi de şcoală e o sărbătoare pe care niciun elev n-o uită toată viaţa.

Speranţa şi bucuria cuprindeau  pământul  încărcat de roade. Dar nici nu apucau gospodarii să termine de arat şi semănat, că la uşă le bătea, nimeni altul, decât „Brumărel” sau Octombrie.  Şi era atât de capricios, încât oamenii nu ştiau la ce să se mai aştepte de la el. Se întâmpla ca, zile la rând,  timpul să fie  călduros, iar crizantemele, daliile şi tufănelele radiau de frumuseţe. Apoi, din senin, vremea se schimba, aducând ploaie, frig şi brumă. Şi, cu toate astea, gutuile atârnau pe ramuri ca nişte globuri de aur, ascunse printre frunzele încă verzi. Şi, oricât ar fi bătut vântul sau ar fi căzut bruma, perele pergamute şi prunele brumării se încăpăţânau să rămână pe ramuri. Odată cu trecerea timpului şi “mângâierea” brumei,  prunele deveneau mai dulci, tocmai bune pentru magiunul bunicii.

Ocupaţi până peste cap cu treburile, uneori, oamenii se pomeneau peste noapte cu grădinile suflate în argint strălucitor. Copii, voi credeţi că era argint de-adevăratelea? Ei, nu, era bruma care se topea imediat ce căldura soarelui se înteţea. Odată cu bruma groasă sosea şi cel ce se numea „Brumar”, Noiembrie. În zilele înnourate,  dinspre nord, vântul aducea lapoviţă şi ger.  Iar atunci,  când se întâmpla ca lapoviţa să se transforme în fulgi de nea, era semnul venirii Iernii.

Iarna aducea frigul, despuia pădurile, sculpta flori de gheaţă pe geamuri şi ridica derdeluşuri pe uliţe. Copiii o îndrăgeau foarte mult, chiar dacă li se mai înroşeau mânuţele, urechile şi năsucurile. Acum era vremea colindelor şi a frumoaselor Sărbători de Iarnă. Trena argintie a Iernii era ţinută, mai întâi, de „Undrea”, adică luna Decembrie, apoi de „Gerar”,  Ianuarie, o lună friguroasă, dar plină de farmec. La sfârşit de anotimp,  apărea  „Făurar”,  Februarie,  cea mai scurtă lună din an, ce  aducea  ger şi viscol, băgând spaima în gospodari.  O dată la patru ani  are 29 de zile, iar acel  an se numeşte  an bisect.

Iarna, totul pare pur, întrucât plapuma de nea se aşterne, acoperind  întreaga natură. Cât vezi cu ochii…e doar alb.

Chiar dacă au trecut atâtea  anotimpuri peste noi, întrucât viaţa noastră e o succesiune de anotimpuri, la propriu şi la figurat, venirea fiecăruia dintre ele ne aduce bucurie, emoţie şi senzaţia plăcută de nou şi inedit.

Ca şi Omul, Anotimpurile sunt inedite şi unice.

FLOAREA CĂRBUNE

din volumul  LEGENDA LUI DRAGOBETE, Armonii Culturale, 2015

Ilustrație de Mirela Pete

Sursă poze:Google

 

JUST FOR YOU, JAPAN!

copertele-1-si-4-refacute-22

INVITATION
The one who built a spiritual bridge over two worlds, two
cultures, two distant and so special realms, was Cristina
Cărbune(Inoguchi), born in Constanta and married in TokyoAsakusa,
where she lives.
Faithful to her country, Romania, Cristina has promoted
many Romanian literary volumes, and has also initiated and
organized important Romanian-Japanese projects, through which
Japan, the country where she now lives, has found out a little bit
more about our Romanian spirituality. That is how the fragile
Spring flowers, the snow drops, met the delicate cherry blossoms,
sakura, and how the fascinating Japanese pagodas, ¨the tea
ceremony¨(cha-no-yu), the „ikebana” have come in contact with the
famous Moldavian monasteries, the Romanian „ie”(embroidered
peasant blouse), the¨calușari¨(Romanian folk dancers), and our
winter traditions and customs.
To discover once again the beauty and the charm of these
two worlds, I invite you to step on the ¨Bridge Between Two
Worlds”.
Floarea Cărbune
-writer-

..reprezentativa

CAP. II ROMANIAN – JAPANESE CULTURAL TIES

Though situated on different continents and thousands of miles apart, Japan and Romania have close friendship relations. Consequently, both countries foster activities for getting to know the specific culture of each other. Japan has students who have come to learn in Romania, but Romania too has youngsters studying in the Country of the Rising Sun. There are universities in Romania where Japanese is being studied. And we have Romanians living in Japan (by marriage) and Japanese children with Romanian mothers.

40 years since Yokohama (Japan) and Constanta (Romania)  
have become twin cities 
This year, Constanta will celebrate the union with Yokohama’’
The protocol of the union was signed by the then mayors,
Gheorghe Trandafir (mayor of Constanta) and I. Asukata (mayor
of Yokohama) on October 12-th 1977. The Romanian ambassador
in Tokyo was also present at the ceremony.
The document said that:”The sorority between the two cities
will not only have a contribution to consolidating the friendship and
collaboration between Romania and Japan, but also in
strengthening world peace.”
Due to the good relationship between the two cities, the Local
Council in Constanta gave the name Yokohama to a street in the
city. In the Tabacariei Park there is a handmade sculpture entiteled
“Japanese Stone Lanterns” offered by the Local Administration
of Yokohama in October 1982. The plate at the bottom of the
sculpture says’’A gift from the president of the Yokohama –
Constanta, friendship committee, Matsuo Ariyama”.
lampion-650x400
         Yokohama is the capital of Kanagawa Prefecture, situated to the
south of Tokyo, in the Kanto region, Honshu Island. It is the second
largest city in Japan, with a population of over 3.7 million people
Short history:
Yokohama used to be a small fishing village up to the end of
the Edo period, when Japan had a national seclusion policy, having
few contacts with foreigners. In 1853 -1854 Commander Matthew
Perry reached the south of Yokohama, with a fleet of American
warships demanding Japan to open up more trading ports. After the
initial opposition, Perry was allowed to dock his ships in
Kanagawa, near today’s Yokohama. After one month of
negotiations the Kanagawa Convention was signed on March 31st,
  1854. Perry signed it as an American representative and Hayashi
Akira also known as Daigaku-no-kami signed it as the
representative of Japan.
       Today Yokohma is one of the most important ports in Japan,
alongside Osaka, Kobe, Nagoya, Hakata, Tokyo and Chiba.
Constanţa  
Short history:  
       Constanta was founded as a consequence of the Greek
colonization of the Black Sea (from the Greek: Pontos Euxeinos) by
the colonists of Milet in the VII – V Centuries BC, and was given
the name Tomis. During the Medieval Times, Constanta was one of
the Genoese markets for trade in the Black Sea region. Genoese
merchants and ship-owners had settled in the Dobrogea peninsula.
The so called ‘’Genoese Lighthouse” dating back to that time that
was built on an old headland, still exists.
       Today Constanta is a lively city that combines the centuries old
history with modernity. Constanta receives its guests with open
arms, with a lot of charm and surpirising places. It is a city
celebrating multiculturalism, where oriental and modern life
intermingles in order to generate a joyous and spectacular lifestyle.
Constanta is the second most important city in Romania, a city
which should be visited throughout the year, both in summer and in
winter, as well as in spring and autumn.
Floarea Cărbune
(Translated by Tudor Mihai)
Sources: Google & Wikipededia

YOKOHAMA/JAPAN

CONSTANȚA/ROMÂNIA

 

Ploaie, fluturi, flori…

Ca doi fluturi
Suavi şi liberi,
De flori etern îndrăgostiţi,
Păşeam visători
Pe iarba încărcată de rouă, în zori.

Printre ramuri şi frunze,
Arar zâmbeau raze de soare,
Când,
Deodată,
Ploaia,
Sfâşiată de săgeţi lucitoare,
A poposit pe frunze şi flori,
Pe braţele noastre, pe braţe surori.

Strălucitoare şi umedă e iarba,
Pe-alei de mure mărginite,
Florile de cireş proaspăt înflorite
Ne-nvăluie în parfumuri
Şi-n dulci ispite.

Pletele cu diamante-mpodobite
Au miros de livezi înflorite

Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

NOAPTE DE PRIMĂVARĂ… la Purani de Videle

 

Sunt cu bunica, la ţară,

În Purani de Videle,
La plimbare.
Acum e soare,
Dar amurgul se lasă,
Peste câmpie, peste case.
Eu şi bunica admirăm

Lumina portocalie din zare.
Coboară Soarele devale,
Şi noaptea ne-nvăluie.
„Uite,
Stelele ne salută de pe Cer!
Îmi spune bunica,
Şi luna apare
Priveşte Carul Mare!
Întinde-te pe iarbă,
Nepoată dragă
Şi-ascultă tăcerea!”
Fluturii se pierd în noapte
Dar apar licuricii.
Câtă magie, feerie!
„Uite,
Ochii tăi strălucesc
Precum stelele,
Îi spun bunicii.
Auzi şoaptele câmpiei?
În noaptea de vară
Un cântec de brotac
Se aude deodat`
Şi ţârâit de greiere…
E noapte cu lună plină,
O noapte magică,
Noapte de vară la câmpie”.
Alexia Badea & Floarea Cărbune
Sursă poze:Google

TRADIŢII LA PURANI DE VIDELE

PAŞTELE-ÎNVIEREA DOMNULUI

Paştele-Învierea Lui Iisus Hristos este una din cele mai mari sărbători, la români, o  sărbătoare care marchează şi momentul în care Primăvara îşi reintră în drepturi, când totul capătă viaţă şi natura renaşte după iarna geroasă. În Sud, Primăvara vine mai devreme decât în restul ţării. E superbă natura care revine la viaţă: muguri, boboci, mâţişori, miei, păsărele dansând pe crengi, jocul dragostei, trezirea la viaţă…

Îmi reamintesc că, înainte de începerea Postului Mare, era Săptămâna Brânzei, cea mai dragă săptămână pentru mine. Bunicuţa destupa putina cu brânza… care avea un gust extraordinar. N-am mai simţit, niciodată, după plecarea de acasă, acel gust. La Lăsata Secului aveam mai multe preparate din brânză. Postul care începea se mai numea şi „Păresimile Paştelui”! În lunea ce urma numită şi Luna curată, se curăţa casa, purificându-se prin tămâiere, apoi se instala războiul de ţesut, iar bunicuţa şi mămica se apucau de ţesut. Bunicuţa ţesea pânza fină pentru cămaşa de Paşti al lui bunicuţu şi pentru ia ei,  pe care aveau să le îmbrace la Paşte. Pe cămaşa lui bunicuţu Marin erau cusute şabace, iar pe iia bunicii, râuri cu flori la muscă(cruciuliţe).  Peste cămaşă,  bunicuţu se încingea cu „betele” făcute de mama lui, străbunica Mara, sau cu brâu roşu ţesut tot de ea. Brâul era ornat cu mărgeluţe albe, prinse cu dragoste şi migală de ea încă de pe vremea când era flăcău.

În Postul mare, începeau  „sărindarele”: În fiecare sâmbătă, până la Sâmbăta lui Lazăr, bunicuţa Petra se ducea la biserică cu boboroade, colivă şi vin pentru pomenirea celor trecuţi la cele veşnice. Pleca cu noaptea-n cap şi revenea în zori. După ce preotul sfinţea coşniţa cu tot ce avea în ea,  pentru pomenirea înaintaşilor, dar şi a copiilor ei chemaţi la Domnul, mergea în cimitir unde aprindea, la crucile de pe mormânt, ca fiecare femeie, una sau mai multe lumânări, tămâia locul de veci apoi „împărţea” , ceea ce adusese, la vecine, rude, cunoştinţe. La fel proceda şi restul femeilor.     În acea zi mă trezeam de dimineaţă, postându-mă la geam unde o aşteptam. Când o zăream la orizont, alergam înaintea ei şi, până acasă, ronţăiam ce era mai bun în coşniţă. Sora mea nu mai avea loc de mine. Eu vămuiam, prima, coşniţa bunicii, şi asta sâmbătă de sâmbătă.

În cele 40 de zile, de post, nimeni nu gătea altceva decât mâncare de post: varză călită, fasole bătută cu garnitură de  „troşie”( corcoduşe puse la murat într-o putină specială), sfeclă fiartă cu mujdei, coleş,  adică ciulama din făină şi zeamă de sfeclă de zahăr, fasole fiartă cu sfeclă, urzici,sfeclă coaptă, praz şi ridichi negre(„cârnaţi” şi „brânză”… după cum glumeau ţăranii din Purani) mâncărică de gutui sau prune afumate, ş.a.

Săptămâna de dinaintea Paştelui se numeşte Săptămâna Mare, fiind cea mai aspră săptămână de post. Bunicuţu Marin ţinea Post Negru până seara,  în Joia mare, Vinerea (numită Vinerea Neagră) mare şi Sâmbăta Mare. Până în clasa a v-a mergeam la Denii, dar după aceea, şcoala ne-a interzis a mai merge.

În Săptămâna Mare ne adunam, cu mic şi cu mare, şi ne apucam de curăţenie generală. Mămica spăla perdelele şi şervetele de la icoană şi de pe pereţi, , lipea şi văruia casa, apoi spăla geamurile . Noi, copiii, ajutaţi de bunicuţu, munceam în curte şi grădină, unde greblam frunzele căzute, curăţam pomii de crengile uscate şi de frunzele cu dăunători, apoi adunam gunoiul într-o grămadă mare, şi-i dădeam foc. După aceea, treceam la văruitul pomilor, văruiam ulucile gardului, greblam şanţul de la poartă, tăticul îl mai săpa ca să-l adâncească, repara podişca, pentru ca apa de la ploaie să se scurgă la vale şi nu să băltească.

În Joia Mare se înroşeau ouăle, Vineri era Denia Mare, iar Sâmbăta se definitivau pregătirile pentru Paşte. În seara de Înviere,  unele femei, care aveau persoane trecute dincolo fără lumină, aduceau câte un cocoş alb şi o lumânare(din ceară de albine) strânsă în formă de colac,  care ardea până la terminarea slujbei. La sfârşit, dădeau cocoşii de pomană unor persoane nevoiaşe

Sărbătoarea Paştelui ne aducea bucuria în suflet, căci eram copii fără griji.

Dragi consăteni, „Dumnezeu să vă dea un curcubeu la fiecare furtună, un zâmbet la fiecare lacrimă, o binecuvântare la fiecare pas, o promisiune la fiecare grijă si un răspuns la fiecare întrebare! Învierea Domnului să îţi aducă în suflet bucurie si iubire. Paste fericit, alături de cei dragi! ”

Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

 

LEGENDE:

Legenda Salciei

       Salcia plângătoare a fost odată un copac mândru, care îşi înălţa cu trufie ramurile spre cer.
   Când Pilat chemă pe Iisus la judecată şi-l ascultă, fără să-i găsească vină, el îl dădu pe mâna ostaşilor ca să-l chinuiască.
        Oştenii sălbatici au intrat intr-o în grădina  să-şi caute nuiele şi numaidecât puseră ochii pe ramurile zvelte ale salciei, care stătea în mijlocul grădinii şi din care rupseră o mulţime. Salcia nu bănuia însă la ce avea să slujească ramurile sale.  Dar văzu îndată că Iisus fu adus acolo. Oştenii cruzi îi smulseră haina din spate; apoi îl legară de un copac şi-L loviră cu nuielele, până la sânge.
         Iisus îndură toate chinurile, fără ca din gura lui să iasă o vorba de jelire. Dar salcia fu cuprinsă de o durere adâncă. Îi era ruşine că-şi dăduse ramurile pentru un lucru atât de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către cerul albastru, de atâta ruşine, a hotărât ca ramurile sale întinse spre soare să se îndoaie spre pământ.
  Se spune că, după acea întâmplare, copacul cel falnic s-a prefăcut, de ruşine, într-o salcie plângătoare şi stufoasă. De atunci, oamenii plantează salcia la mormintele din
cimitire.

 
LEGENDA SALCIEI ŞI A MĂSLINULUI

    Maria Magdalena şi alte câteva femei cucernice au venit alături de Fecioara Maria pentru a împărţi cu aceasta  durerea pricinuită de răstignirea pe cruce a lui Iisus Hristos.
   În dimineaţa învierii, ele au plecat spre dealul unde se afla mormântul Mântuitorului, pentru a vedea minunea. Au apucat însă pe un drum mai puţin umblat şi plin de mărăcini. În calea lor au întâlnit o salcie. Maica Domnului a îngenuncheat lângă ea, a ridicat ochii înlăcrimaţi către cer şi a zis:Doamne, Dumnezeule, rogu-Te să-mi alini durerea! „

În acel moment, ramurile salciei, care până atunci stătură drepte, s-au îndoit şi s-au aplecat să mângâie fruntea Sfintei Fecioare. Aceasta, văzând că şi salcia îi împărtăşeşte durerea, a
spus:
„Salcie, fii binecuvântată; să împodobeşti cimitirele, iar  frunzele tale să vestească în biserici începuturile primăverii!” După aceasta, femeile au plecat mai departe. Au ajuns apoi la un pârâiaş, peste undele căruia îşi întindea ramurile verzi un măslin, pe care Maica Domnului l-a rugat să le ajute să treacă apa fără să se ude. Atunci măslinul şi-a întins crengile peste pârău, făcând un pod, pe care femeile au trecut fără să-şi ude picioarele.
Trecând pe partea cealaltă a pârăului, Fecioara Maria şi-a întors privirea spre măslin şi a spus:

     „O, măsline, tu care ai ajutat o maică în durere, binecuvântat să fii: din roadele tale să se stoarcă untdelemnul, care va arde în candele pentru rugăciuni!”
    De atunci, măslinul ne dă untdelemnul, iar salcia vesteşte în biserici învierea naturii.

(AUTORI NECUNOSCUŢI)