PRIBEGIA…

miercuri, 29 iulie 2009 la 15:47

:)
Iubesc Câmpia
C-o dragoste ciudată…
Mi-i dragă pacea ei
Statornic aşezată
Cu datinile-i sfinte
Din timpuri ce-au apus
În dorurile inimii
Cu toate mi s-au strâns.
Iubesc
Nopţile-i cu lună plină
Când înfloresc florile-n grădină
Iar greierii cântă de zor
La măiastrele viori.
Mi-s dragi
Dulcea legănare a pădurii
Şi a holdelor hlamidă aurie
Ce se întinde…
Cât vezi cu ochii pe câmpie,
Şi casele adunate laolaltă
Ca sfatul bătrânilor de altădată.

O, draga mea Câmpie,
Iubită mamă, drăgăstoasă
Iubesc la tine dărnicia
Şi copilăria mea frumoasă…
Adeseori, când te revăd
În ochii tăi îmi scald privirea
Şi în limbajul tainic de-altădată
Începem convorbirea.
Copilul care-am fost
Te-mbrăţişează cu dor
Apoi visează…
În vis el vede-o sărbătoare,
E hora din Poiană
Unde fete frumoase
În cozi cu câte-o floare
Vorbesc despre iubire,
Sunt vesele, dansează.

Mă simt o frunză
Ce, odată,
S-a desprins
Dintr-un bătrân stejar,
Zburând prin lume
Pe aripi de vânt hoinar…
De ger şi de-arşiţa dorului uscată
Până la Marea Neagră am ajuns
De furtunile vieţii purtată.
Am poposit pe ţărm
Unde un mândru palmier
Se înălţa semeţ
Cu frunze-n evantai.
Iar briza mării
Duios îl dezmierda.

Revăd frunza,
Apropiindu-se sfioasă
Frunza pribeagă ce
Palmierului i-a spus:
La tine-am poposit
După o lungă pribegie
Căci de părinţi eu m-am desprins
Din fragedă copilărie.
De mică rătăcesc
Străină prin lume,
Te rog, în frunzişul tău
Aş vrea să mă-adăpostesc.
Am nevoie de odihnă…
În fiecare seară
Am să-ţi spun poveşti
Din drumu-mi cunoscute.

Sunt mândru copac
De Dumnezeu hărăzit
Spre cer să mă-nalţ,
Prin evantaie verzi
Să-i sorb Lumina.
De soare sunt iubit,
Iar marea-i cu unda rece
Zilnic, îmi scaldă rădăcina.
Vino, străino,
Adună-ţi puterea, răbdarea,
Primeşte răcoarea
Frunzişului meu,
Trecutul tău
Tu uită-l!
Străină pribeagă ai fost,
Acum eu îţi sunt adăpost,
Prieten şi umăr la greu
Eu, îţi promit, voi fi mereu.
(flora)


Comentarii 31

Ploaie, fluturi, flori…

Ca doi fluturi
Suavi şi liberi,
De flori etern îndrăgostiţi,
Păşeam visători
Pe iarba încărcată de rouă, în zori.

Printre ramuri şi frunze,
Arar zâmbeau raze de soare,
Când,
Deodată,
Ploaia,
Sfâşiată de săgeţi lucitoare,
A poposit pe frunze şi flori,
Pe braţele noastre, pe braţe surori.

Strălucitoare şi umedă e iarba,
Pe-alei de mure mărginite,
Florile de cireş proaspăt înflorite
Ne-nvăluie în parfumuri
Şi-n dulci ispite.

Pletele cu diamante-mpodobite
Au miros de livezi înflorite

Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

Ploaia

Degete diafane îmi bat în fereastră
Şi picuri în tăcere se revarsă
– Plouă! Nepoţica îmi spune.
– A, nu! Nu plouă,
Sunt lacrimi transformate-n rouă,
Lacrimi de femeie, diamante pure,
Unele sunt plânse,
Altele,
Cerul abia acum le plânge…

Mă plimb prin ploaie
Şi-mi curg lacrimi şiroaie…
– Plângi ? Nepoţica mă întreabă.
– A, nu ! Plouă…
Dar pe furiş îmi şterg un bob de rouă.
Şi totuşi…plouă!?

Floarea Cărbune

Sursă poze: Google & Pin IT

Revelaţie

 

  • Revelaţie


    Până în ziua
    În care am înflorit,
    Născându-mă pe acest pământ
    Spiritul meu rătăcea
    La-ntâmplare printre Galaxii.

  • Doamne,
    Tu mi-ai ales copacul
    Pe ramura căruia ,
    În Primăvara toamnei ,
    Am înflorit.
    Spre bucuria mea,
    Mi-ai dăruit nemărginirea albastră,
    Şi, deşi atât de fragilă,
    Floarea gingaşă de măr
    S-a preschimbat în trunchi…
    Floarea Cărbune






    P.S. Primele 3 picturi, de sub versuri, aparţin pictoriţei Vali Irina Ciobanu.

 

Sosit-a dulcea Primăvară la Purani

Sosit-a dulcea Primăvară
Ah! Iubire,
Sufletul mi-e plin de tine!
Tu eşti vraja ce mă-ncântă
Şi de drag,
La piept aş strânge Universul.

Diafana Primăvară
Se revarsă tumultoasă
Şi din zori îndepărtate
Se-apropie în stol
Zglobii, gălăgioşi cocorii
Iar Glavaciocul susură domol.

Creşte iarba, covor moale,
Roua cade pe ogoare
Sună codru-n aşteptare,
Primăvara-i pe cărare
Înflorind florile-n cale
Şi zefirul, boare lină,
Ne răsfaţă în grădină,
Iar copacii din livadă
Straie verzi îmbracă-n grabă,
Ca stropiţi cu spumă crezi
Că sunt prunii în livezi.

Cade roua pe câmpie
În a florilor pocale,
Prospeţime, puritate,
Naşte bolta azurie.

Sosit-a dulcea Primăvară
Ah! Iubire,
Sufletul mi-e plin de tine!
Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

Simfonia toamnei

 

  • Simfonia toamnei


    O TOAMNĂ MAGICĂ…S-AVEŢI! ASCULTAŢI GLASUL PĂDURII, DAR ŞI AL PIANULUI… :)

    Se aşterne bruma pe câmpie,
    Toamna se-apropie timidă şi târzie
    Şi-mi dăruie aerul rece al dimineţii
    Ca să-mi învioreze paşii vieţii.

    Poteca, un covor de frunze plutitor,
    Îmi aminteşte că totu-n viaţă-i trecător…
    În jurul meu e Toamnă şi e soare,
    O Toamnă blândă, aurită, visătoare.

    Toamna, a anului pictorială Doamnă,
    Nu-mi picură în suflet teamă,
    Ci linişte înălţătoare şi raze de soare
    Să mă renasc în Primăvară, Floare…
    Floarea Cărbune





  • Valurile vieţii



    În zori,
    Fereastra sufletului meu s-a deschis –
    E fereastra prin care privesc oceanul vieţii;
    Valurile lui urcă şi coboară;
    Se zbuciumă valurile –
    Naşterea şi Moartea
    Urcă şi coboară în ritmul lor
    Din Cer predestinat.
    Sufletul meu,
    Neobosit albatros, îşi deschide aripile
    Plutind deasupra oceanului vieţii,
    Sărutând luceferii.

    Inima-mi şopteşte:
    „Se-apropie noaptea, femeie,
    Şuviţele părului tău încărunţesc…
    Auzi?
    Se scurge nisipu-n clepsidră,
    Tu nu percepi mesajele de dincolo
    În zborul solitar şi îndrăzneţ?”
    Eu inimii-i răspund:
    „Ce dacă păru-mi cărunţeşte,
    Voi fi la fel de tânără sau bătrână
    Precum e Timpul cu ale sale anotimpuri.”

    Mi-e sufletul pribeag
    Şi năzuieşte spre neştiute depărtări,
    Aşa cum pasărea din colivie
    Visează imaginare evadări.
    În setea mea de nemărginire,
    Îmi caut odihna în alte sfere,
    Poate în Nemurire…

    Floarea Cărbune



  • Îţi voi cânta în şoaptă…

    VIZIONARE PLĂCUTĂ-SUNET DE LIRĂ…


    Privirea mea, iscoditoare şi curioasă
    Încearcă să-ţi pătrundă gândurile,
    La fel cum cerul pătrunde marea
    Stârnind furtuni ce-i tulbură adâncurile.

    În preajma ta, sufletul meu se deschide
    Precum o albă şi magică orhidee.
    Ştiu că iubirea, izvor de suferinţă este,
    Dar inima-i sortită a se dărui…
    Chiar de se topeşte precum un bob de rouă.

    Ochii noştri se caută, buzele ni se ating,
    Un parfum delicat pluteşte prin aer,
    Iubirea noastră este simplă ca un cântec
    Cântat de Orfeu la lira-i vrăjită.

    Noaptea e adâncă, stelele sunt după nori,
    Vântul suspină, frunzele plutesc uşor,
    Odihşneşte-ţi capul pe sânul meu,
    Îţi voi cânta în şoaptă…
    Fermecătorul cântec al lui Orfeu.
    Floarea Cărbune

  • Te caut…


    VIZIONARE PLĂCUTĂ!

    Mi-e sufletul coardă de harpă
    Vibrând la orice adiere
    Şi la orice şoaptă
    De vânt adusă
    Pe-aripă de toamnă-ntârziată.

    Iubite,
    M-am rătăcit printre parfumuri,
    Printre frunze ruginite,
    Pe dealuri, munţi şi văi,
    Prin anotimpuri căutându-te…

    În lacrimă m-am transformat
    Şi ochii ţi i-am mângâiat, alinător,
    De-atâta dor, eu rouă-am devenit,
    Iar norii m-au plouat pe-obrazul tău,
    Şi-n ochii tăi am poposit.

    Tu m-ai cules uşor, m-ai sorbit,
    Te-ai răcorit şi-ai adormit…
    Parfumul toamnei ne-a învăluit
    Şi, într-un dans nebun, ameţitor,
    Visez
    Să ne topim în vers nemuritor.
    Floarea Cărbune





  • Vară târzie…

    „PRIMĂVARA” VIEŢII:


    Fiecare anotimp are frumuseţea lui, natura se metamorfozează de fiecare dată…la fel cum, fiecare etapă, a vieţii omului, are frumuseţea ei. Frunzele ce cad, simfonia de culori, nostalgia inimii, parfumul crizantemelor… fac parte din miracolul naturii.
    Toamna, în cele două ipostaze ale ei, e splendidă!

    Uneori, toamna oferă bucuria unui măr înflorit, a unui cireş sau liliac, atunci când toţi aceşti copaci, trebuiau să intre în “hibernare”…Să vezi…că viaţa are un sens mai puternic, că e mai luptătoare decât însăşi firescul ei, te pune pe gânduri. Tocmai aceste contradicţii ale naturii, trebuie să ne dea vitalitatea de a face, din „toamna vieţii”noastre, un nou început. Un început de “eră”, dar şi o trăire a momentului. Şi, chiar melancolia pe care ne-o trezeşte-n suflet… “toamna”, uneori, trebuie să ne apropie de noi, să ne îndemne la introspecţie, să ne regăsim, să ne cunoaştem, să vrem să renaştem, şi să ne dăm seama că putem. Dacă un măr înfloreşte toamna, atunci… putem şi noi să înflorim sufleteşte.

    Atâtea mistere se ascund sub mantia ei ruginie, şi atâtea minuni se petrec…Uneori, “ea” este o “vară” întârziată. Şi, în “toamna” vieţii noastre… putem avea “primăvară” în suflet, depinde doar de noi, de felul cum ştim să apreciem şi să preţuim clipele vieţii. Sufletul nu trebuie să-ţi rămână ca un copac solitar, golit de căldura inimii, şi de cântecul vieţii, viul ei. Dacă rămâne pustiu, tocmai acum în prag de “toamnă”, se va usca de tristeţe. Dimpotrivă, fă-l să înfrunzească cu roua inimii tale tinere, dezmierdându-l cu iubirea ta blândă. Mai trebuie să-i mângâi şi mugurii ce stau să plesnească a floare…în această “vară” târzie…”Vara vieţii”… din pragul celei de-a doua tinereţi a omului. Vara… încă mai bate la poarta inimii tale, deopotrivă şi la a mea, chiar dacă mantia îi e brodată cu fire de argint. Nu lăsa, ca din “pomul vieţii”, frunzele să se scuture aşa de uşor… Luna poleieşte, cu razele-i argintii, oglinda tremurândă a mării, iar simfonia inimilor noastre se contopeşte cu cea a valurilor, într-un imn de dragoste închinat vieţii.
    E ziua de Sfânta Mărie mică(Sântămăria Mică)-Naşterea Maicii Domnului.

    Aerul miroase a câmp şi ambrozie, a tămâie şi credinţă. Marea ne cheamă, prin simfonii de ape… învăluite în briza sărată, şi moliciunea caldă a nisipului auriu. Ne cheamă să-i adunăm scoicile din care să ne construim “castelul de nisip” al acestei veri întârziate… Şi tot aşa, hoinărind fără gânduri, dar vrăjiţi de albastrul nemărginit al mării, să ne scriem dorinţele pe crestele valurilor, speranţele şi, deopotrivă, visele… Pe nisipul umed să ne scriem amintirile triste şi eşecurile, iar valurile înspumate să le soarbă fără milă, şi să le ducă în abisul întunecat al mării… întru eternitate.

    Numai un suflet delicat poate zări scânteia de lumină din frunzele toamnei, şi auzi muzica ei… în acordurile nemuritoarelor simfonii ale lui Beethoven… ca un dans al ielelor, ca o odă a bucuriei. Ce tablou, de o frumuseţe rară, poate să cuprindă ochiul, admirând acest dans al vieţii. Un dans ţigănesc, ciudat şi tainic… precum iubirea sălbatică… pe pajiştea unei poieni dintr-un codru de la marginea lumii.
    Inima mi-este calmă, liniştea de dinaintea furtunii, iar în zarea sufletului se mai aude ecoul Simfoniei Destinului a lui Beethoven, urmat de silueta câte unui gând rătăcitor…către o vară târzie… Oriunde te-ai afla, suflet sensibil, Curcubeul, cu bogata-i paletă de culori, îţi va vorbi fără cuvinte, despre faptul că te aştept cu inima transformată într-un cireş în floare.

    Când ai să vii… am să fiu ”vară târzie” cu cireşe roşii şi parfumate. Îndrăzneşte, întinde mâna, trăieşte clipa. Lasă “pomul vieţii” să cânte cu toate frunzele-n înverzite, şi să danseze cu florile întârziate… Imnul iubirii se prelinge în inima mea ca un flutur noptatec ce caută lumina….mângâierea, viaţa.
    Deasupra cuvintelor rămâne… doar gândul:[/b]
    În primăvara sufletului meu
    Ai intrat fără să-mi ceri părerea,
    Mi se părea că o să vii mereu,
    Că o să-ţi simt tot timpul mângâierea.
    Revino, acum, în primăvara mea,
    Să simt iar gustul verii renăscut,
    Şi-n toamna vieţii mele şi a ta…
    Să nu gândim la iarnă, la trecut.

    LA MULŢI ANI CELOR CE POARTĂ NUMELE DE MARIA, MARIN ŞI DERIVATE ALE ACESTORA

  • Autor:Floarea Cărbune
  • Sursă poze:Google

 

Eu şi Tu suntem Noi

 


  • O voce dulce mi-a spus :
    « Te-ai întrebat, adeseori
    Cine sunt eu, cine eşti tu ?!
    Eu sunt soarele ce luceşte vesel,
    Eu sunt spiritul ce întreţine viaţa,
    Eu sunt curcubeul-arc peste zări,
    Eu sunt Tu, Tu eşti EU,
    Eu şi Tu suntem Noi.
    Eu sunt adierea vântului,
    Şi strălucirea stelei, eu sunt…
    Sunt şoapta izvorului sub clar de lună.
    Eu sunt iubirea Mamei Pământ,
    Şi dragostea Tatălui ceresc,eu sunt…
    Eu sunt Tu, Tu eşti Eu…
    Eu şi Tu suntem Noi.
    Sunt ploaia ce hrăneşte Pământul,
    Şi focul ce-aprinde inima rece…
    Focul dragostei, eu sunt.
    Dragul meu copil,
    De-atâtea ori te-ai întrebat…
    De ce ?când ? şi cum ?
    Ţi-au rămas întrebări făr`de răspuns,
    Şi întrebări nepuse încă…
    Nu-ţi fie frică să întrebi :
    ” Nimeni nu se naşte învăţat
    Şi, cât trăieşte, omu`învaţă !”
    Pentru că învăţători şi elevi vom fi mereu.
    Eu sunt Tu, Tu eşti Eu…
    Eu şi Tu suntem Noi.
    Încarcă-ţi inima cu bucurie şi iubire…
    Şoimul viteaz se-nalţă-n tării
    Fără a se întreba, de ce şi cum…
    Când visele sunt mai multe decât stele în cer.
    Eu sunt Tu, Tu eşti Eu,
    Eu şi Tu suntem Noi…
    Pentru totdeauna. Şi toate astea sunt parte…
    Din planul miraculos al lui Dumnezeu !” :)
    Flora Cărbune
    :)





    VIZIONARE PLĂCUTĂ!
    :)http://ro.netlog.com/go/widget/videoID=ro-1921923 :)

  • Trandafirul albastru…reflecţii(Fleur bleue)