MĂRŢIŞORUL…


Obiceiuri de Primăvară
Se duce şi luna februarie. Mai sunt câteva ore şi va fi 1 Martie, mărţişorul ce ne va pătrunde în case şi în suflete cu iubire…Chiar dacă uşile sufletului sunt blindate, ”spiritul”mărţişorului le va străpunge precum ghiocelul, stratul de nea de deasupra-i. E o lege a firii! Totul e supus transformării, mai ales când “sevele”, de orice natură, se trezesc la viaţă şi încep să circule prin arbori, prin oameni şi animale…Nimeni nu se poate împotrivi unei “legi” a firii.

1 Martie
Zi de bucurie în tradiţia românească, mărţişorul reprezentând venirea primăverii care aduce bucurie, prospeţime, reînnoire, victoria soarelui asupra gerului iernii. Femeile şi fetele primesc mărţişoare considerate ca un fel de talismane aducătoare de noroc dar şi purtătoare de iubire. După unii, roşul este considerat culoarea primăverii, iar albul, culoarea iernii. Floarea cu care se asociază această sărbătoare este ghiocelul, fiind o floare gingaşă de un alb pur. Şnurul mărţişorului este format din două fire de mătase, alb şi roşu, împletite asemenea ADN-ului reprezentând Spirala vieţii, a Infinitului şi a Nemuririi. Roşul însemnând Iubirea, iar albul, Divinitatea.
Sărbătoarea Mărţişorului simbolizează renaşterea vieţii, reîntoarcerea la viaţă.
Pe când eram copii, mama ne lega şnurul mărţişorului cu bănuţul de argint, dăruit de moaşă la naşterea noastră, şi-l purtam la gât ca pe o amuletă care ne ferea de boli şi deochi. Mărţişorul se purta toată luna martie, apoi şnurul era agăţat într-un pom înflorit, crezându-se ferm, că tot astfel de frumos şi înfloritor, va fi şi cel care l-a purtat.
An de an, de 1 martie, ne recăpătăm speranţa, optimismul, credinţa în mai bine şi…sporul în toate, chiar şi în bunătatea personală, în actele de binefacere. Gerul se împleteşte cu razele soarelui, lumina cu întunericul, ca într-o tandră îmbrăţişare din care se va naşte Primăvara, acest triumf al renaşterii şi regenerării, simbolizat prin mărţişor: mărţişorul pe care-l dăruim celor dragi, cu adâncă preţuire, ca semn că le dorim fericire şi noroc.
Legenda mărţişorului
Există o legendă frumoasă legată de mărţişor. Se spune că, în prima zi a lunii martie, zâna primăvară a ieşit la marginea unei păduri. Era obosită întrucât se grăbise a veni deşi Iarna nu se lăsa dusă. Cum stătea sprijinită de un copac a zărit în poiană, un ghiocel abia ieşit de sub zăpadă dar acoperit de o tufă spinoasă. De bucurie şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce umbreau ghiocelul. Înfuriată , Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului şi l-a îngheţat.
Blânda Primăvară a acoperit ghiocelul cu palmele ei încălzite. Din nebăgare de seamă s-a rănit într-un spin şi o picătura de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă. Roşul din şnurul Mărţişorului mai simbolizează şi sângele Primăverii căzut pe albul zăpezii.
Primăvara…
În livadă
Îndrăgostite,
Florile şoptesc
Cuvinte de dragoste,
Înmiresmate şoapte,
Pe care poetul
Le-ascultă în noapte.

Parfumul florilor
Pluteşte pe-aripa vântului,
Peste câmpuri,
Peste pădure,
Peste oameni,
Şi se-nalţă la Cer
În spirala Infinitului.

O PRIMĂVARĂ FRUMOASĂ, TUTUROR! 🙂 🙂 🙂

Floarea Cărbune
E PRIMĂVARĂ…CU TUDOR GHEORGHE:

Anunțuri

LEGENDA LUI DRAGOBETE

10957881_908665435834970_1701379684_nIlustraţii  executate de  artista MIRELA PETE

De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie, peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi iubăreţ. Pentru că azi… este Sărbătoarea Iubirii, am să vă spun „Legenda lui Dragobete”. Este o poveste frumoasă pe care mama mea a preluat-o de la bunica ei Mara care era sârboaică.
Bătrânii spuneau că Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, şi… că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea cu părul bălai împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui, şi avea o turmă de mioare pe care o ducea, zilnic, la păscut, în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină, şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii, şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare, trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze, mai purta încă… mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta, şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…
Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba… din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne,Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului, căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu… cusut cu perle. Straiul era astfel conceput… încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.
Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii… spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă… Adevărul este că, o perioadă de timp, nimeni nu l-a mai zărit pe fecior, şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.
În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân Înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.dospajaritosvolando
Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor. Călătorea cu viteza gândului, şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu ştia care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă, şi să nu fie gelos pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvălui secretul. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat… şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, având peste 100 de ani, se considera a nu se mai afla sub jurământ.
Legenda spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu, şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului, l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară… Şi, în mileniul 3, unele fete, chiar şi femei ale acestui popor, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului.

FECIOARĂ

Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.
Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii spun că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că, în luna martie, ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău, şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră… ca să fie veşnic împreună…
Eu îi cred pe aceştia!

Dragoste, intră pe uşa inimii mele!
Vino mai aproape! Admiră stelele!
Sclipiri de rubin îmi curg prin vene
Când buzele noastre se ating.
Sărută-mă!
Iar şi iar…
Până la topire…

Floarea Cărbune

175

DRAGOBETELE…SĂRBĂTOAREA IUBIRII LA ROMÂNI

Cândva, pe vremea copilăriei mele, iernile erau pline de farmec, prilej de odihnă şi bucurie pentru ţăranii care trudiseră trei anotimpuri. Pe uliţa mea erau mulţi băieţi şi fetişoare, copilandri ca mine, dar şi flăcăi şi fete de măritat. Pe drum, nămeţii erau cât casa, iar noi copiii, ne desfătam săpând “tranşee” în care ne ascundeam. După ce ne împărţeam în două echipe, alegeam un „şef”- băiat şi…începeam lupta. Într-un grup, unii se ocupau cu săparea tranşeelor, iar alţii făceau bulgări de zăpadă pe care îi puneau la dispoziţia celor care îi aruncau în tabăra adversă. Lupta era aprigă, obrajii ni se îmbujorau, râdeam din te miri ce. O, eram atât de fericiţi! Nu simţeam frigul, pentru că eram bine îmbrăcaţi cu haine din lână confecţionate de mamele noastre. În ceea ce-i priveşte pe bunici, părinţi sau vecini, nimeni nu se tânguia aşa cum o fac românii din ziua de azi. Şopronul era plin cu lemne tocate, porcii erau puşi la garniţă sub formă de cârnaţi şi “bucăţi”, totul bine pregătit şi bine pus la punct gospodăreşte. O astfel de iarnă, ca aceasta a anului 2012, era o binecuvântare pentru grâne şi pentru copaci, fie ei din pădure sau din grădină.
În ultimii ani… se vorbeşte mult de Dragobete. Unii cred că va fi înlocuit de Sf. Valentin, dar eu nu cred asta…Românii au felul lor specific de a iubi şi de a-şi mărturisi dragostea. Până şi japonezii l-au împrumutat pe Sf. Valentin deşi sunt tradiţionalişti până în măduva oaselor. Ei sunt înţelepţi! Dacă tot s-a infiltrat printre tradiţiile lor…nu-l resping. Se ştie că ceea ce este interzis…capătă putere mare. Pentru că aşa este omul alcătuit…De aceea, dragi români, Dragobetele nostru nu poate fi înlocuit cu nicio sărbătoare de import, dar…ce facem ca să-l readucem complet… la viaţă?! El există în memoria ancestrală a neamului, nimeni nu se îndoieşte de asta.
Pe vremea copilăriei mele, „Ziua iubirii” avea o dată fixă, 24 februarie, zi care coincidea cu sărbătoarea, înscrisă cu crucea neagră în calendar, „aflarea capului Sf. Ioan”. În acea zi specială, sătenii se trezeau de cu zori şi se pregăteau pentru sărbătoare. Bărbaţii făceau curăţenie la vite şi le puneau în iesle nutreţ din belşug. Noi, copiii, le adăpam. Aveam grijă să le scoatem din grajd, în timp ce se făcea curăţenie, dar şi pentru mişcare. Aşa că le duceam la „puţul lui Buric”, unde exista un jgheab special pentru adăparea vitelor.
Gospodinele făceau curăţenie în casă, scoteau aşternuturile la aerisit, dar mai întâi hrăneau păsările din gospodărie şi pe cele ale cerului, îndeosebi vrăbiuţele. Deasupra grajdului exista o „fânărie”, unde era depozitat nutreţul pentru hrana vitelor iarna: mei, trifoi, paie de ovăz ş.a. Gureşele păsărele se adăpostiseră la streaşina grajdului, unde aveau hrană din belşug. Cu toate acestea, obraznice cum erau, mai furau şi din mâncarea găinilor şi a bibilicilor. În această zi însă… erau tolerate. Se considera că este ziua lor, ziua când păsările se „logodesc”. Şi era bucurie mare, pentru că se strângeau în stoluri, ciripeau şi se giugiuleau. Îşi cântau dragostea!
După masa de prânz, bunicuţa umplea „căldarea” mare cu zăpadă neatinsă de vreun om sau animal şi o punea la topit în vatră, pe pirostrii. După ce se topea, ne făcea baie.Şi ştiţi ce adăuga în apa de baie?… „chitele”(bucheţelele) de ghiocei şi viorele pe care bunicuţu, ca pădurar, le adunase din locuri numai de el cunoscute. Nouă, copiilor, ni se spunea să fim puri precum ghioceii şi să iubim albastrul Cerului de unde îngerii ne-au adus. Florile mai simbolizau şi venirea Primăverii, dar şi a împletirii iubirii dintre oameni. În natură, totul are pereche.
În vederea sărbătoririi, mămica frământa aluat pentru plăcinta cu dovleac, pregătea boabele de porumb pentru fiert şi dovlecii pentru copt în sobă…Între timp, fetele mari şi flăcăii erau tare harnici în gospodăria proprie, pentru ca părinţii să-i lase la „claca” ce se ţinea la noi acasă.
De cum se însera, fetele se spălau , se primeneau, îşi puneau busuioc în sân şi veneau la noi. La fel făceau şi flăcăii. Părinţii lor, oameni de bună credinţă, credeau că tinerii vin la curăţat de porumb, la „păpuşit” de tutun sau la tors de lână. Adevărul era altul… Unii erau în “vorbă” cu alţii, adică erau iubiţi. Se ştie că unde se adună tinerii, glumele sunt în toi, voia bună devenind molipsitoare. Unii flăcăi cântau la fluier, alţii la caval, iar bunicuţu cânta la cobză cântece străvechi, de dragoste şi vitejie. Era sărbătoare!
După ce se înfruptau din bunătăţile de pe masă, tinerii ieşeau în tindă, pe rând, câte o pereche. Numai aşa îşi puteau mărturisi dragostea, în taină. De acolo, fetele se întorceau îmbujorate, iar băieţii cu câte un zâmbet ştrengar… în colţul gurii. După feţele lor, se deducea că s-au „înţeles”, în sensul de a-şi fi făcut “jurământul” de iubire şi fidelitate. Şi, era clar că aveau să urmeze multe nunţi… în vara şi toamna acelui an.
Când am crescut mai mare, şi am început a pricepe mai multe, bunicuţu mi-a povestit ce este cu această sărbătoare căreia i se zice Dragobete, şi de unde îi vine numele.El spunea că Dragobete era copilul iubit al babei Dochii. Deşi avea mai mulţi feciori, pe acesta îl iubea cel mai mult „baba”. Băiatul era atât de frumos şi grăia aşa de dulce… încât nicio fată nu-i rezista. Multe fete visau la el, dorindu-şi să-l întâlnească şi să fie sărutate, măcar o dată, de pătimaşul îndrăgostit. De aici i se trage şi renumele, „Dragobetele sărută fetele”. Fiind atât de îndrăgit, de-a lungul timpului, i s-a mai spus „Cap de Primăvară”, „Logodnicul Păsărilor” etc. Despre cei care îl sărbătoreau, se zicea că vor fi feriţi de boli şi vor avea noroc în dragoste. Sărbătoarea era benefică şi pentru gospodari, nu numai pentru flăcăi şi fete, pentru că avea să urmeze un an în care copiii aveau să le fie frumoşi şi sănătoşi, un an bogat în roade, cu păsări şi vite multe…
…şi era acest fecior atât de năvalnic în dragoste încât Maica Domnului l-a metomorfozat într-o plantă de dragoste numită Năvalnic. Şi azi, năvalnicul, este folosit în „vrăjile” pentru dragoste…Ţine minte, nepoată, nicio vrajă nu poate aduce dragostea, dacă n-o ai în inimă…” Şi am ţinut minte!
Iubirea noastră…

Noaptea,
ca un fluviu cu ape cristaline,
ducea spre veşnicie
iubirea noastră,
corabie de aur şi rubine,
cu toate pânzele desfăşurate
pe calea spre Eternitate.
Sub înfloriri de roze
romantice-n visare,
am străbătut milenii
trecând peste hotare
de lumi celeste…
Floarea Cărbune

 

 

DACĂ VREI SĂ FII IUBIT, IUBEŞTE!