Legenda Mărțișorului

Legenda mărţişorului

COPAC

Ilustraţie de MIRELA PETE

           Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.
Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.
– Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.
– Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.
– Nu poţi amâna? Sunt obosit, vreau să mă odihnesc.
– Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor şi nu vreau să se piardă povestea.
– Ce poveste?
– Legenda mărţişorului. O ştii?
– Nu n-am auzit-o.
– Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să pierd firul poveştii.
– Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!
În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine. Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri – dacii.
Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.
Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte.Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.
Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.
Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.
Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întreaga-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi… Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga, nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin… Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţa de a vesti venirea primăverii.
– Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.
De bucurie şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin şi o picătură de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă. De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.
Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află…

Autor:Floarea Cărbune

legenda-ghiocelului

Ilustrație de Mirela Pete

THE LEGEND OF DRAGOBETE

Princess Lia

7fbeb0cb9b888c1345e92b3a02fd9891--antique-books-vintage-books

AUTUMN CLAD IN DIAMONDS

Prinţesa Lia

       Păşind prin iarba plină de rouă, ducând în mâini coşuleţul cu fructe roşii şi dulci, din copacul „norocului”, zâna n-a observat capcana întinsă de un vânător. Laţul i s-a prins de picior, trântind-o la pământ. Coşuleţul i-a căzut din mână, iar fructele, atât de preţioase, s-au împrăştiat prin iarba umedă. Cu greu a reuşit să-şi dezlege piciorul, apucându-se apoi să adune fructele ce trebuiau duse la ospăţul de botez al fiicei reginei zânelor, micuţa Lia. Cu chiu, cu vai, s-a prezentat la timp, aşezând pe tipsia de argint, din faţa reginei, cele mai gustoase şi parfumate fructe aducătoare de noroc, celui ce se va înfrupta din ele.

      În poiana în care zâna fusese prinsă în laţ, zilnic, un băiat care locuia în căsuţa de lângă pădure, Ilieş, ieşea la joacă însoţit de căţeluşul său. Venea pentru a culege frăguţe dulci, proaspete şi parfumate. În acea zi, a zărit, printre boabele de rouă, două fructe necunoscute pe care le-a cules cu grijă şi le-a pus în coşuleţ. La scoală, el fusese învăţat să semene seminţe de flori, de legume sau copaci.

       Când a ajuns acasă, băiatul a mâncat fructele împreună cu familia, apoi a semănat sâmburii, pe fiecare în câte un ghiveci. Cu grijă a aşezat ghivecele la scara de la intrarea în casă, de o parte şi de alta a ei. Peste câteva săptămâni seminţele au încolţit, iar băieţelul avea grijă să le ude la timp.         Cu timpul, tulpiniţele fragede au crescut, luând formă de copaci, iar copilul le-a plantat în dreptul geamului, de la camera în care dormea. Pomii s-au înălţat şi o dată cu ei a crescut şi Ilieş. În fiecare vară, coroanele pomilor erau pline de fructe şi de păsări ce cântau, care mai de care mai frumos, mai ales pe înserat.

        Într-o noapte cu lună plină, prinţesa Lia se plimba cu prietenele sale prin poiana în care, cu ani în urmă, o zână îşi prinsese piciorul în laţ. De undeva, de la marginea pădurii, se auzeau cântece de păsări măiastre, iar prinţesa, curioasă, s-a îndreptat spre locul acela. Tot urmând glasul păsărelelor, a ajuns la casa lui Ilieş. Zâna s-a apropiat prudentă de căsuţă şi a privit pe geamul slab luminat, unde a văzut un flăcău frumos ca un zeu. Pe loc s-a îndrăgostit de el şi nu l-a mai părăsit.

       Lia a devenit un om de-al locului, care i-a învăţat pe săteni să-şi cultive grădinile cu legume, zarzavaturi şi flori, în straturi frumos ordonate. Toamna, i-a povăţuit cum să-şi organizeze livezi în propriile curţi, sfătuindu-i să se hrănească cu fructe proaspete, evitându-le pe cele de la supermarket-uri, ofilite şi fără gust. Ea le-a insuflat curajul reînvierii tradiţiilor şi a purtării costumelor populare, la aniversări şi sărbători. Lucrul acesta a atras mulţi turişti străini, ceea ce a adus belşug în viaţa sătenilor, dar şi un schimb cultural între etnii.
Pentru că verile erau foarte călduroase, prinţesa i-a îndemnat pe săteni să-şi facă iazuri în fundul curţilor pentru peşti, dar şi pentru scalda copiilor. În câţiva ani, locuitorii acelei localităţi au ajuns bogaţi, fericiţi, prietenoşi şi comunicativi, păsându-le unora de alţii, ceea ce se cheamă „
spiritul de solidaritate umană”. Oameni din alte sate au venit să înveţe din experienţa sătenilor fericiţi, dar să şi cumpere puieţi din „pomul norocului”, pe care să-i planteze în grădinile lor.

Numele zânei devenite pământene, se traduce astfel: L= lumină, I= iubire, A= armonie, iar satul respectiv poartă numele de „Purani de Videle” în România mileniului 3.

Omul sfinţeşte locul!

Autor: Floarea Cărbune

Sursă foto:Google

transparent_autumn_leaves_decoration_png_clipart_image

DRAGI PURĂNENI(PURANI DE VIDELE)

Dragi purăneni,
Am postat aceste materiale pentru voi. Dorinţa mea este de a mă cunoaşte mai bine.
Se pare că voi primi o „distincţie”, de aceea vă invit pe data de 21 mai, la hramul bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”. Vreau să vă dăruiesc o carte …ca omagiu adus localităţii, dar şi mamei mele, Elena, căreia îi plăcea să citească. Cei mai în vârstă o cunosc pe Leana lui Mâner. Ei, eu sunt fiica ei cea mare. Sunt Florica de la Moldova…cum mă ştiau unii, apoi am devenit Florica de la Constanţa, după cum mă ştiu alţii.
Sunt câţiva băieţi din Purani… care au făcut armata la Marină şi care…au trecut prin casa noastră, soţul meu fiind ofiţer de marină.
Ei au uitat, eu nu am uitat, doar am memorie afectivă… 🙂

Şi-apoi…uitarea face parte din legile omeneşti.
Comandorul Cărbune Constantin a trecut în lumea celor drepţi.
Iată ce scrie un fost militar de la Marină care…nu este din Purani:

  • Cine spune ca lumea-i mare, se inseala. Este mica! Pentru ca-ntre anii ’82-’84, am facut armata la marina, in Mangalia la unitatea 02078 unde activa sotul Dvs, capitanul Carbune ., iar cand m-am lasat la vatra era capitan de rangul trei.
    A fost un om care mi-a marcat viata prin bunatatea lui. Dvs erati bibliotecara la blioteca marii unitati si aveati locatia la 02054. Luam carti de la Dvs… Am recitit atunci pentru a patra oara , „Padurea spanzuratilor” a lui Liviu Rebreanu. Se dadea o batalie in mine pentru ca nu stiam cat este umilire, cat datorie patriotica si cat nedreptate din ceea ce mi se intampla. Nu mi-a placut armata.
            Cand am iceput sa citesc blogul, pana sa ajung la final unde am vazut cu ce nume semnati, gandul mi-a fugit la familia Carbune, la sotul Dvs.
    Tin minte… eram in perioada de instructie si faceam repetitii pe dana de la 02078 pentru depunerea juramantului.
    Fusesem ales de catre sotul Dvs pentru a vorbi in numele soldatilor de anul intai, iar la finalul acelui cuvant, am rostit multimii, poezia „Decebal catre popor” a lui Cosbuc.
         Eram in biroul sotului Dvs. Pentru ca masa o aveam la uscat si nu la nava, la gustarea de la ora 10:00, sotul Dvs.a renuntat la gustarea sa si mi-a dat-o mie , care eram lihnit de foame. Stiti foarte bine ca norma de hrana dintre uscat si ambarcat , era diferita. Timp de doi ani, am invatat destule de la el. Stia ca nu-i inghit pe comunisti. Nici el nu-i inghitea, doar facea o munca pentru a-si creste copiii. De la el am invatat o expresie… L-am intrebat odata daca se teme de ceva si mi-a raspuns:
    „ma tem doar de incultura si de sergentul de politie!”
    Tare mult as vrea sa-mi spuneti mai multe despre capitanul Carbune.
    Postez public aceste date, pentru ca cineva de pe aici va acuza pe nedrept cum ca ati fi fost comunista candva si acum basista.
    Eu sunt basist pana la capat. Nu pentru ca-i frumos, nu pentru ca-i destept, nu pentru ca o s-o ducem mai bine, ci pentru ca cine a infruntat marea si-a reusit sa se intoarca la tarm, este barbat.

           Da, aşa este! Printre comunişti erau şi „oameni”, după cum , şi azi, printre politicieni…mai sunt şi „oameni”. Sunt de aceeaşi părerea…privind marinarii. Da, îl respect pe omul Băsescu… pentru destoinicia lui de marinar care a înfruntat furia mării. Pentru cei care nu ştiu…un marinar adevărat…nu se dezminte niciodată, rămâne un Bărbat adevărat. ”


  • 55 flora_48 6 august 2012

    Vă mulţumesc pt frumoasele cuvinte spuse la adresa tatălui copiilor mei. Pentru dvs. am să postez, mai sus, poza familiei noastre …din anul 1984. Aşa, ca pentru aducere aminte. S-auzim numai de bine! :)


„Aşa cum am dat de înteles, între mine şi soţul dvs s-a legat o prietenie. Eram pasionat de literatură, de poezie, de teatru. Eram ca şi picat din cer în acel mediu. De multe ori, aşteptam să se facă ziuă pentru a veni soţul dvs la serviciu, pentru a schimba o vorbă, pentru a găsi un subiect de discuţie, altul decât armata. Şi, discutam multe împreună cu el. În acea perioadă, au fost doi oameni care m-au făcut să-mi menţin echilibrul ca să nu clachez. Unul din acei oameni era Eugen Popescu Cosmin, fost actor al teatrului dramatic din Galaţi, acum plecat şi el la stele, iar celalalt om, a fost soţul Dvs.
Sunt multe de spus, din acea perioadă, şi nu cred că timpul şi spaţiul mi-ar permite.
Ce vreau eu să ştiti, în schimb, este impresia şi părerea bună ce mi-aţi lăsat-o, ca familie, în primul rând, şi ca om… aici… mă refer la soţul Dvs.
Dacă în primul an de armată, la depunerea jurământului militar, cuvântul adresat mi-a fost cenzurat, în anul al doilea, Dl Cărbune m-a lăsat să-mi fac singur cuvântul şi el doar mi l-a aprobat. Căpătase încredere în mine şi mă aprecia. Asta a contat enorm de mult… pentru tânărul care eram atunci…”
Am postat o poza din acea vreme:
-MANGALIA, U.M. 02078-1984

SOLDATUL
PS: Familia Cărbune în anul 1984, anul când s-a născut Elena

1984

A voastră, Floarea Cărbune(Florica Dumitrache)

TRADIŢII LA PURANI DE VIDELE

PAŞTELE-ÎNVIEREA DOMNULUI

Paştele-Învierea Lui Iisus Hristos este una din cele mai mari sărbători, la români, o  sărbătoare care marchează şi momentul în care Primăvara îşi reintră în drepturi, când totul capătă viaţă şi natura renaşte după iarna geroasă. În Sud, Primăvara vine mai devreme decât în restul ţării. E superbă natura care revine la viaţă: muguri, boboci, mâţişori, miei, păsărele dansând pe crengi, jocul dragostei, trezirea la viaţă…

Îmi reamintesc că, înainte de începerea Postului Mare, era Săptămâna Brânzei, cea mai dragă săptămână pentru mine. Bunicuţa destupa putina cu brânza… care avea un gust extraordinar. N-am mai simţit, niciodată, după plecarea de acasă, acel gust. La Lăsata Secului aveam mai multe preparate din brânză. Postul care începea se mai numea şi „Păresimile Paştelui”! În lunea ce urma numită şi Luna curată, se curăţa casa, purificându-se prin tămâiere, apoi se instala războiul de ţesut, iar bunicuţa şi mămica se apucau de ţesut. Bunicuţa ţesea pânza fină pentru cămaşa de Paşti al lui bunicuţu şi pentru ia ei,  pe care aveau să le îmbrace la Paşte. Pe cămaşa lui bunicuţu Marin erau cusute şabace, iar pe iia bunicii, râuri cu flori la muscă(cruciuliţe).  Peste cămaşă,  bunicuţu se încingea cu „betele” făcute de mama lui, străbunica Mara, sau cu brâu roşu ţesut tot de ea. Brâul era ornat cu mărgeluţe albe, prinse cu dragoste şi migală de ea încă de pe vremea când era flăcău.

În Postul mare, începeau  „sărindarele”: În fiecare sâmbătă, până la Sâmbăta lui Lazăr, bunicuţa Petra se ducea la biserică cu boboroade, colivă şi vin pentru pomenirea celor trecuţi la cele veşnice. Pleca cu noaptea-n cap şi revenea în zori. După ce preotul sfinţea coşniţa cu tot ce avea în ea,  pentru pomenirea înaintaşilor, dar şi a copiilor ei chemaţi la Domnul, mergea în cimitir unde aprindea, la crucile de pe mormânt, ca fiecare femeie, una sau mai multe lumânări, tămâia locul de veci apoi „împărţea” , ceea ce adusese, la vecine, rude, cunoştinţe. La fel proceda şi restul femeilor.     În acea zi mă trezeam de dimineaţă, postându-mă la geam unde o aşteptam. Când o zăream la orizont, alergam înaintea ei şi, până acasă, ronţăiam ce era mai bun în coşniţă. Sora mea nu mai avea loc de mine. Eu vămuiam, prima, coşniţa bunicii, şi asta sâmbătă de sâmbătă.

În cele 40 de zile, de post, nimeni nu gătea altceva decât mâncare de post: varză călită, fasole bătută cu garnitură de  „troşie”( corcoduşe puse la murat într-o putină specială), sfeclă fiartă cu mujdei, coleş,  adică ciulama din făină şi zeamă de sfeclă de zahăr, fasole fiartă cu sfeclă, urzici,sfeclă coaptă, praz şi ridichi negre(„cârnaţi” şi „brânză”… după cum glumeau ţăranii din Purani) mâncărică de gutui sau prune afumate, ş.a.

Săptămâna de dinaintea Paştelui se numeşte Săptămâna Mare, fiind cea mai aspră săptămână de post. Bunicuţu Marin ţinea Post Negru până seara,  în Joia mare, Vinerea (numită Vinerea Neagră) mare şi Sâmbăta Mare. Până în clasa a v-a mergeam la Denii, dar după aceea, şcoala ne-a interzis a mai merge.

În Săptămâna Mare ne adunam, cu mic şi cu mare, şi ne apucam de curăţenie generală. Mămica spăla perdelele şi şervetele de la icoană şi de pe pereţi, , lipea şi văruia casa, apoi spăla geamurile . Noi, copiii, ajutaţi de bunicuţu, munceam în curte şi grădină, unde greblam frunzele căzute, curăţam pomii de crengile uscate şi de frunzele cu dăunători, apoi adunam gunoiul într-o grămadă mare, şi-i dădeam foc. După aceea, treceam la văruitul pomilor, văruiam ulucile gardului, greblam şanţul de la poartă, tăticul îl mai săpa ca să-l adâncească, repara podişca, pentru ca apa de la ploaie să se scurgă la vale şi nu să băltească.

În Joia Mare se înroşeau ouăle, Vineri era Denia Mare, iar Sâmbăta se definitivau pregătirile pentru Paşte. În seara de Înviere,  unele femei, care aveau persoane trecute dincolo fără lumină, aduceau câte un cocoş alb şi o lumânare(din ceară de albine) strânsă în formă de colac,  care ardea până la terminarea slujbei. La sfârşit, dădeau cocoşii de pomană unor persoane nevoiaşe

Sărbătoarea Paştelui ne aducea bucuria în suflet, căci eram copii fără griji.

Dragi consăteni, „Dumnezeu să vă dea un curcubeu la fiecare furtună, un zâmbet la fiecare lacrimă, o binecuvântare la fiecare pas, o promisiune la fiecare grijă si un răspuns la fiecare întrebare! Învierea Domnului să îţi aducă în suflet bucurie si iubire. Paste fericit, alături de cei dragi! ”

Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

 

LEGENDE:

Legenda Salciei

       Salcia plângătoare a fost odată un copac mândru, care îşi înălţa cu trufie ramurile spre cer.
   Când Pilat chemă pe Iisus la judecată şi-l ascultă, fără să-i găsească vină, el îl dădu pe mâna ostaşilor ca să-l chinuiască.
        Oştenii sălbatici au intrat intr-o în grădina  să-şi caute nuiele şi numaidecât puseră ochii pe ramurile zvelte ale salciei, care stătea în mijlocul grădinii şi din care rupseră o mulţime. Salcia nu bănuia însă la ce avea să slujească ramurile sale.  Dar văzu îndată că Iisus fu adus acolo. Oştenii cruzi îi smulseră haina din spate; apoi îl legară de un copac şi-L loviră cu nuielele, până la sânge.
         Iisus îndură toate chinurile, fără ca din gura lui să iasă o vorba de jelire. Dar salcia fu cuprinsă de o durere adâncă. Îi era ruşine că-şi dăduse ramurile pentru un lucru atât de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către cerul albastru, de atâta ruşine, a hotărât ca ramurile sale întinse spre soare să se îndoaie spre pământ.
  Se spune că, după acea întâmplare, copacul cel falnic s-a prefăcut, de ruşine, într-o salcie plângătoare şi stufoasă. De atunci, oamenii plantează salcia la mormintele din
cimitire.

 
LEGENDA SALCIEI ŞI A MĂSLINULUI

    Maria Magdalena şi alte câteva femei cucernice au venit alături de Fecioara Maria pentru a împărţi cu aceasta  durerea pricinuită de răstignirea pe cruce a lui Iisus Hristos.
   În dimineaţa învierii, ele au plecat spre dealul unde se afla mormântul Mântuitorului, pentru a vedea minunea. Au apucat însă pe un drum mai puţin umblat şi plin de mărăcini. În calea lor au întâlnit o salcie. Maica Domnului a îngenuncheat lângă ea, a ridicat ochii înlăcrimaţi către cer şi a zis:Doamne, Dumnezeule, rogu-Te să-mi alini durerea! „

În acel moment, ramurile salciei, care până atunci stătură drepte, s-au îndoit şi s-au aplecat să mângâie fruntea Sfintei Fecioare. Aceasta, văzând că şi salcia îi împărtăşeşte durerea, a
spus:
„Salcie, fii binecuvântată; să împodobeşti cimitirele, iar  frunzele tale să vestească în biserici începuturile primăverii!” După aceasta, femeile au plecat mai departe. Au ajuns apoi la un pârâiaş, peste undele căruia îşi întindea ramurile verzi un măslin, pe care Maica Domnului l-a rugat să le ajute să treacă apa fără să se ude. Atunci măslinul şi-a întins crengile peste pârău, făcând un pod, pe care femeile au trecut fără să-şi ude picioarele.
Trecând pe partea cealaltă a pârăului, Fecioara Maria şi-a întors privirea spre măslin şi a spus:

     „O, măsline, tu care ai ajutat o maică în durere, binecuvântat să fii: din roadele tale să se stoarcă untdelemnul, care va arde în candele pentru rugăciuni!”
    De atunci, măslinul ne dă untdelemnul, iar salcia vesteşte în biserici învierea naturii.

(AUTORI NECUNOSCUŢI)

Trezeşte-te, române!

 

  • Trezeşte-te, române!



    Mi-e inima potir de-argint
    Ce-adună-n el speranţa vieţii
    Când roua cade peste flori
    În faptul dimineţii…

    Mi-e inima liră vrăjită
    Ce peste veacuri dă ecou
    Prin plâns şi râs, trecute neamuri
    Trezesc în mine cântec nou.

    Şi tot ce mi se-nvolbură prin vine,
    Durere, ură, nădejde ori iubire,
    E din strămoşi venit un glas prin mine,
    Ce către cei prezenţi… credinţă şi demnitate cere.
    Române,
    Decât pe cerul sorţii
    Rătăcitor neîmplinit prin stele,
    Luceafăr e mai bine…să pieri
    Ofrandă luminii care vine.

    Ridică-te şi umblă,
    Urmează-ţi visul, în adevăr trăieşte,
    Sub paşii tăi sunt urme sfinte…
    Sosit e timpul, trezeşte-te, române!
    29 iulie 2012
    Floarea Cărbune




  • Lacrima credinţei

 

TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA ROMÂNI

OBICEIURI ŞI TRADIŢIIIlustraţie de Mirela Rusu Pete

TRADIŢII ŞI OBICEIURI NATALE
(Purani de Videle)
Obiceiurile şi Tradiţiile, de pe meleagul natal, sunt înscrise în genealogia Spiritualităţii româneşti. Cântecele şi dansurile Munteniei, învăluite în cântecul melodios al fluierului şi cel duios al cavalului, exprimă bucuria de a trăi şi dorul iubirii de viaţă…
Purănenii sunt oameni pătimaşi ce iubesc spicul grâului, câmpia mănoasă, statornicia, brâul de argint al Glavaciocului, liniştea bătrânei păduri, deopotrivă fiii şi fiicele. Devotaţi familiei, iubesc zâmbetul pruncului din leagăn, speranţa zilei de mai bine, dar iubesc cu patimă şi zâmbetul femeii ce le dăruieşte prunci, femeia care ştie a aduna lumina speranţelor pe chipul său frumos, ca un tablou de Boticelli. Oamenii locului se întrec, între ei înşişi, în a clădi prezentul dar şi în a preţui tradiţiile şi obiceiurile moştenite de la înaintaşi. Prin păstrarea şi respectarea tradiţiilor strămoşeşti păstrăm şi conservăm înţelepciunea înaintaşilor ce reprezintă comoara comunităţii. Viaţa mi-a arătat că înţelepciunea înaintaşilor venea din legătura puternică pe care o aveau cu străbunii lor, dar mai ales cu natura, învăţau de la animale, de la nori, de la ploaie , de la flori… Respectul profund şi deschiderea lor către natura au făcut ca şi aceasta să fie deschisă către ei şi să le dăruiască ceea ce le era necesar. Străbunii considerau ca fiind sfânt pământul pe care călcau întrucât ştiau că pământul îi hrăneşte, le dă adăpost, îi protejează, le dă leacuri pentru orice durere. Pentru fiecare boală fizică , ei cunoşteau câte o „plantă-învăţător” care să-i lecuiască. Ei ştiau să-şi manifeste emoţiile în cânt şi dans, considerând că omul trăieşte intens atunci când îşi arată emoţiile. Ele sunt podoaba lui, darul de la Dumnezeu, la care ţi-e drag să priveşti, îmi spunea bunicul meu când îl întrebam de ce bocesc femeile, atât de jalnic, la o înmormântare sau de ce chiuie de răsună satul, la vreo nuntă.
Dumnezeu mi-a oferit privilegiul de a mă naşte pe acest meleag şi sunt mândră de consătenii mei, oameni harnici, demni şi pasionali.
Am fost crescută şi educată cu dragoste şi respect faţă de obiceiurile şi datinile străbune. Obiceiurile şi Tradiţiile fac parte din fiinţa noastră , respectându-le … ne respectăm strămoşii, ţara şi pe noi înşine.
(Floarea Cărbune)

COPERTĂ LEGENDĂ DRAGOBETE

FLORI DE MĂR-PRIMĂVERILE COPILĂRIEI MELE…

ImagineImagineImagine

ImagineImagineImagineImagine

Flori de măr…din grădina raiului
(PURANI DE VIDELE)
Primăvara, când înfloresc pomii fructiferi, salcâmii ce străjuiesc curţile şi liliacul, care nu lipseşte din nicio gospodărie, satu – Purani de Videle- este învăluit într-un parfum suav ce-şi schimbă nuanţa la fiecare adiere a vântului, localitatea semănând cu grădina raiului. În luna aprilie înfloreau merii, împodobind curţile şi grădinile cu flori delicate de un alb pur sau flori ale căror petale erau irizate cu roz.
Mărul, cu florile şi fructele lui, are rosturi magice şi semnificaţii deosebite, în tradiţia multimilenară a multor popoare ale lumii, dar şi la români. Mărul apare în miturile şi legendele Greciei antice, iar în Biblie, ca „pom al cunoaşterii” etc…Este un sacrilegiu sa tai un măr până nu plantezi altul în loc, de fapt ,e păcat să tai orice pom fructifer…
Se spune că fiecare „neam” are un „pom” al său, al neamului meu este mărul, pentru că ne reprezintă, foarte bine, ca simbol.
(Floarea Cărbune-„Rădăcini”)ImagineImagineImagineImagineImagineImagine

ImagineImagineImagineImagineImagineImagineImagineFLORI DEImagine MĂR-ImagineGALEImagineRIE POZEImagine

RĂDĂCINI

RĂDĂCINI

Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele

Să-ţi faci autobiografia, descriindu-ţi viaţa este un act de mare curaj. E ca şi cum,  secretele vieţii tale, etalate între coperţile unei cărţi, ar fi expuse în „vitrina” lumii ceea ce implică un risc. Cititorii le pot privi toate faţetele şi le  pot „cântări” din toate unghiurile, cu  condescendenţă sau indiferenţă.

Îţi trebuie curaj şi îndrăzneala de a risca pentru că….nu poţi prevedea cum vor primi cititorii truda muncii tale. Asemenea arheologilor pătimaşi şi îndrăgostiţi de meseria lor, am adunat cu migală cioburi răvăşite prin colţuri de memorie, răscolind şi alungând colbul de pe filele amintirilor îndepărtate. Am căutat şi am lustruit cu migala bijutierului, palide gânduri cât şi emoţiile sufleteşti acoperite de zgura timpului sau refulate în subconştient, pe care apoi  le-am inserat   între filele cărţii „Rădăcini”. Spun toate acestea deoarece inima şi memoria îmi sunt încărcate de mirajul locului copilăriei de când m-am născut şi până am plecat de acasă. În memoria mea s-au decantat amintirile, rămânând doar frumosul: hora din poiană, Glavaciocul ce toarce liniştit pe sub pletele sălciilor,  pădurea de pe deal,  mărgăritarele de pe Căldăraru, căluşul, umorul localnicilor,  hărnicia, demnitatea şi mândria sătenilor care mi s-au transmis şi mie şi pe care le port cu mine,  oriunde aş merge. Mulţumesc celor din rândul cărora m-am ridicat, fără ei n-aş fi fost nici eu şi nici cartea.

„Rădăcini”   este o metaforă care doreşte să ne re-amintească sorgintea fiecăruia, apartenenţa la un neam pe care se ţese respectul pentru valorile strămoşeşti ce vor fi dăruite urmaşilor. Ar putea fi o carte de memorialistică, o carte ce înmănunchează amintiri din istoria localităţii  Purani- cu tradiţiile şi obiceiurile localităţii-şi crâmpeie din propria copilărie, şcoala, viaţa de familie, copii, nepoţi ş.a.

Un capitol din această carte poartă numele de „Petale de Lumină” şi cuprinde eseuri şi reflecţiile autoarei asupra vieţii.


Autoarea

Ţin să mulţumesc, artistului  Mihai Cătruna pentru frumoasa şi sugestiva copertă a cărţii  dar şi graficienei  Niculina Vizireanu pentru    desenele  din interiorul cărţii. Nu pot trece peste numele celei care a muncit foarte mult la această carte, Simina Silvia Şcladan, poetă cunoscută dar şi prietenă,  care a depus talent şi suflet pentru reuşita acestei cărţi. Alături de numele ei mai adaug şi pe cel al: Georgeta Olteanu, Gabriela Petcu, Mihai Leonte, George Pena, Doina Bumbuţ, Mihail Ludmila şi prof. dr.în istorie Marin Alexandru Cristian.

Cu deosebită consideraţie,

Floarea Cărbune