Semințe de gând

Din duh, curcubeu şi pulbere de stele
A zămislit Dumnezeu seminţe de gând
Din care ne-am născut pe pământ,
Într-un leagăn de armonii eterne.
Apoi, ne-am rătăcit…
Paşii noştri s-au scufundat
În noroaiele lipicioase ale lumii,
Iar…după o vreme
Ne-am regăsit
La margine de timp
Arzând, făclii albastre
Pe gingaşe lujere de lotus.

Autor: Floarea Cărbune

11836652_10207189908687020_534473891932631274_nReflecții…

Reflecții…

        Când ești tânăr, te asemui cu un copoi, având toate simțurile în alertă. Ai energie și alergi în dreapta, în stânga, alergi după tot ceea ce te ispitește. Nu simți oboseala, dar nici nu știi ce cauți. Simți o chemare și atât…te lași ispitit și fermecat, ți se pare că tinerețea e veșnică și nu realizezi ce trișor e timpul.

Într-o zi, te simți obosit și te așezi să-ți tragi sufletul pentru o clipă.În pauza de care trupul are nevoie să-și revină, ai timp să privești în jur. Ce nostalgic! Abia atunci realizezi că peisajul din jur e schimbat, că tu însuți te-ai schimbat. Te miri și nu-ți vine a crede, că nu mai ai agilitatea de altădată, nici dorința de a mai alerga…Nu vrei decât să te odihnești, să meditezi sau să privești în jurul tău, așa cum n-ai mai făcut-o niciodată.

Biet om, abia acum descoperi frumusețea ce te-nconjoară, splendoarea naturii și adâncimile cerului… Temător ca un copil, te întrebi: „voi mai avea timp să mă bucur de această splendoare?!” Oare…și adormi, trecând lin în universul paralel. Nu știe nimeni cu ce regrete pleci, toți te-au crezut un campion, iar tu te-ai lăsat pradă iluziei. Totuși, în scurtul răgaz de tihnă, ai avut timp să le spui celor din jur , atrăgându-le atenția să nu-și irosească viața în zadar: „trăiți simplu, bucurați-vă de fiecare clipă, nu bogăția vă aduce fericirea…”

         Viața e un labirint pe ale cărui coridoare întortocheate te rătăcești tinere… Și eu am alergat, am avut instincte bune, m-am orientat și am realizat lucruri deosebite, dar…n-am trăit, iar azi…regret!

Timpul nu curge niciodată înapoi…

Floarea Cărbune

Sursă poze:  Google

 Deșertul

Deșertul

Lumea e un deşert
În care te pierzi
Orbit de miraje.
În marea de nisip,
Printre dune şi cactuşi,
Încrâncenată înaintez,
Şi sub tălpile mele
Fuge fierbinte nisipul,
Fuge fără întoarcere…
Ce bine spus-a înţeleptul:
„Vanitas vanitatum et omnia vanitas!”
Cu alte cuvinte:
“Deşertăciune a deşărtăciunilor…
Totul este deşertăciune!”

Autor: Floarea Cărbune

Sursă poze: Google

SIBYLLA

SIBYLLA

Floarea_carbune_1396028722

Tablou: Sybilla de M.Cătrună

Sibylla

E-nmărmurită şi albă pădurea,
Înveşmântată în cristale sclipitoare,
Prin inima ei, sanctuar de Lumină,
Străbate Calea o frumoasă, suavă, Sibyllă.

 Fecioara în taină se roagă
La zeii ce suflet i-au dat
Să traverseze în pace pădurea
Cu sufletul deschis, neîntinat.

E început de drum sau început de Lume
Palatul iernii de cleştar?
Oare, copacii i-s prieteni sau martori îngheţaţi
Ce-i însoţesc cărarea spre Înalt?

Zăpadă pură, alb-albastră
O-nvăluie-n lumină de hermină
Şi calea din pădure prinde viaţă
Scăldată-n frumuseţea ei divină.

Din rouă târzie şi raze de soare
E plămădită albastra ninsoare,
Pădurea, în sine, întreagă-i o floare
Şi-n inima ei, Sibylla –
Petală-splendoare …


Autor: Floarea Cărbune,  „Ancestrale chemări”, Editura Lidana, Suceava, 2010

Sibbyla a fost Marea Preoteasă care l-a slujit pe Zalmoxis, Zeul dacilor. Sibylla îşi înscria profeţiile pe frunze şi flori, iar vântul purta pe aripile sale, până în cele mai îndepărtate zări, informaţiile inscripţionate în parfumul florilor şi pe frunzele stejarilor… Ele adeveresc, şi vor adeveri peste veacuri, vitalitatea şi înţelepciunea Neamului nostru care, asemenea stejarului, după furtună, se va înălţa mândru spre soare, păşind curajos pe Calea Luminii…

Legendele spun că, în munţii sacri ai României, pe vârful Kogaionon, numit şi Muntele Sfânt al Geţilor, într-una din peşteri, s-a retras Zalmoxis….Pe creştetul albit al Kogaiononului se află Crucea Cerului, pădurile ce cresc aici sunt încărcate de mister şi magie…
Dacii au crezut în nemurire, iar noi suntem urmaşii dacilor şi ne numim ROMÂNI.

Magic of the moment

316182194

Magic of the moment

Afară, întruna ninge, e frig
Şi e noapte,

Încerc să dorm cu tine-n gând,
Să uit că ninge-afară,
Să uit că-i frig,
Să uit că plâng.
………………………
„Te iubesc”, timidă am şoptit,
Şi-n jurul nostru, tremură marea,
Talazul, căzând istovit,
Domol s-a retras,
Marea în adânc liniştind…
(Floarea Cărbune)

14970_10205703848536445_6830015991835323704_n

Sursă poză:Google

WINTER STORY

WINTER STORY

 

Tărâmul poveștilor

POVESTE DE IARNĂ

Ilustrație de Mirela Pete

 

S-a lăsat înserarea, lumina farului bate în geam. Dimi şi Alexia s-au săturat de joacă, au alergat toată ziua prin casă, au râs şi au dansat, bucurându-se de revederea după o vreme îndelungată. Dimi este şcolar, iar Alexia, „boboc” la grădiniţă… De câţiva ani, Dimi locuieşte în Japonia şi verişorii se văd din ce în ce mai rar.
Afară a început să ningă cu fulgi mari şi pufoşi, copiii se bucură la gândul că a
doua zi vor ieşi cu săniile la joacă. Ninsoarea devine din ce în ce mai densă, fulgii de nea se răsucesc în fuioare fantastice, prind viaţă şi se zbenguie în raza de lumină a becului din faţa blocului… S-a făcut frig, iar la geam apar primele flori de gheaţă. Alexia şi-a lipit năsucul de geam, devenind „nesuferit” de curioasă, punând întrebare după întrebare:
– De ce ninge? Afară este iarnă? Ce fac copacii când e frig? Ce fac florile din grădină? Dar pescăruşul care venea la geamul nostru?
Dimi, pe care nu-l caracterizează calmul, i-a pus palma la gură, zicându-i:
– Gata! Atât! Îţi răspund la întrebări, dar nu mai turui ca o moară stricată. Mă doare capul, aşa că taci. Da, afară este iarnă, e frig şi ninge, tufănelele şi crizantemele se vor ofili, dar la primăvară vor creşte frumos, înflorind iarăşi la toamnă.
În timp ce Dimi îi răspunde la întrebări, pe Alexia o apucă deja căscatul.
– Mai bine îţi citesc o poveste, spuse Dimi. Uite, „Ursul păcălit de vulpe!” Şi Dimi începe să citească plin de elan povestea, dar nici n-a apucat să treacă la a doua pagină, că fetiţa a adormit liniştită, lunecând uşor pe tărâmul viselor… Se visa într-o pădure plină de cântece şi flori, o pădure asemănătoare celei în care se rătăcise „Albă ca Zăpada” din povestea citită ieri-seară. În jurul ei, copacii aveau crengile doldora de frunze, iar cornii îşi întindeau ramurile încărcate cu flori aurii, de parcă ar fi vrut s-o mângâie şi s-o învăluie cu parfumul lor gingaş.


        „Minunată pădure!” îşi spuse fetiţa şi porni voioasă pe cărările ei, hotărâtă să-i descopere misterele… Pe potecuţa pe care tocmai păşise, fetiţa văzu o sumedenie de brebenei, brânduşe, viorele, turcaleţi şi toporaşi, ce o chemau la joacă. Toporaşii miroseau aşa de frumos, încât nu s-a putut abţine să nu culeagă un bucheţel, pe care şi l-a prins în păr. Un arbore bătrân s-a aplecat spre ea , rugând-o să-i facă o vizită. Micuţa a acceptat zâmbind, iar bătrânul arbore i-a întins un ram de care s-a prins, apoi a ridicat-o, aproape de mulţimea păsărelelor care ciripeau vesel în timp ce-şi împleteau cuiburile.                 Păsărelele erau de multe feluri, unele mici şi cenuşii, iar altele mai mari şi cu penele frumos colorate. Printre ele, a recunoscut pupăza, câteva vrăbii şi patru rândunele. Astă-toamnă, pe când se afla la bunicul la ţară, a văzut, pe înserat, vrăbiuţe neastâmpărate adăpostindu-se la streaşina grajdului. „Acolo îşi au şi cuiburile”, i-a explicat bunica.
Iarna, găinile din ograda bunicilor îşi împart mâncarea cu vrăbiuţele flămânde, comunicând în limba lor păsărească. Mai văzuse vrăbiuţe şi în parcul de la Far, unde ciuguleau firimiturile aruncate de copii. Vara, în zilele călduroase, se scăldau în apa din bazinul fântânii arteziene. Vrăbiuţele se certau mai tot timpul, gureşe cum sunt, pe câte ceva…totuşi erau vesele şi zglobii.
Rândunele semănau cu cele care îşi construiseră cuibul deasupra uşii apartamentului bunicii de la oraş, în primăvara trecută. Le admira hărnicia şi frumuseţea, ori de câte ori le întâlnea pe casa scării. Când se reîntorc primăvara şi găsesc cuibul stricat, îl reconstruiesc cu migală şi dragoste. Văzuse rândunelele hrănindu-şi puişorii şi lucrul acesta o încântase tare mult. După ce puii creşteau mari, părinţii îi învăţau să zboare. Îi pregăteau pentru călătoria lungă, ce avea să urmeze. Toamna, se adunau în stoluri şi plecau spre ţările calde. Alexia se întrista de fiecare dată când plecau… Acum, rândunelele erau aici… Oare a venit Primăvara?!
– Ţup, ţup, a venit Primăvara! exclamă un iepuraş chiar lângă ea. Vrei să ne jucăm?
– Da, răspunse fetiţa!
Când se îndreptau spre poieniţă, la joacă, în faţa lor a apărut o zână asemenea celor din poveşti.
– M-aţi chemat? întrebă femeia cu chip de înger. Am venit!
Cei doi priviră miraţi spre ea.
– Sunt Primăvara! Voi cine sunteţi?
– Eu sunt Alexia, iar el este prietenul meu, Ţup-ţup. Voiam să ne jucăm în poieniţa cu flori şi tocmai ne întrebam a cui o fi pădurea asta atât de frumoasă?!
– Pădurea, cu toate minunăţiile ei, este moştenirea dată de către Împăratul Ţinutului Verde, Verde Împărat, celor patru zâne, fiicele lui: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Ca să nu existe supărare, Împăratul a dat poruncă, ca fiecare dintre ele să domnească câte trei luni pe an, explică zâna ca fetiţa să priceapă cum stau lucrurile.
– Eu sunt zâna cea mică, Primăvara! Eu vin însoţită de flori, de păsărele, de soare şi veselie… Pe unde trec, lumea se bucură, iar natura se trezeşte la viaţă. Când ai să vezi copacii înflorind peste noapte, să ştii că am venit. Nici nu termină bine de spus toate astea, că se şi făcu nevăzută. Crezând că se joacă, Alexia o căuta după trunchiul copacilor, strigând-o pe nume:
– Primăvară, primăvarăăăăăăăăă…
– Da, îi răspunse o altă zână, la fel de frumoasă ca şi prima.
– Cine eşti tu? o întrebă fetiţa supărată. Nu te-am chemat pe tine!
– Chiar de nu m-ai chemat, am venit! E rândul meu să domnesc!
– Cine eşti tu? insistă fetiţa…
– Sunt Vara! Hai să ne răcorim, nu vezi ce cald este…
– Nu ştiu să înot! Şi nici n-am chef, răspunse mâhnită fetiţa.
– Unde sunt florile din poieniţă?
– Cum, unde? Au plecat odată cu Primăvara. Priveşte, au înflorit lăcrămioarele, s-au copt frăguţele şi zmeura. Hai, gustă! Vara îi întinse un coşuleţ cu tot felul de fructe, aromate şi dulci.
Aşezându-se la umbră, fetiţa mâncă pe săturate.
– Acum mi-e sete! Vreau apă! Unde eşti? Dar Vara dispăruse precum apăruse, pe nesimţite…

După plecare ei, soarele s-a ascuns după nori şi pădurea a început a se agita. Din senin, se stârni vântul şi se făcu frig, iar din copaci începură să cadă primele frunze îngălbenite. Mergând pe cărare, Alexia vedea cum frunzele galben-ruginii se desprind din copaci, cum dansează în aer, apoi se aştern lin pe potecă. O frunză ruginie i se prinse în păr, lângă bucheţelul de micşunele. Fetiţa era încântată, voia să semene şi ea cu o zână…
Căutând un loc însorit, zări o făptură misterioasă lângă trunchiul unui copac despuiat de veşminte. Bănui că este Toamna, după trena de frunze ruginii ce-i împodobea veşmântul. Pentru că a început să plouă, iar vântul să bată din ce în ce mai tare, i se făcu pielea ca de găină şi se adăposti în scorbura călduroasă a bătrânului arbore.
– Doamne, ce frig e! exclamă fetiţa supărată. De ce eşti aşa de furioasă?! E frig, ai alungat păsările şi ai scuturat frunzele copacilor.
– Eu ador frigul şi zilele mohorâte, nu-mi place căldura! îi răspunse zâna. Chiar de mai apare şi soarele uneori, nu mai are puterea din vară. Şi asta mă bucură nespus de mult, hohoti Toamna spre nemulţumirea fetiţei. Când apar eu, însoţită de frig şi ploaie, frunzele copacilor se îngălbenesc şi cad. E adevărat, păsărelele şi fluturii au plecat, dar au înflorit crizantemele, s-au copt strugurii, iar livezile sunt încărcate de fructe aromate şi gustoase. Bunica ta abia aşteaptă să vin, ca să-şi umple cămara cu dulceţuri , compoturi şi magiun pentru voi, Dimitrios, Carlo şi Luka, nepoţii ei… Simţi mirosul gutuilor coapte şi al perelor parfumate?
– Ei, chiar aşa şi este, zise fetiţa, înseninându-se… Dar Toamna dispăruse, iar ei nu-i răspunse decât ecoul: „ei, chiar aşa şi esteeeeeeee…!”
Alexia nu ştia ce să mai creadă. Afară se făcuse şi mai frig, atât de frig, încât începu să ningă. Din cer cădeau fluturaşi albi ce zburau bezmetici, aşezându-se peste tot… iar copacii dispărură, fiind acoperiţi de neaua ce se cernea precum făina prin sită, când bunica se pregătea să frământe cozonacii. Micuţa era derutată… îi era din ce în ce mai frig…În timp ce se minuna, de ea se apropiase, păşind neauzită, Iarna. Zâna i s-a adresat cu vocea caldă a bunicii:
– Ce faci aici, puişor?
Vocea blândă, a mai încălzit-o puţin pe fetiţă. Zâna semăna atât de mult cu bunica…
Fetiţa s-a apropiat cu sfială de ea, zicându-i:
– Eşti aşa frumoasă şi blândă! De ce este atât de frig? Îmi poţi spune unde mă aflu? Unde este Dimi? Dar bunica? Mi s-a părut că i-am auzit glasul. Dar, nici de astă-dată nu primi răspuns, pentru că Iarna s-a făcut nevăzută, întocmai surorilor ei.
– Nu plecaaaaa, mai staiiii!!!!
Nici nu mai simţea frigul, aşa de dragă îi era această zână cu ochii precum viorelele. Iarna dispăruse cu pădure cu tot; în jur, totul era alb… nici urmă de copaci sau de cărare.
Zbuciumată, Alexia s-a trezit suspinând… Aplecată asupra sa, bunica o mângâia pe frunte; a învelit-o uşor, apoi i-a şoptit:
– Dormi puişor! Dormi în pace!
Dimineaţă, când s-a trezit, fetiţa a dus mâna la codiţe şi a întrebat unde îi sunt toporașii. Bunica a mângâiat-o pe creştet şi i-a spus că afară este iarnă, iar floricelele nu au fost decât în vis. Mirată, fetiţa a zâmbit:„ce ştie bunica!”
        Uneori, în vis, trăim sentimente adevărate ca şi în viaţa reală. Alteori, în timp, visele devin realitate. E bine să călătoriţi pe aripa visului, copii, aşa cum am călătorit şi eu pe un norişor, de unde am văzut tot ceea ce s-a întâmplat, iar acum v-am spus şi vouă povestea.

Floarea Cărbune

Sursă poze: Google

CU EMINESCU ÎN ȚARA SOARELUI RĂSARE…

 

– Bădie Mihai, i-am spus,
Hai!
Vreau să te duc în Ţara Soarelui Răsare
Unde,
Înainte de a înflori teii,
Vor râde la soare cireşii
Îmbrăcaţi în mantii de mătase,
Splendide mantii, în culori fascinante
De roz, alb-virginal, roz-albe.
– Merg! îmi răspunde Bădiţa…
Şi aşa,
Călărind pe caii argintii,
Ce zburau printre nouri,
Dar şi deasupra lor,
Cât mai aproape de casa lui, Cerul,
Ne-am avântat în marea aventură…
Apoi, în avion, ne-am distrat pe cinste,
Am recitat din cele mai frumoase poezii ale lui,
Cele mai dragi inimii mele…
Ca să-l încât şi să-i arăt că-l cinstim,
România şi toţi românii,
I-am arătat tablourile ce i s-au pictat,
Cu penelul inimii de către artişti…
Miraţi, călătorii din Orientul Îndepărtat
Căutau înfriguraţi sursa parfumului,
Delicatului parfum de…flori de tei.
Bădiţa Mihai râdea pe sub mustaţă,

Făcându-mi semn cu ochiul
În timp ce-mi şoptea:
– Japonezii mă cunosc,
Unul de-al lor mi-a tradus opera*…
Acum îi voi cunoaşte şi eu.
Să-mi faci poze lângă cireşi,
Să mi se scuture în păr,
Flori de cireş şi flori de măr…”
Când am vrut să-i răspund,
Bădiţa Mihai dispăruse deja,
Dar aveam în mână albumul
Semnat de artista Constanţa Abălaşei-Donosă,
„Mihai Eminescu-125 de ani de la trecerea în eternitate”.
Cu plecăciune, Măria Ta!
Sayonara, bădiţă Mihai!
Floarea Cărbune
Nagoya-2015
*Au fost făcute traduceri în limba Japoneză – realizate atât de către traducatori români, cât şi de către japonezi. Un exemplar de lux, editat în România, cu Luceafărul eminescian i-a fost dăruit Împărătesei Japoniei în 1998 de către Biblioteca Naţională a României.
Până în 1970, Eminescu era deja tradus în peste 35 de limbi, de peste 200 de traducători . Poemele sale pot fi citite acum în peste 60 de limbi, de la engleză, maghiară sau chineză la urdu.

Autor: Floarea Cărbune

Lângă mine, nevăzut, Eminescu…

floarea cărbune

EMINESCU ÎN TOKYO ȘI NAGOYA:

FIICA MEA, CRISTINA CĂRBUNE, CEA CARE MI-A ÎNLESNIT CĂLĂTORIILE ÎN JAPONIA:

cristina

LUI EMINESCU…