SPĂLATUL DE PICIOARE-PURANI DE VIDELE(TRADIŢII ŞI OBICEIURI)

 

 Spălatul de picioare

Imagine
La 7 săptămâni de la Paşti se sărbătoreşte, în calendarul ortodox, Sf. Treime. În Purani i se zice: „spălatul de picioare”, tradiţie care se respectă şi azi. Gospodina se trezeşte dis-de-dimineaţă, se spală pe faţă, se pieptănă, apoi aprinde focul unde pune la fiert „colarezul” (frecăţeii), mestecând cu lingura de lemn ca să nu se prindă de fundul tuciului. Când colarezul este gata, îl toarnă în farfurii. După ce dă tuciul jos de pe pirostrii, pune căldarea mare cu apă la fiert.
         În bătătură  se aşează albia de lemn(unele  gospodine folosesc  un lighean de plastic) pe care o înconjoară cu frunze de nuc sau foi de lipan( brusture), taie un „codru” din săpunul de casă, care miroase a mentă şi pelin( azi, numai bătrânele păstrează obiceiul săpunului de casă). La brâu îşi pune un şervet nou, ţesut de mâinile ei, aşteptând ceata de copii gălăgioşi, ce trec din casă în casă, poarta fiindu-le deschisă toată ziua. Copiii se aşează unul în spatele celuilalt, mai întâi băieţii apoi fetele. În satul meu, băieţii erau respectaţi şi preţuiţi de mici, cum dealtfel sunt şi astăzi. Muierea n-are voie să meargă în faţa bărbatului nici azi, în mileniul 3.
           Începând cu cel mai mic dintre băieţi, gospodina spală pe rând fiecare copil pe picioare, apoi îl unge cu unt de casă. Pe vremea copilăriei mele, umblam desculţi şi ne mai crăpau călcâiele. Mai târziu, cu ocazia cursurilor de Reflexologie, am aflat cât de benefic este să umbli desculţ pe pământ sau pe nisipul plajei. Lângă casă sau la umbra unui pom, era pusă masa rotundă, asemănătoare cu “masa tăcerii” a lui Brâncuşi. În jurul mesei erau aşezate scaunele pe care copiii stăteau şi mâncau cu linguri noi, de lemn sau aluminiu, ceea ce pregătise gospodina:orez cu lapte, colarez, pâsat… La plecare, fiecare copil primea câte o gogoaşă, un bucheţel de cireşe sau biscuiţi. La sfârşit, săpunul şi ştergarul erau date de pomană, nu se păstrau în casă.

Imagine
Azi, gândesc că acest ritual seamănă cu spălarea picioarelor lui Iisus şi ungerea lor cu mir. E posibil totuşi să  ne reamintească şi de gestul lui Iisus, şi anume acela de a spăla picioarele ucenicilor săi…

Bunicuţul Marin, dar şi mama mea Elena, au trecut la cele veşnice, iar eu nu mai am pe cine întreba de semnificaţia obiceiului. În anul 2011, aflându-mă pe meleagul natal, chiar în ziua când se săvârşea acest ritual care corespundea şi cu Moşii de Primăvară, am întrebat-o pe tuşa Titina, o bătrână de 81 de ani:

                                                                          ( Tuşa Titina)

– Tuşă Titino, ce înseamnă acest spălat de picioare? Matale trebuie să ştii…

Senină, mi-a răspuns:

– Nu ştiu maică, aşa l-am pomenit…

Floarea Cărbune

 

 

 

Anunțuri

POVESTEA ALUNEI

(Noaptea de Ispas)

93044270
Există o adevărată poveste legată de naşterea mea, poveste pe care am să v-o spun şi vouă:

– Nu ştiu când am venit pe lume, dar mi s-a spus că alunii înfloresc în seara de Ispas. Se pare că în acea seară m-am născut. Într-o dimineaţă, m-a trezit lumina ce se strecura printre ramurile alunului bătrân, mângâindu-mă cu multă căldură şi iubire. M-am frecat la ochi şi am privit în jur. Eram într-un leagăn căruia i se zicea„căluş”, unde mă simţeam răsfăţată pentru că, la fiecare adiere a vântului, „căluşul” mă dădea huţa.

Tatăl meu era foarte tânăr, crescuse din rădăcina bunicului, şi eram prima lui floare. În jurul meu însă, cei bătrâni spuneau multe poveşti pe care le ascultam cu atenţie. Şi bunicul  stătea la taifas cu vecinii lui. Ei vorbeau despre cât de importanţi sunt alunii, cât de respectaţi, căutaţi şi preţuiţi de oameni.

Un alun ciuntit povestea cum de a ajuns să aibă o singură ramură. Cu mulţi ani în urmă, în Noaptea de Ispas, crengile i-au fost rupte de nişte bărbaţi ce-şi ziceau fântânari. Mai târziu a aflat că fântânarii folosesc crenguţa de alun pentru a descoperi izvoarele unde urmau să fie săpate fântâni. Bunicul meu a completat această poveste cu faptul că şi zânele folosesc nuieluşa de alun, dar şi vracii.

10608121812049780

În noaptea aceea, eu însămi am văzut feciori şi fete ce culegeau flori de alun. Erau veseli şi vorbeau despre flori că sunt preţioase, întrucât sunt bune de leac şi de dragoste. Noroc că eram atât de mică şi nu m-a zărit nimeni, altfel nu mai aveam ocazia să vă spun povestea. Tot în noaptea aceea am auzit că denumirea dansului magic „Căluşul” vine de aici, de la „căluşul” care este leagănul meu.

Pot spune că,  mai târziu, am fost o alună răsfăţată. Pădurea era mama mea. În fiecare dimineaţă mă trezeam în foşnetul ei… ce semăna cu o îmbrăţişare tandră. Astfel se petreceau zilele copilăriei mele fericite, în foşnet de frunze şi tril de păsărele.

Într-o dimineaţă, când m-am trezit în trilul unei păsărele ce cânta chiar la urechiuşa mea, n-am mai recunoscut pădurea. Din verde, ajunsese poleită în aur. Eram atât de fericită încât am început să cânt. Credeam că o zână folosise nuieluşa magică şi aurise pădurea dându-i o înfăţişare fantastică. Bucuria însă, mi-a trecut repede…

Bunicul meu era trist, la fel de trişti erau şi ceilalţi aluni. Tata mai avea o frunză alături de „căluşul” meu, celelalte îi căzuseră peste noapte. Bunicul mi-a explicat că a venit Toamna, că vom rămâne fără frunze, că e vremea odihnei…

„Tu să nu te sperii, la Primăvară ne vor creşte iarăşi straie!”m-a liniştit el.

55027

A mai trecut o vreme, timp în care vedeam cum cad frunzele, cum pleacă păsările, cum se răcesc nopţile…Până când, într-o zi am picat şi eu cu frunza de lângă mine, şi am nimerit alături de frunzele căzute înaintea mea, care m-au acoperit, legănându-mi somnul. A fost un somn lung, în timpul căruia a nins, iar eu am visat păduri cu poieni pline de flori şi de zâne. Visam fluturi şi păsări…

Într-o dimineaţă, am auzitun glas de copil.

Ce-o fi asta, m-am întrebat? Încă visez?

Copilul culegea flori şi alerga după fluturi.

514

– Bună dimineaţa, bunicule! am strigat veselă. Ce e asta? Toată iarna am visat păduri, zâne şi fluturi şi, acum?

– Acum nu mai eşti micuţa alună care a intrat în somnul iernii. Ai crescut, nepoată dragă!!Acum eşti pădurice, alături de noi! O pădurice magică, de aluni!

856629

Floarea Cărbune

Pictorul şi femeia

Imagine

Pictură-Mihai Cătrună

Pictorul şi femeia

Aripi de vânt desenate pe cer,
Cârduri de cocori în zborul solemn,
Râul curcubeului cu şoapte de dor
Lunecă toate spre eternitate.
Soarele, luna şi stelele
Sunt stropi de rouă întârziată,
Iar tu, femeie, rătăcitoare eternă,
Alergi fără popas.
Rămân în urma ta, stinghere,
Umbra şi muzica sufletului tău.
Ceea ce este dincolo
Te cheamă-ntruna,
Te-ademeneşte mereu…
În această nesfârşită căutare,
Plină de pătimaşe dorinţe,
Roua cade peste tine.
Din când în când,
Florile-şi scutură petalele
Din grădinile anotimpurilor.
Cele de mac, în flăcări-văpaie,
Îţi strigă: “rămâi, femeie,
Şoaptă nescrisă a cuvântului!”
Tu nu le auzi chemarea,
Alergi mai departe,
Te avânţi în neant
Fără de tristeţi şi fără de temeri.
Pulberea pământului pe care păşeşti
Îţi sărută tălpile, mângâindu-le,
Căci în fiecare clipă
Moartea se transfigurează în viaţă.
O, tu, femeie,
Ce străpungi inima universului
Cu dansurile tale,
Aduci lumina pe pământ!
Calea Lactee plăsmuită este
Din urmele paşilor tăi.
Tu purifici neîncetat lumea,
Alungând moartea şi dând viaţă,
Pe când albastrul infinit
Umple sublim vastele ceruri.

Tu, pictore,
Eşti vrăjit de culorile suave
De la cingătoarea celei ce dă viaţă.
Paşii pe care-i urmezi
Sunt paşii celui hipnotizat,
Paşii căutătorului…
Tu le auzi muzica
În venele tale şi-n sufletul tău!
Dar nimeni nu înţelege
De ce sângele tău se-nfierbântă
Când pe femeie o cuprinzi în culoare.
Memoria ancestrală renaşte
Precum “phoenixul”,în spiritul tău.
Din viaţă în viaţă,
Tu şi femeia
Aţi călătorit, trecând
Prin nenumărate prefaceri,
Din splendoare în splendoare.
Din noapte spre zi, veţi tot merge
În zarea Luminii fără de sfârşit…

Autor Floarea Cărbune

Lacrima credinţei

10274073_10203697497938934_6794009675758945797_n
E noapte albastră de vară,
Cu cer senin şi stele vii,
Pe raza argintie-a lunii
O perlă limpede coboară,
În care râde-un strop de cer.

E-a lumii lacrimă dintâi,
Ce a-ndrăznit timid să vie
În ochii mei şi-a-ntregii lumi,
Credinţa să o reînvie.

A adăstat o clipă, sub razele de lună,
Pe geana nopţii tremurând,
De unde pleacă-un drum spre cer
Şi-un drum anevoios spre lume.

A curs apoi, în noaptea ei,
Arând în carnea cerului cărare,
Cum ară în adânc de scoici
Nepreţioasele mărgăritare…
Floarea Cărbune