Legenda Mărțișorului

Legenda mărţişorului

COPAC

Ilustraţie de MIRELA RUSU PETE

           Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.
Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.
– Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.
– Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.
– Nu poţi amâna? Sunt obosit, vreau să mă odihnesc.
– Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor şi nu vreau să se piardă povestea.
– Ce poveste?
– Legenda mărţişorului. O ştii?
– Nu n-am auzit-o.
– Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să pierd firul poveştii.
– Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!
În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine. Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri – dacii.
Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.
Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte.Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.
Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.
Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.
Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întreaga-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi… Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga, nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin… Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţa de a vesti venirea primăverii.
– Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.
De bucurie şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin şi o picătură de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă. De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.
Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află…

Autor:Floarea Cărbune

legenda-ghiocelului

Ilustrație de Mirela Pete

 

Reclame

Legenda lui Dragobete

DRAGOBETE

Autor:Floarea Cărbune

Ilustrație de Mirela Pete

Legenda lui Dragobete

(Dedicată nepoţilor mei, Dragoş-Carlo şi Luka Magnus Constantin)

        De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea,  cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare  trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită din somnul lung în care căzuse, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze  mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie,  a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput,   încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii şi ale Cerului, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea  taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii,  mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună. Eu îi cred pe aceştia!

Iubirea nu moare!

Nota autorului15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac, ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poarta.(Sursă:Wikipedia)

Trezeşte-te, române!

37829427_6791351_21914022

Mi-e inima potir de-argint
Ce-adună-n el speranţa vieţii
Când roua cade peste flori
În faptul dimineţii…

Mi-e inima liră vrăjită
Ce peste veacuri dă ecou
Prin plâns şi râs, trecute neamuri
Trezesc în mine cântec nou.

Şi tot ce mi se-nvolbură prin vine,
Durere, ură, nădejde ori iubire,
E din strămoşi venit un glas prin mine,
Ce către cei prezenţi… credinţă şi demnitate cere.
Române,
Decât pe cerul sorţii
Rătăcitor neîmplinit prin stele,
Luceafăr e mai bine…să pieri
Ofrandă luminii care vine.

Ridică-te şi umblă,
Urmează-ţi visul, în adevăr trăieşte,
Sub paşii tăi sunt urme sfinte…
Sosit e timpul, trezeşte-te, române!
29 iulie 2012

Autor: Floarea Cărbune

Romania – “The hot snow from home“/bilingual

 

Motto:

¨Mums are the place where love

rises from the ground,

where happiness sounds like a song, of bells in honor of our birth.

Mothers are our longing for home.¨

(P. Coelho)

        In winter, I remember beautifully spent moments: the Christmas tree´s scent, the children carols, the snowmen… I see my tired mother cooking pound cakes, looking from time to time up to the icon of Jesus. I was watching her surrepticiously, she was happy, thanking God for everything. I remember the winters when I was playing with my brothers, sledding all day. In this season, I feel closer to my childhood, I feel the need to become a child again. Here, in Japan, I live with winter memories. The memories of a happy child, singing carols to the people, with red frozen cheeks…but warmed up by my mother´s arms.

My family

For a few years, I have been spending my winter holidays in Japan, far away from my family, telling stories to my child and husband about Romanian traditions, about my family and my past winters spent in Romania.

A lot of time without tasting my mother´s cakes, without clinking glasses of champagne, without children carols, without the ships´sirens in the port… I don´t have my brothers close anymore, I have only my dear memories which became my Christmas tree, here, in Japan. I don´t have my mum – my tree´s star, to fill the table with ¨tree ornaments¨. It´s just me, a child, and a winter´s anguish.

„JUST FOR YOU, JAPAN!(bilingual anthology)-Scraps

How Romanians Celebrate Christmas and New Year:

Traditions and Folk Traditions

Photo source: Google

Autor: Cristina Cărbune(Inoguchi

Asakusa/Japan

România- „Zăpada caldă de acasă”

1

Motto:

Mamele sunt locul unde dragostea răsare din pământ,

şi fericirea cântă asemenea clopotelor, în onoarea naşterii noastre. Mamele sunt dorul nostru de acasă“.

(P.Coelho)

        Iarna, îmi revin în memorie amintiri atât de dragi: mirosul bradului de Crăciun, copiii colindând, omuleţii de zăpadă. O văd pe mama făcând cozonaci, obosită, privind, din când în când, icoana lui Iisus. O priveam pe furiş, era fericită, îi mulţumea lui D-zeu pentru tot ceea ce îi dăruise. Îmi aduc aminte cum mă jucam cu fraţii mei, întreaga zi afară, cu zăpadă, cu săniuţele. Iarna, sunt mai aproape de copilăria mea, simt nevoia să fiu din nou copil. Iarna, în Japonia, trăiesc numai din amintiri. Amintirile aparţin unui copil fericit, colindând pe la casele oamenilor, roşu în obraji, îngheţat de frig… dar încălzit de braţele mamei.

De câţiva ani, petrec sărbătorile de iarnă în Japonia, departe de ai mei, povestind copilului meu şi soţului, despre tradiţiile româneşti, despre familia mea, despre iernile din România.

Nu am mai gustat, de multă vreme, cozonacii mamei, nu am mai ciocnit o cupă de şampanie la cumpăna dintre ani, copiii nu-mi mai cântă colinde, sirenele vapoarelor nu mai sună în port. În jurul mesei nu mai sunt fraţii mei să depănăm amintiri dragi, amintiri, care în Japonia mi-au devenit brad de Crăciun. Nu mai e mama, steaua din vârful bradului, să-mi umple masa cu “globuri”. Sunt doar eu, un copil şi nostalgia unei ierni.

ROMÂNIA-COLINDĂTORI ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI

colindatori-carolers

(Sursă poză-Google)

          De atunci au trecut câteva luni, a venit, iarăşi, Primăvara. În România au răsărit ghioceii, în Japonia au înflorit prunii. Mi-e dor de ghioceii abia iviţi din zăpadă.

Ştiu că, de sărbători, mama a frământat şi copt cozonaci, a privit icoana lui Iisus şi a plâns. Nu i-a văzut nimeni lacrimile, le frământase împreună cu aluatul. Numai un copil, ce o privea pe furiş, a mângâiat-o uşor, şoptindu-i: “zăpada e rece, dar ghioceilor le ţine de cald; nu întotdeauna recele înseamnă uitare, nu întotdeauna depărtarea înseamnă rece; eu sunt “zăpada” pentru ghiocei… eu sunt “zăpada” pentru tine ….voi fi mereu lângă voi!”

 

Letter open(Scrisoare deschisă…)Echoes

..40 years since Yokohama (Japan) and Constanta (Romania) have become twin cities-bilingual

 

Dragă doamnă Floarea Cărbune,

      Vă trimit aceste rânduri ca un semn de apreciere a eforturilor făcute de dvs.,în cealaltă jumătate a globului,pentru ca să fie cunoscute cultura românilor, frumoasele lor obiceiuri din familie și societate,dragostea de țară și popor. Ați încercat să le amintiți și în ultima lucrare,antologia bilingvă „Just for you, Japan!”  dedicată și japonezilor ș românilor care și-au întemeiat familii mixte acolo, și în special generației urmatoare. Timp de 5 ani, ati dus cărți din țară în Japonia, și le-ați donat comunității de români din Nagoya, ca să îi poată învăța pe copiii lor ce legaturi spirituale avem: noi fiind cuplați la energia telurică și ca țări de pe paralela 45.

      În Țara Soarelui Răsare va continua munca frumoasa dvs. fiică Cristina, casatorita Inoguchi și apoi le va veni rândul nepoților care vor spune povești și din folclorul japonez, și din folclorul românesc. „Românul s-a nascut poet”, cum ne-a spus Vasile Alecsandri, cel care cu mult zel a adunat și tipărit prima mare culegere de poezii populare în care sunt cântate toate sentimentele oamenilor de la noi. Includem și intraductibilul cuvânt „dor”, și iată, exemplificăm: un dor de mama(Floarea Cărbune)străbate pământul, iar acolo îl așteaptă rudele, care vor învăța și ele dorul și consecințele lui în plan afectiv. Perceperea este condiția întelegerii oricărei opere ,după care receptarea ei rațională, estetică,emoțională vor face legături puternice, trainice, de la cauza la efect.

      Și soțul meu, care a avut o bursă de 6 luni în Japonia pe probleme de genetică și ameliorarea plantelor, dar și eu, studiez poemele japoneze( de aproape 40 de ani) vă felicităm pentru demersurile dvs. legate de relațiile culturale între cele două țări.

     Ne bucurăm că și juriile din Japonia, în semn de apreciere, au păstrat pe diplomele acordate romanilor însemne ale spiritualității din ambele tări.

Cu urări de sănătate și succes,

Cornelia Atanasiu, august 2017

În foto, de la stânga la dreapta: Bogdan I. Pascu cu soţia, Valentin Nicoliţov, Cornelia Atanasiu şi Vasile Modovan

2312137898_7564782c55_b

Cine este doamna Cornelia Atanasiu?

Cornelia Atanasiu, born in Târgovişte (1945) followed the primary, gymnasium and high school classes in her native town.

The High School was just across the King’s Court and she always admired the “Chindia” Tower.

She is horticulturist engineer (1967) and doctor in agronomy (thesis on Botany – 1979).

She has worked 18 years as scientific researcher at the Research Institute of Vegetable and Flower Growing – Vidra, on the field, in the glasshouse, laboratory and phytotron.

She has created new varieties, having original methods of investigation in microscopy, meristems cultures and technologies.

She has published scientific descriptive or technological works in magazines, brochures and books.

Ever since adolescence she also loved literature and participates even now in the activity of more literary circles, societies and associations.

She has published poems, short prose, essays in anthologies, magazines and books.

She was awarded both professional and literary.

Poeme într-un vers/Poems in one line

Carpe diem

Pe mii de voci livada ne cântă dimineața.

Limbile de foc

Vorbesc ori dansează și umbre împrăștiind?

Îndârjire

Cui pumnii strânși aleargă, iar de-i deschide-s goi.

Carpe diem

With thousandvoices the

orchard meets us at dawn

Flames of Fire

Do they speak or dance spreading around shadows?

Grimness

With clenched fists he runs , when opened they are

Translate:  Stelian Apostolescu)   

.

De aceeaşi autoare:

CORNELIA ATANASIU, 1999 – De sub tăceri (micropoeme), Ed. Vasile Cârlova, Bucureşti.

CORNELIA ATANASIU, 1999 – Somnul cumpenelor (versuri), Ed. Vasile Cârlova, Bucureşti.

CORNELIA ATANASIU, 2004 – Din cuiburi de lumină (micro-poeme), Ed. Atar, Bucureşti.

CORNELIA ATANASIU, 2005 – În umbra spicului (versuri), Ed. Atar, Bucureşti.

CORNELIA ATANASIU, 2006 – Cade oglinda / The minor is falling (haiku-haiga), (ed. trilingvă: română-engleză-japoneză), (versiunea în limba engleză Florin Daniel Onea, versiunea în limba japoneză Ana-Maria Florescu, ilustraţia aparţine autoarei), Ed. Atar, Bucureşti.

CORNELIA ATANASIU, JULES COHN BOTEA, VASILE MOLDOVAN, 2006 – Lumina din oglindă (studii), ed. I, Ed. Atar, Bucureşti.

CORNELIA ATANASIU, 2008 – Alb şi negru: haiku – haiga – fotohaiku – haibun (ilustraţia aparţine autoarei, traducerea în japoneză – Ana Maria Florescu, traducerea în engleză – Florin Daniel Onea), Ed. Atar, Bucureşti.

CORNELIA ATANASIU, 2009 – Praguri / Thresholds (micropoeme – ediţie bilingvă: traducere în engleză – Stelian Apostolescu), Ed. Atar, Bucureşti.

CORNELIA ATANASIU, JULES COHN BOTEA, VASILE MOLDOVAN, 2010– Lumina din oglindă (studii), ed. a II-a, Ed. Verus.

CORNELIA ATANASIU, 2012 – Miniaturi / Miniatures (versiunea în engleză – Stelian Apostolescu) Ed. Verus.

CORNELIA ATANASIU, 2015 – Iscodind albastrul / Spying into the blue, Ed. Societăţii Scriitorilor Români.

CORNELIA ATANASIU, 2016 – 25 de ani la Societatea Română de Haiku, Ed. Societăţii Scriitorilor Români.

* * * – Caligrafiile clipei, (antologie realizată de Cornelia Atanasiu) – 29 poeţi cu date bio-bibliografice, tri-pentastihuri, poeme într-un vers), Ed. Vasile Cârlova, Bucureşti, 1999.

* * * – Caligrafiile clipei (antologie – 29 autori), ed. a II-a, (coordonator Cornelia Atanasiu), Ed. Atar, Bucureşti, 2004.

* * * – Cântecul apelor (antologie realizată de Cornelia Atanasiu – 36 poeţi; tristihuri, pentastihuri, poeme într-un vers) Ed. Atar, Bucureşti, 2004

* * * – Fiica stelelor: haibun din album (antologie realizată de Cornelia Atanasiu – 19 autori), Ed. Atar, Bucureşti, 2009.

Are lucrări în peste 40 de antologii din ţară şi străinătate.

Cherry_Blossom_Spring_Branch_PNG_Clip_Art

THE LEGEND OF DRAGOBETE

THE LEGEND OF DRAGOBETE

dragobete

Illustration of Mirela Pete Rusu

For centuries, our nation’s traditions have been preserved in memory of the people in different stories, songs and legends. Some were transmitted orally, others were sculptured into rocks, bringing evidence over centuries about this industrious, brave people, passionate when they love. Because today it is the Feast of Love, I tell you the legend of Dragobete who, according to the elderly, was the son of a lovely woman, Dochia by name. It is believed that she
69
was the daughter of Decebalus (King of the Dacians) and … that even Trajan, the Roman emperor wanted her as a wife. Those who saw her, with blond hair in braids that were hanging down her back, with eyes as blue as the sky, with a white face like marble and red lips with strawberry scent, were stunned by her beauty. She lived in a hut at the foot of the mountain and had a flock of sheep which she took out daily to pastures in meadows with fresh grass. One day, charmed by the magic of delicate colours of flowers and their intoxicating scents, she fell asleep on the lake shore where she took the sheep to drink water. It was a night with full moon and Dochia fell asleep on a bed of flowers, smiling in her sleep. Around midnight, when the girl was asleep, a cloud of fog rising from the bottom of the mountain-valley covered the moonlight and wrapped in a tender hug the body of the sleeping Virgin … The next day, when she opened her eyes, it was high noon. Awakened as from a long sleep, she looked around her, and everything seemed changed. On her lips…still wearing the delicate fragrance of a kiss. Not knowing what was wrong with her, she looked in the mirror of the lake and the forest began to roar and a tender sound of a flute could be heard in the distance … Life continued its normal course, but Dochia did not know what was happening to her body, which was changing from one day to another…. After 9 months, since the occurrence of the cloud of fog, on February 24th, her child, Dragobete was born. Fatal sisters and godmothers were four fairies: Spring, Summer, Autumn and Winter. Each of them brought him what they thought was more beautiful and useful in life. Spring sowed in his heart love giving him flowers, freshness and youth without old age. Summer was not far behind and gave the child the warmth of love, the fulfillment of appreciation and the sweetness of fruit. The Autumn Fairy brought him a flute that would keep him company, but also to cheer up the people with his songs. Finally, the Winter godmother gave him a garment woven with shimmering white diamonds. As a belt, she gave him a red one … sown with snowy white pearls. The coat was designed in such a way that it grew together with the lad, remaining white as snow, no matter how many times it would be worn.
70
When he turned 19 , Dragobete had his hair as black as the night and green eyes as silky grass on the mountain, his word was as sweet as honey and his kiss burnt like hot coal. He was a jolly fellow who played the flute and loved girls who looked at him as if he were a God. The virgins who met him and felt his enchanted gaze and sometimes his fiery kiss, felt sure he had come from another world. The elderly said that there might be a spark of truth in the assertion of the girls. Because nobody knew who his father was, it was rumored that he was conceived by the Mountain Spirit with Dochia, when he turned into mist … The truth is that for a time no one ever saw him again, neither did they hear the song of the flute. On the top of the mountain, in a cave on whose walls there grew, „Stone Flowers” in white, blue, gray, pink and purple bunches , there lived a wise old man. While feeding the sheep in the meadow where he had been conceived, the boy found himself face to face with the wise old man who called him by his name and urged him to follow him. Astonished in surprise, Dragobete followed without saying a word. Becoming his apprentice, he learned the hidden knowledge of reading in the Secret Book of Nature. Thus, he recognized medicinal herbs, he knew how to speak to birds, understood the magical signs of the forest, not being any longer afraid of wild beasts. When he returned to the world, he was received with open arms. More than ever, he awakened love in the girls’ heart, traveling at the speed of thought and appeared where he was called … The men too liked him. Nobody knew the secret that made men like him and not be jealous of him. That is, until one day, when an old man revealed the secret. When he was a lad, on the evening of February 23rd Dragobete appeared in a dream to three young lads, ready to marry and taught them the secrets of love. Everything was done under oath … The old man broke the silence, since he was over 100 years old, and deemed no longer to be under oath.

71
Legend says that after hundreds of years of life on earth, while the Romanians learned to love the people of this land, and teaching was transmitted from father to son and from mother to daughter, the Mountain Spirit called the child to its breast. At the request of the father, the Mother of God transformed him into a magical plant called Hart’s Tongue. And in the third millennium, some girls even women of this people still believe in the magic power of the Hart’s Tongue. They carry at their bosom a silk purse where they keep it. It’s a sign of appreciation and remembrance of who Dragobete was, “God” of Love for the Romanians. Are you wondering what happened to Dochia? Bad people tell that she had turned into a stubborn and wicked old woman. They say that in March she had put on nine coats on herself and had climbed the mountain with the flock of sheep . Because it was hot, she began to take off her fur coats , one by one, and on a frosty night she turned to stone together with her flock. Others, wiser, argue that Dochia went to her beloved Ceahlău Mount and asked him to turn her into a block of stone … to be together forever.

––– Author’s note: August 15-th – The Assumption, the day when the hart’s tongue (a type of fern) is being picked up, the ultimate healing plant, which grows in forests, in places known just by old women, who use it as a means of disenchantment in love matters. The hart’s tongue is given to girls for them to keep it by their bosom ;there is a belief that it has magical powers of attracting the young lad’s love for the girl that wears it.
(Translated by Frederica Dochinoiu  )

The International Contest „Art & Life”, Japan, 2016(2)

Din culisele The International Contest „Art & Life”, Japan, 2016

Motto:
„Copiii sunt mesaje vii, pe care le trimitem unor timpuri, timpuri, ce nu le vom mai apuca.”
(Neil Postman)

Din Italia, o fetiţă bălaie cu ochii, petală de cicoare, NICAPOPI NICOLE ELENA,  a impresionat juriul cu talentul oglindit în desenele sale. Tematica lucrărilor, combinaţia culorilor, lumina reflectată de acestea… au fost mesaje vii, ce s-au adresat ochiului şi inimii privitorului.

Premiul  obţinut îi reflectă talentul…

diploma-nicol

Ea este o fetiţă specială, un copil de cristal,  ce aparţine noii generaţii de copii, ce au populat Terra…în ultimii ani. Aceşti copii sunt încărcaţi de iubire, au „daruri” deosebite şi…te „citesc” dintr-o privire. Frumoasa copilă iubeşte şcoala,  îşi  adoră  părinţii, iubeşte inorogii, zânele, şi în aceeaşi măsură, pe Victoria, sora sa cea mică.

Din surse sigure,  am aflat că, această uimitoare fetiţă, cochetează cu scrisul, dansul, arta cinematografică şi baschetul.

Succes în viaţă, Nicole!

petale.

 

 

Preţuire!

Floarea Cărbune