PAŞTELE…

În Noaptea Sfântă
Rugăciuni se-nalţă către cer
Şi îngerii cu toţi ascultă:
Aleluia! Aleluia!

Frate omule, El este înviat!
Frumuseţea acestei clipe
Ne uneşte în credinţă.
Suntem împreună şi cântăm:
Hrisos a înviat! Adevărat a înviat!




Primăvara a venit
Încărcată de minuni,
Printre ramuri înflorite
Vântul adie, duios şoptind:
Hristos a Înviat!

Acordurile minunatei melodii
Urcă la Ceruri.
E sărbătoare! E Paştele!
Ochii copiilor strălucesc de bucurie
Şi soarele vesel şi blând le surâde,
Hristos a înviat!
Floarea Cărbune
URARE PENTRU PRIETENI:
Sărbătoarea Învierii Domnului, binecuvântată de Lumina Sfântă, să-ţi aducă sentimente calde, bogăţie sufletească,dar şi bunăstare în oul înroşit de iubire, şi în cozonacul delicios, precum şi voie bună!

PAŞTE FERICIT!
HRISTOS A ÎNVIAT!

ÎNVIEREA DOMNULUI

ÎNVIEREA DOMNULUI

Până am plecat de acasă, bunicuţu ne povestea despre Iisus, despre jertfa lui şi despre Înviere şi Ridicarea la Cer. Fiind un copil curios îi punem multe întrebări la care îmi răspundea cu răbdare. Obişnuia ca, în fiecare seară, la lumina lămpii din perete, să citească din Biblie, capitolele referitoare la sărbătoarea ce urma:Crăciun, Sfintele Paşte etc. Astfel, am ştiut că Paştele ca şi Crăciunul sunt două Mari Sărbători creştine de peste an.

De Paşte se sărbătoreşte Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Duminica – a treia zi după Scripturi-femeile purtătoare de mir au găsit mormântul gol. Mormântul era gol pentru că Iisus Hristos înviase:
15. „Femeie”, i-a zis Iisus, „de ce plângi?Pe cine cauţi?” Ea a crezut că este grădinarul, şi I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi mă voi duce să-L iau.”
16. Iisus i-a zis: „Marie!” Ea s-a întors, şi I-a zis în evreieşte:”Rabuni!” adică:”Învăţătorule!”(Ioan-20)
Iisus Hristos a dobândit cea mai strălucită biruinţă, biruinţa asupra morţii şi asupra ignoranţei omeneşti. Deşi biruinţa i-a fost tăgăduită, credincioşii n-au uitat-o, sărbătorind-o cu bucurie şi evlavie. În „moartea” Lui stă mântuirea neamului omenesc, în Învierea Lui stă triumful Luminii asupra Întunericului. Prin suferinţa şi moartea Mântuitorului ne bucurăm azi, de Înviere, şi trăim triumful lui Iisus Hristos asupra morţii, ca şi cum ar fi al nostru.
El a murit pentru noi şi a înviat pentru noi! În Moartea Lui stă mântuirea omului, în Învierea Lui stă biruinţa omenirii. Bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare este bucuria pascală pe care o trăim nu numai în cele patruzeci de zile de sărbătorire ci în fiecare zi şi ceas al vieţii noastre de creştin. Cu fiecare salut pascal „Hristos a Înviat!” şi „Adevărat a Înviat”! mărturisim şi trăim Învierea.
Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă spre duminică, clopotele încep a bate iar preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână-urmat de credincioşi, iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biserica de trei ori. Când preotul va rosti „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi la slujbă, vor răspunde în cor: „Adevărat a înviat!”.


Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întorcea acasă unde capul familiei făcea o cruce mică pe grinda camerei în care locuiau sau pe uşa de la intrare , afumându-le cu lumânarea, semne pe care le păstrau tot restul anului întrucât exista credinţa că protejează familia de rele.
Oamenii se trezesc din somn în bătaia clopotelor, se spăla cu apă curata, îşi pun straie noi, iau câte o lumânare si pornesc către biserică. Prin acest răspuns se recunoaşte taina Învierii iar această formulă de salut va fi rostită, între oameni, timp de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului.
Ei puteau să se înfrupte din bunătăţile pregătite numai după ce acestea erau sfinţite de către preot în timpul Liturghiei. Abia aşteptam clipa aceasta, clipa degustării bucatelor…
Luni, a doua zi de Paşte, la Purani, oamenii mergeau la cimitir unde făceau pomana morţilor. Pe terenul aferent cimitirului, se instalau mese pe care fiecare gospodar aşeza bucatele pregătite pentru pomană. Îmi reamintesc, deşi e o amintire foarte veche, cum bunicuţa mergea cu sarmalele şi ciorba în oale mari de lut pe care le lua de pe foc în momentul când înhămau caii la căruţă. La biserică, mâncarea ajungea caldă, tocmai bună de mâncat. Bătrânii spuneau că în Săptămâna Luminată, porţile Raiului sunt deschise iar sufletele celor care mor, în acea săptămână, vor merge direct în Rai.
PREPARATE DE PAŞTE:
Ouă roşii;
Bureţi de miel;
Mâncărică de miel;
Cozonac;
Friptură de miel etc.
SIMBOLURI PASCALE:
Crucea
Este simbolul jertfei lui Iisus Hristos pentru salvarea omenirii şi simbolul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. A fost declarată ca simbol al Creştinătăţii de către Împăratul Constantin cel Mare, în cadrul Consiliului de la Niceea, în anul 325 d.H.
Lumânarea de Înviere
În noaptea Invierii, mergeam la slujba de Înviere ca mai apoi să aducem Lumina Învierii acasă. Pe drumul către casă dădeam Lumină şi celor întârziaţi. Când ajungeam acasă, bunicuţu făcea simbolul Crucii pe uşa de la intrare apoi păşea pragul în casă. După el, urmam noi, ceilalţi. Ajuns în casă, se închina, apoi stingea lumânarea de grinda casei. Lumânarea era păstrată în casă cu sfinţenie, aprinzând-o, mai apoi, la vreme de necaz:boală, furtună,inundaţii…
Mielul pascal
Mielul pascal îl simbolizează pe Iisus Hristos, care a consimţit să se jertfească pentru păcatele lumii, murind pe cruce, ca un miel nevinovat. În tradiţia creştină,mielul este simbolul purităţii şi nevinovăţiei, simbolul lui Iisus.
Pasca
Bunicuţa Petra făcea pasca din aluat de cozonac pe care o cocea într-o tavă rotundă. Foaia de aluat era umplută cu brânză dulce amestecată cu ouă, zahăr şi stafide. La mijlocul ei, deasupra umpluturii, bunicuţa punea o cruce din şuviţe împletite în trei, făcută din acelaşi aluat. De jur împrejur, pasca avea o cununiţă de aluat împletit. Între cozonac şi pască, preferam pasca. De fapt, brânza de la pască pentru că era gustoasă şi uşor aromată cu esenţă de rom şi lămâie. Poftă bună!

Oul roşu-simbol al nemuririi şi prosperităţii
Când se vopseau ouăle în casă, alergam după frunze de ierburi pentru ornarea lor. Dintre acestea, cele mai frumos ornate, erau duse la biserică. Culorile folosite erau roşu şi galben dar numai cele roşii se ornau. Oul roşu simboliza prospeţimea vieţii şi culoarea soarelui la asfinţit iar cel galben, culoarea soarelui când răsare…

Oul este arhetip al Creaţiei, simbolizând naşterea. În tradiţia creştină, oul roşu este simbolul lui Iisus care se întoarce la viaţă, după trei zile de la înmormântare, părăsind mormântul precum puiul, găoacea… Mai târziu, când deja mai crescusem, am auzit povestea ouălor roşii:se spunea că atunci când Fecioara Maria a venit să-şi vadă Fiul răstignit, avea asupra ei un coş plin cu ouă. În momentul când a început a se închina şi ruga, plângându-şi mult preaiubitul Fiu, a aşezat coşul la picioarele Crucii. Sângele scurs din rănile lui Iisus a înroşit ouăle. De atunci a apărut şi s-a păstrat obiceiul vopsirii ouălor de Paşti
În credinţa oamenilor de pe meleagul meu natal-Purani de Videle, jud. Teleorman- ouăle de Paşti au puteri miraculoase: sunt bune de leac-vindecă boli, apără familia de cele rele, protejând curtea şi animalele din gospodărie.
Urare de Paşte:
În această săptămână a Patimilor, creştinii îşi primenesc trupul şi sufletul pentru a primi, în deplină împăcare, Învierea Domnului. Dumnezeu ne-a dăruit viaţa să ne bucurăm de existenţă şi prieteni cu care să împărtăşim bucuriile. Dumnezeu, în marea sa bunătate, a pus în noi suflet şi conştiinţă pentru a iubi şi pentru a sluji Luminii şi Binelui. Cu ocazia acestor sfinte sărbători, vă doresc să vă regăsiţi sufletul dumnezeiesc, să găsiţi calea spre fericire şi să păşiţi în Lumină. Sfintele Sărbători să vă inunde sufletul de pace şi credinţă, de înţelegere, generozitate şi bucurie. Cei dragi să vă fie aproape! Hristos a Înviat!

Hristos a înviat!
Născuţi suntem
Ca orişicare floare
Din Pământ.
Tatăl Ceresc a pus
Speranţa în noi,
Iar îngerii
Ne-au împrumutat zborul.
Domnul
Asupra noastră
Duhul a suflat
Şi am prins Viaţă.
Iată-ne
Împreună,
Bucuroşi
La marea Sărbătoare
A Învierii!
Cu Iubire-n inimi
Cântând:
Hristos a Înviat!

Floarea Cărbune
SĂRBĂTORI FERICITE, PRIETENI!

Sărbătoarea Paştelui la Purani de Videle

TRADIŢII DIN SATUL NATAL

Paştele-Învierea lui Iisus Hristos, este una din cele mai mari sărbători la români. O sărbătoare care marchează şi momentul în care Primăvara îşi reintră în drepturi, când totul capătă viaţă şi natura renaşte după iarna geroasă.
La noi, în Sud, Primăvara vine mai devreme decât în restul ţării. E superbă natura care revine la viaţă: muguri, boboci, mâţişori, miei, păsărele dansând pe crengi, jocul dragostei, trezirea la viaţă…
Îmi reamintesc că, înainte de începerea Postului Mare, era Săptămâna Brânzei, cea mai dragă săptămână pentru mine. Bunicuţa destupa putina cu brânză care avea un gust extraordinar. N-am mai simţit, niciodată, după plecarea de acasă(am plecat de acasă la vârsta de 11 ani), acel gust ce mi-a rămas încă în amintire. La Lăsatul Secului aveam mai multe preparate din brânză. Postul care începea se mai numea şi „Păresimile Paştelui”! În lunea ce urma, numită şi „Lunea curată”, se curăţa casa, purificându-se prin tămâiere, apoi se instala războiul de ţesut iar bunicuţa şi mămica se apucau de lucru. Bunicuţa ţesea pânza fină pentru cămaşa lui bunicuţu şi pentru ia ei, straie noi pe care aveau să le îmbrace de Paşte. Pe cămaşa lui bunicuţu Marin erau cusute cu mătase albă, şabace şi râuri iar pe ia bunicii, flori la „muscă”. Peste cămaşă, bunicuţu se încingea cu „betele” făcute de mama lui, străbunica Mara, sau cu un brâu roşu care era ornat cu mărgeluţe albe, prinse cu dragoste şi migală de ea, de pe vremea când el era flăcău.
În Postul mare începeau “sărindarele”: În fiecare sâmbătă, până la Sâmbăta lui Lazăr, bunicuţa Petra se ducea la biserică cu boboroade, colivă şi vin pentru pomenirea celor trecuţi la cele veşnice. Pleca cu noaptea-n cap şi revenea în zori. După ce preotul sfinţea ofrandele din coşniţă, întru pomenirea înaintaşilor dar şi a copiilor ei chemaţi la Domnul, bunicuţa mergea în cimitir unde aprindea la crucile de pe mormânt, una sau mai multe lumânări, tămâia locul de veci apoi „împărţea” ceea ce adusese, la vecine, rude şi cunoştinţe. La fel făcea şi restul femeilor. În acea zi, mă trezeam de dimineaţă, postându-mă la geam unde o aşteptam. Când o zăream urcând dealul, alergam înaintea ei şi până acasă îi făceam controlul coşniţei, ronţăind ce era mai bun în ea. Sora mea, Georgeta, nu mai avea loc de mine. Eu vămuiam, prima, coşniţa bunicii şi asta sâmbătă de sâmbătă, în Postul Mare.

În cele 40 de zile până la sărbătoare, nimeni nu gătea altceva decât mâncare de post: varză călită, fasole bătută cu garnitură de “troşie”( corcoduşe puse la murat), sfeclă fiartă cu mujdei, coleş (ciulama) din zeamă de sfeclă de zahăr, fasole fiartă cu sfeclă, urzici, praz şi ridichi negre(„cârnaţi” şi „brânză”, după cum glumeau ţăranii din Purani) mâncărică de gutui sau prune afumate ş.a.

Săptămâna de dinaintea Paştelui se numeşte Săptămâna Mare, fiind cea mai aspră săptămână de post. Bunicuţu, în Joia mare, Vinerea (numită Vinerea Neagră) mare şi Sâmbăta Mare, ţinea Post Negru până seara. Până în clasa a-V-a mergeam la Denii dar după aceea, şcoala ne-a interzis a mai merge. În Săptămâna Mare, ne adunam, cu mic şi cu mare, şi ne apucam de curăţenie generală. Mămica spăla perdelele şi şervetele, lipea şi văruia casa apoi spăla geamurile. Noi, copiii, ajutaţi de bunicuţu, munceam în curte şi grădină: greblam frunzele căzute, bunicuţu curăţa pomii de crengile uscate şi de frunzele cu dăunători, apoi adunam gunoiul într-o grămadă mare şi-i dădeam foc. După aceea, treceam la văruitul pomilor, văruiam ulucile gardului, greblam şanţul de la poartă iar tăticu îl mai săpa ca să-l adâncească, repara podişca pentru ca apa de la ploaie să se scurgă la vale şi să nu băltească în dreptul curţii.
În Joia Mare se înroşeau ouăle, Vineri era Denia Mare iar Sâmbăta se definitivau pregătirile pentru Paşti. La slujba de Înviere, unele femei (care aveau persoane trecute dincolo fără lumină) aduceau câte un cocoş alb şi o lumânare lungă rulată în formă de colac, care ardea până la terminarea slujbei. La sfârşit, fiecare femeie dădea cocoşul de pomană unei persoane mai nevoiaşe, unei văduve sau văduv.
Sărbătoarea Paştelui ne aducea bucuria în suflet, căci eram copii fără griji. Părinţii se străduiau să ne cumpere haine şi încălţări noi. De Paşti, fiecare copil se fălea cu ceea ce părinţii îi cumpăraseră de la oraş. Şi maturii se înnoiau, din cap până-n picioare, ca simbol al primenirii trupului şi sufletului la care se adăuga şi Împărtăşania primită după spovedire. Când mergeam să luăm Paşti era ca la o defilare. Pe drumul spre biserică ni se încrucişa calea cu cei care luaseră Paşti deja. Noi le spuneam: “Să-l purtaţi sănătoşi! iar ei ne răspundeau: Hristos a Înviat!

De la uşa bisericii şi până la poartă, de o parte şi de alta, erau oameni cu coşniţe în care aveau tot felul de bunătăţi şi fiecare ne împărţea câte ceva. La poartă erau câţiva oameni cu butoaiele de vin din care dădeau câte un pahar la fiecare bărbat şi femeie, copiii fiind tăiaţi de la porţie. Vinul era cumpărat dintr-un sat vecin, special pentru această zi, localitatea noastră nefiind o zonă viticolă.
Paştele pe care îl luam era pus în străchini şi consta din pâine şi vin sfinţite. La fiecare strachină se găsea câte o lingură…În ziua aceea, bărbaţii şi flăcăii ciocneau ouă roşii la hora din Poiană.. Erau ouă speciale pentru această întrecerea. Se spunea că sunt ouă alese de la găini înainte ca acestea să ciugulească iarbă, întrucât numai aşa puteau avea coaja tare. Câştiga cel care avea ouă roşii, tari… Câştigătorul se întorcea acasă cu câte 20-30 de ouă… Cel care câştiga se simţea mândru şi victorios… Era ca o întrecere cavalerească. Chiar şi alesul ouălor potrivite, presupunea cunoaştere şi pricepere…

Tradiţia ciocnitului ouălor de Paşti în familie:
Tradiţia era, ca în zilele de Paşti, persoana cea mai în vârstă să ciocnească vârful oului de oul din mâna persoanei mai tinere, în timp ce rostea binecunoscuta formulă: ”Hristos a înviat!“, la care, celălalt răspundea: „Adevărat a înviat!“.
În ziua de Paşti ne spălam pe faţă cu apă proaspătă de la puţul din curte, în care bunicuţu punea agheasmă, un ou si un ban de argint, pentru a fi roşii în obraji ca roşul oului ce simboliza viaţa, pentru a fi tari (sănătoşi) ca banul şi pentru a avea belşug şi spor în toate cele întreprinse. Când ne aşezam la masă, mâncam bucatele cu poftă şi deosebită plăcere, pentru că aveau un gust special… după un post atât de lung.
Eram fericiţi, părinţii erau sănătoşi iar bunicii de asemenea.
Paşte fericit !




Floarea Cărbune

FLORIILE


M-am trezit de cu zori în ciripitul păsărelelor. Am alergat la geam, curioasă de a vedea ce se întâmplă. În parcul de la Far poposise Primăvara. Copiii, în haine viu colorate, alergau bucuroşi în jurul fântânii arteziene. Era atâta zarvă încât, n-am putut privi liniştită de la balcon. Am alergat în parc. Am salutat iarba crudă şi pinii ce străjuiesc parcul, i-am zâmbit unui mâţişor ce se iţea pe crenguţa fragedă a unui copăcel plantat în iarnă. M-am înclinat în faţa Soarelui şi a mării… Soarele răsare dinspre mare, aducând Primăvara din ţările în care a venit, deja. Marea e de un albastru mai închis decât al cerului. Briza ei primeneşte aerul din oraş, răcorindu-l plăcut în verile toride. Într-o clipă de adâncă bucurie, exclam:
A venit Primăvara! Au venit şi Floriile!
Este momentul să trăim clipa, admirând frumuseţea acestor zile de sărbătoare, să ne bucurăm de liniştea şi pacea care coboară asupra noastră în această sublimă zi – Ziua florilor. Femeia este o floare iar florile sunt curcubeie născute de cer, prin unirea razelor solare cu stropii de rouă… Această explozie de parfumuri şi culori , cu miresme primăvăratice, nu lasă pe nimeni indiferent. Poţi primi o floare sau dărui un buchet, persoanei dragi sau unui necunoscut. Florile au limbajul lor, o floare face cât o mie de cuvinte. Pentru că, fiecare floare e un poem scris de Dumnezeu spre bucuria oamenilor. Sărbătoarea al cărei nume îl port, cade, întotdeauna, duminica, cu o săptămână înainte de Paşti când „vin Floriile cu soare/Şi soarele cu Florii”…
În această zi, oamenii merg la biserică cu ramuri de salcie înflorită şi cu flori, deoarece, începând cu această zi, toate florile şi toţi pomii încep să înflorească. Ele simbolizează ramurile de finic şi măslin cu care Iisus a fost întâmpinat pe uliţele Ierusalimului de către credincioşi. Se spune că salcia a fost binecuvântată de Maica Domnului să fie purtată an de an la altar. Legenda spune, că atunci când Fecioara Maria a vrut să treacă un râu, salcia s-a aplecat peste apă, uşurându-i trecerea. În Duminica Floriilor, femeile merg la biserica şi curăţă mormintele strămoşilor, agăţând de cruci , rămurele de salcie, sfinţite.
După ce au fost sfinţite în biserică, oamenii se întorc acasă cu ramurile de salcie şi, după ce ating cu ele creştetele copiilor, ca să crească mari şi frumoşi, le anină la icoană, păstrându-le peste an. În Muntenia există credinţa, că o ramură de salcie înfăşurată în jurul mijlocului te vindecă de pentru tot anul. Şi eu îmi înfăşuram o rămurică de salcie, conform obiceiului, ca să fiu apărată de astfel de dureri. În credinţa populară exista tradiţia de a afuma casa cu salcie sfinţită pentru alungarea ghinioanelor, vrajbei şi a bolii. De la 4 ani am avut probleme cu gâtul, aşa se face că, în ziua de Florii, înghiţeam 3 mâţişori mici şi sfinţiţi. Mâţişorii sfinţiţi se puneau şi în apa în care erau scăldaţi sugarii, ca să fie apăraţi de boli.
Fetele mari, al căror rând trecea la măritiş, fierbeau la miezul nopţii dinspre Florii, apă cu salcie şi busuioc, iar ziua se spălau cu ea pe cap, murmurând:
„ Cumu-i părul înflorit,
aşa şi păru-mpletit!
Cum te uiţi la păru-n floare,
aşa şi la fată mare!
Doamne ajută!”
Bătrânii spuneau că de Florii, cântă cucul pentru prima dată în acel an, iar unele flori, printre care şi micşunelele ( toporaşii ), îşi vor pierde parfumul. În această perioadă înfloresc şi urzicile…semn că au îmbătrânit şi nu mai sunt bune de mâncat.

Eu
Sunt o floare de măr,
Cu petale alb-rozalii.
Auriul sepalelor
E stropul de har divin
Ce-mi face floarea să rodească
fructul din pomul cunoaşterii-
mărul
Îndrăgit de zei şi om, deopotrivă.
Verdele frunzei
proiectat pe cerul azuriu,
aduce primăvara
în grădina sufletului.

Mă numesc FLOAREA
şi sunt un amestec,
de alb cu roz,
puţin verde,
pe un fond azuriu.
(floarea de măr).
În inima mea, asemui femeia cu o floare, pentru că este atât de gingaşă şi fragilă precum ea. Şi, la fel ca şi floarea, femeia dă viaţa. E participantă la Creaţie. E co-creatoare. De aceea, în inima mea, de “Ziua Florilor”, urez multă sănătate tuturor femeilor, indiferent de numele pe care îl poartă.
De FLORII, draga mea soră, femeie de pretutindeni, îţi doresc să rămâi gingaşă precum primăvara şi, să fii iubită precum florile…
La mulţi ani!
POEZIE DEDICATĂ CELOR CE POARTĂ NUME DE FLORI, BĂRBAŢI ŞI FEMEI/b]…
[b]FLORIILE
Florica sau Floarea
Narcisa,Lăcrămioara,
Gherghina, Camelia,
Brânduşa, Margareta,
Viorica, Violeta,
Sânziana,Viorel şi Genţiana
Iris, Crin sau Florian
Se adună-n calendar,
Bucuroase în Florar.
Se adună-n sărbătoare,
Floare lângă floare
Albe, galbene, albastre
Poposesc în glastre.

Roşii,mov sau violet,
Cu parfum suav, discret,
Ne aduc în suflet soare,
Voioşie, şi lumină şi culoare.

Sfântă sărbătoare de Florii,
An de an te aştept să vii,
Cu buchetul tău de flori
Parfumat cu iubire şi splendori.

Mlădiţa de sălcioară,
Cununiţă la icoană,
Să ne binecuvânteze
Casa să ne-o-mprospăteze.

Fete sau băieţi,
Femei sau bărbaţi,
Ce nume de flori purtaţi,
La masă v-aşezaţi
Ca să celebraţi sfintele Florii
Cu Lumină, bucurii…

Să fiţi fericite şi iubite,
Mereu înflorite,
Voi, Florii sfinte!

Floarea Cărbune
LA MULŢI ANI, TUTUROR! 🙂

NICULINA VIZIREANU-„SINGURATICA NIMFĂ „DE LA MALUL MĂRII

Niculina Vizireanu îşi cântă dorurile dar şi bucuriile vieţii, în culori. Grafica sa este absolut remarcabilă, la fel îi este şi caracterul. Pe cât este de frumoasă, pe atât este de prietenoasă, sensibilă şi altruistă. Uneori, se retrage în cetatea inimii sale, şi porneşte a cerceta, cu mijloace numai de ea cunoscute, unda mării şi infinitul orizontului, stând de vorbă cu valurile înspumate şi cu pescăruşii.
Niculina Vizireanu este soţie de marinar. Inima ei cunoaşte dorul şi aşteptarea…Şi, pentru că este o femeie şi o artistă introvertită, îşi exprimă trăirile sufleteşti…în grafică.
„Nimfa singuratică” mi-a mărturisit că, pentru artistul din ea, „Pământul este o insulă de viaţă în imensitatea Universului şi asemenea unei flori, trebuie să creştem şi să înflorim acolo unde răsărim”.
Grafica Niculinei Vizireanu a impresionat mulţi poeţi din „Liga scriitorilor”, poeţi care au apelat la artistă, pentru colaborare. Talentata graficiană şi-a pus pecetea artei sale şi în seria de „Antologii de poezie”( cu poeţii de pe `net), care au apărut la iniţiativa publicistului şi poetului, Mihai Leonte.
Lucările Niculinei Vizireanu au fost expuse în numeroase expoziţii de grup, fiind admirate, atât de locuitorii bătrânului Tomis cât şi de oamenii de artă, de poeţii şi scriitorii de pe forum-urile sau site-urile, unde domnia sa şi-a prezentat creaţiile.


Pentru că este soţie de marinar, îi dedic această poezie:

Marinarul
Mi-e dor de bărbatul
Ce cutreieră mările şi oceanele lumii.
Coapsele lui sunt o pajişte cu bujori,
Curcubeul sălăşluieşte-n ochii săi,
Şi mângâierea-n braţul lui puternic.
O, cât de puternic esti, bărbatule călător
Ce-mi ostoieşti setea, şi mă torturezi
În sanctuarul nopţilor şi al zilelor!
Iubirea ta e cea mai dulce poezie,
Dorurile ţi-s doar clipe de melancolie,
Zările care te cheamă sunt lumi ce te aşteaptă
Departe, în vocile vântului prin mreaja sărutului.
***
Mi-e dor de bărbatul ce,
cutreieră mările şi oceanele lumii.
Mă-nclin în faţa ta, bărbate călător,
Ce vii şi pleci sporindu-mi setea
În sanctuarul nopţilor şi al zilelor…
De ce mi-e dor când eşti lângă mine?!
De ce nu te-ntorci bărbate călător?
De ce nu-mi împlineşti viaţa?
Mi-e dor de tine, bărbatule călător!
Cu admiraţie,
Floarea Cărbune 🙂