LA MULŢI ANI, IUBITĂ MAMĂ, ROMÂNIA!

LA MULŢI ANI, IUBITĂ MAMĂ, ROMÂNIA!


1 Decembrie 2011-Ziua Naţională A României. La mulţi ani, România! La mulţi ani, fraţi români de pe întinsul planetei! Hai să dăm mână cu mână şi să ne unim gândurile întru dragoste şi frăţie…precum au făcut-o străbunii noştri, altădată, la Alba Iulia.

La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la Regatul Român, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naţionalităţilor şi a religiilor. Acea clipă a fost una dintre „orele astrale” ale României, marcând cotitura decisivă în destinul ţării şi al locuitorilor ei. Decizia a devenit publică prin Declaraţia de la Alba Iulia. Vasile Goldiş, figură marcantă a acelor timpuri, a citit rezoluţia Unirii:”Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 nov./1 dec. 1918, decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”
România-ţară de dor şi de legendă, cu oameni frumoşi şi harnici, cu peisaje de basm şi tradiţii sublime. România…colţ de trai şi… „ţara ce pe pieptul ei ne ţine…hrănindu-ne pe tine şi pe mine”. România este „acasă”! ea este cuibul în care am deschis ochii, inspirându-i doinele şi legendele, odată cu aerul. Ea este casa părintească cu pereţii văruiţi cu azuriul cerului, şi cu muşcate la ferestre.

La mulţi ani, dulce Românie! La mulţi ani, românilor de pretutindeni!


( Vă rog să-mi iertaţi sărăcia exprimării, dar şi eventualele greşeli, luaţi în seamă doar iubirea de patrie…)

De ziua ta, România!
Străbune rădăcini ale neamului meu,
Mă rog ades la Dumnezeu,
Puternice rămâneţi şi adânc împlântate
În pământul ţării, binecuvântate…
Ţara mea, ţară de doine şi de dor,
Cândva, un poet îţi dorea un viitor
În cuvinte-alese, pline de iubire…
Era Eminescu, Luceafăr adorat
Ce aste cuvinte, cu dragoste le-a murmurat:
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
………………………………..
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori
………………………………..
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie asta ţi-o doresc.”

Astăzi, fiii ţării par că-s derutaţi
Deşi în cupe le spumegă vinul şi sunt bogaţi .
Ei nu simt că ţara geme de durere,
Nu mai au rădăcini iar stânca piere…
Au uitat de tine, au uitat de fraţi,
Au format partide ce par nişte coride
Şi-şi schimbă masca după interese,
Sunt, pe rând, când tauri, când toreadori…

Eu sunt mamă ca şi ţara mumă,
Mi-e sufletul trist şi ars de brumă,
Nu ştiu ce să-mi învăţ nepoţii
Când la conducere…sunt toţi netoţii.
Uneori, mă rog şi sper, alteori, plâng şi disper…
Adeseori, privesc la Steaua ce a răsărit
Pe cerul ţării, sol binevenit,
Este Eminescu ce din tării veghează
Şi fiii ţării îi îmbărbătează…
Adorm cu gândul că va fi mai bine,
Că „azi” a trecut şi mă voi trezi în „mâine”…
„Mâine”…”mâine”… e speranţa mea de bine.
(Cu dragoste de ţară şi de fraţi, Floarea Cărbune)

Anunțuri