IARNA LA SAT(PURANI DE VIDELE)

Iarna la sat era un anotimp de poveste. Ningea la câmpie şi fiecare fulg de nea era o speranţă a rodului visat. Ningea peste fructul nevăzut, existent în adâncul tainic al seminţei. În misterul ninsorii se regăsesc „duhul” câmpiei, după cum îmi spusese bunicuţu, dar şi pasărea de foc a speranţei şi renaşterii. Născut în inima câmpiei, înveţi să dezlegi taina din cumpăna apelor şi liniştea dulce a ţărânii. Fericită, în limpezimea copilăriei, visam la floarea de colţ crescută pe piscul muntelui (pe care mi-o dăruise un mocan, presată într-o carte), la răcoarea picăturilor de rouă şi la dulceaţa bobului de grâu copt.
Fulgi mari cădeau din cer ca o binecuvântare a câmpiei ce purta în pântecu-i generos şi rodnic, seminţele semănate de cu toamnă sau pe obrazu-i reavăn, grâul deja răsărit, verde şi puternic, precum perii din barba unui tânăr bărbat.
Binecuvântare era şi pentru noi, copiii, căci ne jucăm, de dimineaţa până seara, pe uliţele satului, chiuind fericiţi, uitând de mâncare şi odihnă… Intram seara, târziu, în casă, după ce adăpam vitele cărând găleţi cu apă până le potoleam setea. Altădată, ca să mai facă mişcare, le adăpam din jgheab, la puţul de devale, puţul de la „buric”. Iubeam animalele, ne hrăneau, laptele fiind baza alimentaţiei la ţară. Când voiam unt, bunicuţa punea lapte la prins, apoi îl bătea în putinei, adunând cu migală untul ce se ridica la suprafaţă.
Una din mâncărurile mele preferate, pe lângă plăcinta cu dovleac, era mămăliga cu unt, brânză şi ouă. Pe seară, după ce treburile în gospodărie erau potolite, se aprindea lampa în camera de locuit şi felinarul în tinda casei, ca să fie la îndemână când gospodarul mergea să mai verifice starea animalelor din grajd. Bunica avea grijă să bage dovleacul la copt, în sobă, sau să facă plăcinta cu mere sau cu brânză, seminţe coapte de dovleac sau de „soroaică”(floarea soarelui), boabe fierte sau „berbeci”(floricele).
Când asistam la „fabricarea” berbecilor „descântam”:
„ciorile pă paie,
berbecii să saie!”
Între timp, casa se umplea de oaspeţi (vecinii din jur) care veneau la povestit şi la înfruptarea din dovleacul copt sau plăcinţelele gustoase. Oamenii începeau a povesti tot felul de întâmplări, unele din timpul războiului, altele despre hoţii de cai de la Vătaşi sau despre vânarea lupului sur de către bunicuţu pe vremea când era pădurar.
Bunicul Marin era un bun povestitor şi un bun cântăreţ. Cânta la cobză, doine, balade şi cântece picurate din sufletul lui, cu dor şi nostalgie…Fiecare cântec era o poveste de viaţă.
În timp ce bunica Petra punea plăcintele la copt, bunicul şi vecinii care veniseră la poveşti, dădeau fitilul lămpii mai mare, îşi dregeau glasul şi, rând pe rând, începeau a povesti…Erau amintiri din războaie cu români curajoşi, poveşti despre haiducii care au existat cândva şi au lăsat, în urma lor, fapte de vitejie, exemple de urmat.
Da, cititorule, lumina venea de la lampa agăţată în perete. Ce dacă lumina lămpii era mai slabă, vederea oamenilor era mai bună, iar inima mai caldă.Oamenii se ajutau între ei şi nu treceau indiferenţi, unii pe lângă alţii.
Îmi reamintesc cum, într-o iarnă ca aceasta, când, parcă trăiam în ţinutul Reginei Zăpezii, câţiva vecini veniseră la bunicuţu care ştia a povesti frumos fiind şi un neîntrecut cântăreţ. Fiecare dintre oaspeţi s-a apucat să povestească lucruri pe care le trăise, amintiri din alte vremuri sau din timpul războiului. Erau aşezaţi în jurul mesei rotunde iar în dreptul fiecăruia se afla câte o ceaşcă cu ţuică fiartă.
Din când în când, câte unul din cei de faţă, ieşea pe afară să ia pulsul ninsorii. Prin deschizătura uşii, fulgii de nea intrau în tinda casei aduşi de câte o pală de vânt.
Bătea crivăţul!
Ţin minte că bunicul povestea despre o vânătoare de lupi…

Biserica din Purani în iarna lui 2016(Poză trimisă de o „consăteancă”, N.G.

BISERICA DIN PURANI

 

Sursă poze:Google:

Floarea Cărbune-„Rădăcini(Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele)”, Editura Lidana, 2010.

https://i1.wp.com/api.ning.com/files/1MpTE0L5TkswFG2IwM7JfS8t5N1zUn0a6dqtbWpTRaaXpEI6Q-RVTVzQndM8vN4kxCxgoeuOuiEDqwzdV5ckaEYhY-qSUqcO/S6302383.jpg

https://i2.wp.com/www.prowallpapers.ro/wallpapers/cai_iarna_2-1280x800.jpg

https://pentruvoi.files.wordpress.com/2016/01/dcc7c-vrabiute__1202_01.jpg?w=813&h=610

 

 

 

Amintiri despre casa părintească şi satul natal, Purani de Videle

Evocarea meleagului natal şi a casei părinteşti, îmi readuce în actualitate, parfumul vremurilor de altădată şi spiritualitatea satului de câmpie, Purani de Videle,
judeţul Teleorman, unde erau respectate tradiţiile şi obiceiurile, preluate de la înaintaşi, precum: căluşarii, irozii, nunta, călcatul ursului, hora etc. Ţăranii au un sistem de valori la care se raportează: gândirea pozitivă e una dintre ele, fiind o forţă la îndemâna oricui; adevărul şi încrederea în forţele proprii sunt două principii moştenite din neam, care m-au ghidat în viaţă. Ai mei mi-au repetat, întotdeauna:
„Eşti sănătoasă şi inteligentă! Fii tu însăţi! Gândeşte pozitiv şi vei reuşi! E o Lege universală. Destinul îi ajută pe cei curajoşi şi corecţi! Familia îţi oferă un nume, un prenume şi o fărâmă din istoria neamului. Ţie-ţi rămâne datoria de a scrie următoarele pagini în „Cartea Neamului” pentru ca filele istoriei lui să nu fie acoperite de colbul uitării. Fiecare neam e un „arbore” al vieţii şi continuităţii în livada istoriei unui popor”
Cu cât vor fi mai mulţi arbori falnici şi puternici, cu atât mai tare în virtute va fi acel popor. Să nu uitaţi asta, dragi fii şi nepoţi!
Imaginile vii ale amintirilor dragi se învălmăşesc în mintea mea şi nu ştiu pe care să le zugrăvesc mai întâi. Păstrate în camera secretă a sufletului, m-au însoţit pretutindeni, ţinându-mi de “cald” în clipele de adâncă singurătate.
Clipele sunt irepetabile, dar adunate, “bob” cu „bob”,  se obţine un şirag preţios de perle. Acestea sunt miracolele zilnice pe care le trăim de-a lungul unei vieţi.

< Floarea Cărbune, “Rădăcini(Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele), Editura Lidana, 2010. >

  • Casa bunicului dinspre tată, Dumitru Dumitrache(Codreanu). Are peste 100 de ani. Foto:Mirela Mihalache:
  • https://pentruvoi.files.wordpress.com/2011/04/imga0061.jpg?w=549
  • Mărul e un pom magic, ador florile de măr:

https://pentruvoi.files.wordpress.com/2014/03/flori-de-mc483r-gingac59fe.jpg?w=406&h=610

  • Lansare de carte la Şcoala gimnazială din Puranii de Sus. Printre participanţi, sunt şi (de la stânga la dreapta) poeta Georgeta Olteanu, Eu(cu bluza turcoaz), poetul George Pena, pictoriţa-poetă Victoriţa Duţu, dar şi cadre didactice de la această şcoală:
  • https://pentruvoi.files.wordpress.com/2012/06/cimg81921.jpg?w=813&h=610
  • Lansare de carte la Şcoala gimnazială din Puranii de Sus:
  • https://pentruvoi.files.wordpress.com/2011/06/imga0193.jpg?w=549

Fosta mea învăţătoare, dna NINA DURLAN:

https://pentruvoi.files.wordpress.com/2011/06/cimg4787.jpg?w=813&h=610

. Aşa se culegeau viile la Purani de Videle, jud. Teleorman:

https://pentruvoi.files.wordpress.com/2014/10/lacules.gif?w=549

  • Sondă… pe câmpul de la Poeni, jud. Teleorman:

https://pentruvoi.files.wordpress.com/2011/06/cimg4953.jpg?w=813&h=610

  • Tuşa Titina, soţia lui Radu Ene, împreună cu fiul, Lucian şi nepotul, Nicuşor-Puranii de Jos:

 

https://pentruvoi.files.wordpress.com/2011/06/cimg4824.jpg?w=1024

Mi-e dor de tine, sat îndepărtat,
Natalul meu Purani-sanctuar de pace,
Te port în suflet cu tainic zvon de luncă,
De cânt şi vise pe netede cărări.

Consătenilor mei, cu drag şi preţuire,

Floarea(Dumitrache) Cărbune

Japonia, tărâm de vis

Japonia fascinează atât prin prezent, cât şi prin istoria ei fabuloasă. În trecut, japonezii erau renumiţi pentru artele marţiale, medicina alternativă, shoguni, samurai, harakiri (seppuku) şi gheişe. Azi, Japonia este pământul tehnologiei, al luminii şi al inventivităţii. Deşi pare de necrezut, aceiaşi oameni care creează şi inventează maşinăriile cele mai sofisticate din lume, păstrează şi respectă cu sfinţenie tradiţiile vechi de secole…
Epoca Meiji (1867-1921) este punctul de plecare al istoriei moderne a Japoniei şi al restaurării puterii imperiale, moment în care Edo primeşte numele de Tokyo şi devine capitala statului.
Sărbătoarea naţională a Japoniei este la 23 decembrie, ziua de naştere a împăratului Akihito, născut în 1933;
Imnul naţional este “Kimi Ga Yo”;
Steagul Japoniei este alb cu un disc roşu în centru. Denumirea discului roşu, respectiv numele drapelului, este „hi no maru”… (discul soarelui);
Sigilul imperial este o crizantemă cu 16 petale.


Ştiaţi că, în prezent, Japonia este singura ţară din lume condusă de un Împărat, având ca simboluri naţionale, trei elemente naturale: floarea de cireş, muntele Fuji-san şi crizantema?
Mi-a fost dat să ajung în Ţara Soarelui Răsare… respirându-i aerul, admirându-i cultura, adorându-i grădinile, adevărate opere de artă şi…de-ar fi numai atât, tot ar fi de-ajuns. Am văzut atâtea lucruri minunate, oameni civilizaţi, hoteluri primitoare şi locuri exotice, încât am considerat o adevărată favoare, ocazia de a o vizita. Sunt câteva lucruri care m-au frapat la japonezi, lucruri pe care am să ţi le împărtăşesc şi ţie, dragă cititorule, pentru ca astfel, să-mi fii tovarăş de drum, însoţindu-mă şi văzând cele descrise de mine, cu ochii minţii tale. Încerc să fac o paralelă între tradiţiile şi obiceiurile româneşti şi cele japoneze. Pentru unii poate părea de neconceput, dar eu am găsit multe asemănări. Copilul de ţăran a scormonit adânc în tradiţiile ambelor popoare, adânc şi cu migală, precum o face arheologul ce recompune un timp istoric şi o cultură…din fragmente…
(Floarea Cărbune, Japonia, mister şi fascinaţie, editura pim, 2013)

Eu…

Sunt zâmbetul etern gravat în inimă,
Ce, doar de la tine-aşteaptă
Să-l metamorfozezi în râsete;
Sunt Primăvara, parfumată şi înflorită,
Ce a trecut prin iarna viscolită…
(Flora-Autoportret )




Magia naturii…lumi invizibile

LIMBAJUL NATURII PRIN OCHII COPILULUI !

Percep şi înţeleg, mai bine, limbajul copacilor, al florilor, al gâzelor decât al oamenilor care mă intrigă pe zi ce trece. Ca atare, ador pomii, florile, gâzele, ador azuriul cerului, luna şi stelele. Abia târziu, la maturitate, mi-am dat seama că, ador “armonia”: sunetele şi culorile naturii, parfumul şi limbajul subtil în care îmi vorbeşte.

Lumea are mai multe dimensiuni, alături de noi trăiesc nenumărate creaturi nevăzute, care se folosesc de porţi de trecere din lumea lor eterică în lumea noastră fizică:spiritele pădurii, spiriduşi, elfi jucăuşi, piticii adăpostitori de comori, maeştri neîntrecuţi în prelucrarea aurului, zânele ş.a. Elfii trăiesc în stânci, ieşind la plimbare doar noaptea. Personaje de basm, despre care multă lumea vorbeşte, dar puţini sunt aceia care le-au văzut aievea.

Fiinţele invizibile sunt mai avansate decât noi, vorbesc cu stelele, comunică telepatic cu mediumii şi copiii. Este dificil pentru cel care nu are „ochiul şi ureFiinţele invizibile sunt mai avansate decât noi, vorbesc cu stelele, comunică telepatic cu mediumii şi copiii. Este dificil pentru cel care nu are „ochiul şi urechea minţii” deschise de a vedea invizibilul şi a auzi neauzitul: ca oameni, avem acces la înaltele dimensiuni de conştiinţă. Acest „har”este parte a fiinţei noastre înnăscute, dar fiind în stare latentă trebuie sa fie cultivată şi dezvoltată. Putem deveni conştienţi de oricare dintre aceste dimensiuni, prin îndreptarea atenţiei către ele. Atenţia noastră concentrată asupra unui lucru, ne face să fim conştienţi de el, să intrăm în relaţie cu existenţa lui.
Dacă nu vom fi atenţi, ne vor scăpa amănuntele şi nu vom observa că „ceva” se petrece. Rămâne doar magia nopţii de vară şi foşnetele nedesluşite ale întunericului care ne împresoară, ne învăluie şi ne afundă în mister, o ţesătură magică, fosforescentă , făcută din praf de stele în care aerul vibrează la cântecul a mii de greieri. În nopţile cu lună plină, nopţi pline de taine şi mister, se deschide o poartă , în lumina splendidă a lunii, o poartă spre altă realitate, mereu prezentă dar rareori conştientizată de om.

O întreagă lume nevăzută mişună pe sub frunze, prin iarbă, pe stânci sau pe potecile pădurii, o lume intr-o mişcare continuă peste care pluteşte o pace nevăzută. Pădurea pare o mare de smarald în care, atâtea flori delicate îşi împrăştie parfumurile …Toate acestea se împletesc într-o îmbrăţişare permanentă şi totală, semn al armoniei din natură.
(Floarea Cărbune)

 

Ploaia

Degete diafane îmi bat în fereastră
Şi picuri în tăcere se revarsă
– Plouă! Nepoţica îmi spune.
– A, nu! Nu plouă,
Sunt lacrimi transformate-n rouă,
Lacrimi de femeie, diamante pure,
Unele sunt plânse,
Altele,
Cerul abia acum le plânge…

Mă plimb prin ploaie
Şi-mi curg lacrimi şiroaie…
– Plângi ? Nepoţica mă întreabă.
– A, nu ! Plouă…
Dar pe furiş îmi şterg un bob de rouă.
Şi totuşi…plouă!?

Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

Ploaia…

Fiind născută la câmpie, ador ploaia. Îmi plac foarte mult ploile, în toate anotimpurile … După ploaie, natura reînvie, este mai proaspătă, mai vie, mai plină de culoare şi parfum … Furtuna dărâma ce e şubred, ducând la vale, prin torentele care se formează, tot urâtul lumii. Uneori, „curăţenia” este radicală…

Ploaia generează o varietate de trăiri. De aceea… pictorii, poeţii sau muzicienii n-au putut rămâne neutri în faţa farmecului indescriptibil al ploii.
Ploile seamănă cu femeile, fiecare cu farmecul său … La fel ca şi „femeia”, ploaia poate fi romantică şi senzuală, rece şi nemiloasă, ocrotitoare şi caldă …
Când plouă, mantia senzuală a ploii ne învăluie şi cădem pradă magiei braţelor ei răcoroase şi senzuale…

Floarea Cărbune

Sursă poze:Google