The butterfly in love

Craiul îndrăgostit

Tărâmul poveștilor

        De curând, m-am mutat la Valu lui Traian, într-o căsuţă cochetă căreia, buna mea prietenă, poeta Georgeta Olteanu, i-a spus, când a văzut-o prima dată, „Cetatea Soarelui”, întrucât este îmbrăcată în ceramică portocalie. Pentru că îmi plac florile şi fructele, am avut grijă ca în primăvară, să semăn cât mai multe şi diverse seminţe de flori, dar să şi plantez câţiva butaşi de căpşuni, zmeură, mur, coacăz şi agriş. Acum, grădiniţa mea este plină de flori, care mai de care mai frumoase: petunii cu petale catifelate, regina nopţii cu parfum delicat, trandafiri nobili şi crăiţe cochete, îmbrăcate în rochiţe la fel de elegante ca şi cele ale dansatoarelor spaniole. Dimineaţa şi în amurg, harnicele albine culeg în coşuleţe, nectar şi polen pe care îl transportă la stupi. Pe lângă ele, pe corolele florilor se mai găsesc viespi cu acul înfricoşător, dar şi fluturi, cavaleri şăgalnici, în căutare de dulceaţa iubirii…
În după-amiaza aceasta(31.08.2011), în timp ce admiram florile care îmi trimiteau parfumul lor suav la fiecare adiere a vântului, mi-a atras atenţia un fluture căruia i-am spus, în glumă, „
îndrăgostitul tomnatic”. Vara aceasta, florile mele au fost vizitate de fluturi cu aripile pictate în culori vii şi pastelate, fiind cu mult mai frumoşi decât acest „îndrăgostit ciudat” ce are aripile nisipii. Făptura lui este o capodoperă, suavele-i aripioare fiind adevărate minuni ale naturii. Preţ de câteva minute, i-am admirat mişcările graţioase. La început, a zburat din floare în floare, de la petunii la zorele, de la ele… la florile domneşti, iar de aici… la crăiţe. Zborul lui unduios semăna cu un tainic dans al iubirii, un ritual al dragostei. Era vesel şi vibra de iubire la fiecare sărutare. Într-un târziu, ameţit, s-a oprit pe floarea unei crăiţe cărămizii.


Oricât de atentă i-am urmărit dansul, n-am reuşit să-i descifrez misteriosul mesaj. Dar crăiţa s-a înclinat delicat sub îmbrăţişarea lui, de parcă ea ar fi înţeles sublima chemare a dragostei. Astfel, am putut să-l privesc mai îndeaproape. Aripile lui păreau suflate cu pulbere de stele… căci aveau scânteieri diamantine. Nu ştiu prin ce minune, dar nisipiul s-a transformat într-o nuanţă de albastru-cenuşiu, asemănătoare ceţurilor nordice. Şi, cu fiecare bătaie a lor, culoarea devenea mai intensă. Admiram o minune a naturii, fragilă şi delicată. În îmbrăţişarea-i tandră, fluturele părea că se contopise cu crăiţa. Atunci, mi-am spus: poate că şi el este un crai! Am să-i schimb numele şi am să-i spun, „
craiul îndrăgostit”. Când îşi contempla cu iubire crăiţa, i-am făcut câteva poze pentru a imortaliza clipa sublimă. Fluturele acesta este un îndrăgostit cu atitudine, un Don Juan zburător…Frânt, de atâta zbor şi căutare, Craiul a găsit, în sfârşit, ceea ce căuta, ataşându-se tot mai mult de floarea iubită…
Mantia nopţii a coborât peste tărâmul Cetăţii Soarelui, învăluindu-l în trena-i ţesută cu stele. În zori, l-am găsit în acelaşi loc, înconjurat de diamante strălucitoare în care se oglindea creând senzaţia unui roi spectaculos de fluturi…

                                      Astfel, trecu fericit în cealaltă dimensiune…

Autor: Floarea Cărbune

Sursă poze: Google

divider flowers (1)

 

 

 

 

Anunțuri

Charming Garden Gateways…

Grădina fermecată

Tărâmul poveștilor
76c00f8d3361084cd176a3255eb0dfdb

      Dragii mei, vă voi povesti despre o grădină mai puţin obişnuită, în care doar copiii pot pătrunde. Pe aleile ei, presărate cu nisip fin şi mărgăritare sclipitoare, păşesc îngerii. Fiecare tufiş este un mister, o lume aparte se ascunde printre crengi şi frunze, înscorburile bătrânilor copaci. Sunt flori peste tot: trandafiri, iasomie, crini, margarete, călţunaşi în cascade multicolore, ce se întind chiar şi pe gard. Fiecare floare este o poezie, o odă a frumuseţii închinate vieţii. Lăudată fie mama Natură! Cascade din bulgăraşi de gheaţă şi petunii în toate culorile, nemţişori şi crăiţe, toate îşi etalează frumuseţea delicată, dăruind cu generozitate parfumul lor, cavalerului Vânt, ce-l poartă pe aripă până dincolo de zări.

            Dar cine se furişează după tufişul de iasomie? E o zână! Am zărit-o jucându-se cu un fluturaş. Frumoasă şi delicată, zâna se ascunde de mine, copilul curios, ce vrea să se joace cu ea. Uimită, am strigat-o pe bunica, dar până să vină, zâna a şi dispărut…
– De ce a plecat aşa repede, o întreb pe bunica?!

10370597_759228357445346_594252026_n

Ilustrație de Mirela Pete

         – Pentru că ai făcut gălăgie. Zânele iubesc liniştea. Altădată să nu mai strigi!
Florile din grădina bunicii sunt prietenii mei de joacă, pe care am învăţat să-i ocrotesc şi să-i îngrijesc cu drag.

        Într-o zi, bătrâna iasomie mi-a povestit că florile sunt fiinţe vii, create de Dumnezeu pentru a înfrumuseţa natura şi a mângâia inimile oamenilor, alungându-le boala şi tristeţea din suflet. Apoi, a mai adăugat: le poţi cultiva în faţa casei sau în jardiniere şi ghivece, dar şi în grădinile sufletului tău…Existenţa lor e scurtă, dar dăruirea le este totală şi nu reţin nimic pentru ele. Copile drag, poţi să le admiri, să le mângâi şi să le miroşi, dar lasă-le acolo unde sunt. De ce să le scurtezi viaţa, rupându-le? Florile sunt efemere. Viaţa lor este la fel ca şi a atâtor alte fiinţe ce se nasc, apoi se reîntorc de unde au venit. Acesta este ciclul natural al vieţii! mi-a şoptit, confidenţial, tufa de iasomie.

Le poţi păstra frumuseţea culorilor şi gingăşia petalelor, pictându-le, a mai adăugat ea. Astfel, chiar şi iarna, când plapuma de nea acoperă pământul, iar florile vor fi adormit de mult, tablourile pictate îţi vor încânta privirea şi încălzi sufletul. De azi înainte, când mai vii în grădină, ai grijă pe unde calci. În iarbă sunt zeci de vietăţi, atât de mici, încât arareori le vei observa de la distanţă.

– Vai, ce faci? De ce m-ai atins?! a exclamat o lăcrimioară.

– Vreau să te mângâi, te iubesc!

– Mulţumesc, dar ai grijă. În clopoţelul pe care l-ai atins…doarme o zână. E obosită, a lucrat toată noaptea. Bagheta ei magică a înmiresmat florile din grădină cu cele mai gingaşe, exotice şi suave parfumuri. E o muncă istovitoare, să ştii. Priveşte-o, e atât de gingaşă!

Am privit cu atenţie cupa florii şi am văzut ceva încântător. Era o zână-fetiţă care dormea. Avea părul bălai, obrajii catifelaţi, guriţa roşie ca cireaşa, iar rochiţa îi era albă şi fină. Abia se distingea de petalele florii. Respiraţia îi era parfumată şi, ştiţi…zâmbea în somn ca un prunc.

          De atunci, grădina a devenit tărâmul magic unde mă jucam cu zânele-copii. Atâtea zile luminoase, dulci şi parfumate, am petrecut aici! Fiecare colţ al ei era o enigmă, pe care îmi dădeam silinţa să o descopăr. Uneori, ascultam uguitul turturelelor ce-şi aveau cuibul în ulmul sădit de bunica în fundul grădinii. Alteori, urmăream în tăcere, foşnetul mătăsos al fluturilor, ce zburau spre florile încărcate de dulceaţă şi miresme. Altădată, seara, sub mărul din grădină, mă delecta cântecul sublim al unei păsări necunoscute.  Erau clipe când, pe furiş, ascultam dialogul salcâmilor cu ramuri aplecate sub povara ciorchinelor de flori albe, prin care alergau grăbite albinele.

               Noaptea, înainte de culcare, auzeam şoapta ierbii, ce se unduia la adierea vântul ştrengar. Închizând ochii, mă lăsam învăluită de parfumul suav al florilor, de clinchetul clopoţeilor încărcaţi de rouă şi de lumina blândă a stelelor…

        Acum e vară! Soarele sprinten sărută florile încărcate de perle strălucitoare. Privesc fascinată bobul de rouă, din corola unui crin, în care se răsfrânge o rază jucăuşă. Şi, printr-o minune parcă, bobul de rouă a devenit curcubeu irizat cu sclipiri de diamant. Păşesc desculţă pe iarba scăldată de rouă. Aerul vibrează de emoţie şi frumuseţe sublimă. Grădina revine la viaţă, se simte parfumul dulce-suav al iasomiei.


M-am trezit în zori, pentru a vedea zânele ce dorm în potirele florilor, pe pătuţuri de petale catifelate. O lume neştiută, dăinuie în grădina bunicii; o lume frumoasă, tainică, ce mă cheamă şi mă vrăjeşte prin splendorile ei. Mă simt atât de bine aici, încât mă contopesc cu visele frumoase, cu clipele
fermecate de mirajul şi parfumul florilor.
Ceea ce am învăţat în copilărie, mai ţin minte şi azi, când eu însămi sunt bunică : sunt atentă pe unde calc, respect şi admir în tăcere natura, pentru a nu-i tulbura armonia…

Sănătatea naturii este şi sănătatea noastră, copii!

Autor:Floarea Cărbune

Sursă foto:Google

Iepurici și Iepurilă

IEPURICI ŞI -IIIlustrație de Mirela Pete

Tărâmul poveștilor

 

Iepurici şi Iepurilă

        Iepurica se pregătea să plece după hrană pentru cei doi iepuraşi, Iepurilă şi Iepurici, care nu părăsiseră niciodată culcuşul.

– Să fiţi cuminţi! Să nu ieşiţi afară ca să dea vulpea cea şireată peste voi.
Iepuraşii, mişcând din urechiuşele lor ascuţite, răspund în cor:

– N-o să ieşim nicăieri…Promitem!

În acea zi de toamnă târzie, pădurea era pictată în nuanţe aurii, ruginii şi maronii, iarvântul se juca printre crengi scuturând frunzele. Din depărtări, ajungeau până la ei, ciripit voios de păsărele şi miresme îmbietoare. După câteva ore de la plecarea mamei, celor doi iepuraşi li se făcuse foame. Degeaba au scormonit în cămară, că n-au găsit nimic de mâncare, nici măcar o frunză de morcov.

Iepurilă scoase căpşorul afară, cercetând împrejurimile. Mirosea a toamnă şi a fructe coapte de pădure…Mmm, ce ispită, exclamă el!

– Eu merg să caut ceva de mâncare, poate găsesc şi nişte trifoiaş, vii şi tu, Iepurici?

– Nu pot, răspunse acesta. I-am promis mamei că nu ieşim nicăieri. Rămâi, te rog, în casă! Dar Iepurilă ieşise deja. Cercetând cu atenţie tufişul din apropiere, găsi câteva bobiţe dulci pe care le mănâncă cu poftă, apoi se întoarse la culcuş.

– E tare frumos afară! Vii şi tu, Iepurici?

– Nu vin! Eu vreau să mă ţin de promisiunea făcută mamei.

– Ieşim doar puţin, poate găsim morcovi din aceia care îţi plac ţie foarte mult. Hai, nu mai sta pe gânduri!

Când aude de morcovi, Iepurici se scarpină după urechiuşă, gândindu-se: ne vom întoarce repede, ce se poate întâmpla?! Mama le povestise despre grădina de legume şi zarzavaturi, un loc unde puteai găsi oricând ceva bun de mâncare.

– Merg, dar nu stau mult, să ştii!

Şi astfel, cei doi iepuraşi ieşiră din cuvântul mamei şi plecară în explorarea necunoscutului. Înserarea cobora lin, iar soarele nu se mai vedea de vârfurile copacilor. Frunzele galbene, roşcate, arămii, foşneau în bătaia vântului, copacii îşi întindeau crengile, agăţându-le blăniţele moi şi mătăsoase. Păduricea părea vrăjită, chemându-i cu glas dulce: veniţi, veniiiiţi!

Cei doi iepuraşi apucară pe o cărare, mergând fără grabă, fermecaţi de miresmele ademenitoare. Din când în când, ţopăie fericiţi şi încântaţi de tot ceea ce văd în jur. Însă timpul a trecut pe nesimţite, iar soarele a dispărut pe neaşteptate. Vântul începuse a spulbera frunzele uscate, ce foşneau sub lăbuţele lor şi abia atunci au observat ceaţa groasă, care le acoperise cărarea. Frica a luat locul veseliei de mai înainte, în clipa în care şi-au dat seama că nu mai ştiu cum să se întoarcă acasă.

– Vezi ce ai făcut? spuse Iepurici cu lacrimi în ochi. Mai bine nu ieşeam şi o ascultam pe mama. Dacă apare vulpea cea vicleană? L-a păcălit ea pe urs, lăsându-l fără coadă, pe noi sigur ne va înghiţi dintr-o îmbucătură.

– Vom găsi cărarea, spuse Iepurilă, făcându-şi singur curaj, dar numai el ştia cum îi ticăia inima de frică.

Cuprinşi de teamă, cei doi caută înnebuniţi cărarea. Privesc în dreapta, apoi în stânga…cărarea nu-i, şi pace! Tot căutând, ajunseră lângă un tufiş. Iepuraşilor li se tăie răsuflarea când văzură că tufişul se mişcă.

– Vai! Vai! Cred că acolo stă vulpea la pândă! Blăniţele li se zburlesc, nu scot o vorbă, aproape că nici nu mai respiră.

 

 

Iepurici şopteşte abia auzit:

– Ce facem?!

Iepurilă nu-i răspunse, frica îi sugrumase vocea. De ce am plecat de acasă, se întreabă în sinea-i?! Ce cald şi bine era acolo! Aici e noapte, bate vântul, e ceaţă şi e frig! Cu siguranţă, vulpea din tufiş o să ne mănânce!

Iepurici insistă:

– Ce facem?

Cu glas abia şoptit, Iepurilă îi spune:

– Să ocolim tufişul şi să fugim…Să fugiiiim!

Abia călcând, ţup, ţup şi pâş, pâş, cei doi trec peste frunzele care foşnesc, aproape morţi de frică. De câte ori bate vântul răscolind tufişul, iepuraşii se opresc înspăimântaţi. Li se pare că iese vulpea cu coada ei lungă şi stufoasă, şi cu dinţii ascuţiţi. Parcă o aud spunând:
– Aha, iepuraşilor, v-am prins! O să am o cină grozavă!

A fost o părere, doar. Pe neaşteptate însă, tufişul se mişcă cu zgomot, de parcă o turmă de mistreţi l-ar călca în picioare. Încotro s-o apuce?! Unde să mai fugă?!

Cei doi iepuraşi înlemnesc de spaimă. Deodată, se aud trosnituri de vreascuri… Cineva pufneşte mânios, bodogănind cu voce tare…Iepurici tresare bucuros. El ştie bine cine pufneşte astfel la supărare. Îi vine să strige şi să ţopăie de bucurie!
Din ceaţă se iveşte Iepurica, pufnind ca o locomotivă… Dând cu ochii de cei doi, îi întreabă:
– Ce faceţi aici, neastâmpăraţilor? Nu mi-aţi promis că staţi în casă până mă întorc? Pe unde aţi umblat? Cei doi se ascund, unul în spatele celuilalt, de ruşine că au supărat-o pe mama lor.

       Când le văzu stânjeneala din ochi, mama îi chemă lângă ea, îmbrăţişându-i cu dragoste. Iepuraşii se lipesc cu încredere şi iubire de blăniţa ei. Acum, n-are decât să bată vântul şi să fie ceaţă până mâine…Din fericire, casa lor era la doi paşi de locul unde se rătăciseră…N-au putut să o găsească din cauza întunericului, a spaimei şi a fricii…

Noaptea se lăsase de mult, vântul îşi înteţise şuieratul printre ramurile copacilor. Din cauza ceţii, era umed şi frig. Ei, dar acum sunt la adăpost! Culcuşul e moale, în casă e cald şi bine. Aici, nimeni nu le mai ameninţă viaţa. Nici chiar vulpea cea rea şi vicleană. Mama venise încărcată cu de-ale gurii, adunând din grădinile de zarzavat tot ceea ce găsise mai bun şi mai gustos. Ca în fiecare toamnă, gospodarii lăsaseră câte ceva, din recolta obţinută, pentru hrana păsărilor şi a animalelor sălbatice.

După ce au mâncat pe săturate, cu năsucurile vârâte în blăniţa mamei, cei doi iepuraşi au adormit fericiţi! Şi ca prin vis, auzeau un glas drag care le şoptea:

– Noapte bună, somn uşor, dragii mamei!

SOMNUL-IEPURICI ŞI IEPURILĂ

Ilustrație de Mirela Pete

     Iepurici şi Iepurilă au adormit fericiţi, călătorind în lumea viselor. Iepurica îi privea cu drag, mângâindu-i cu duioşie…

Aceasta este povestea celor doi iepuraşi neascultători, care au ieşit din cuvântul mamei lor. Mamele, dragi copii, sunt îngeri protectori. Ele veghează asupra noastră, pentru ca noi să creştem mari, frumoşi, buni şi generoşi. Ca urmare, trebuie să le răsplătim dragostea prin ascultare.

Autor: Floarea Cărbune

Transparent_Autumn_Leaves_Decoration_PNG_Clipart_Image

Sursă poze:Google

 

Tărâmul poveștilor

  tărâmul    Pe când eram copil vizitam adeseori Tărâmul poveștilor. Mă simțeam bine acolo și eram fericită. Nu mi era greu să fac aceste călătorii, cunoșteam poteca, ce ducea la el, dar și parola, pe care trebuia so spun străjerului de la poarta secretă a Tărâmului.

9a87caadd3575938c3a2baa232eca43c

          În prima călătorie mam rătăcit pe drum. Ca orice copil, eram atrasă de flori, de fluturi, dar și de frăguțele rubinii și parfumate, ce se iveau în calea mea. Cântând, culegeam flori, alergam după fluturi sau adunam frăguțe, pe care le puneam în trăistuța de la gât.

           Uneori, rămâneam vrăjită, ascultând foșnetul(sunetul) fermecător al pădurii. Așa se face că, întro zi, dupăamiază, am adormit lângă un stejar bătrân. Obosisem și, încrezătoare, mam sprijinit de trunchiul bătrân, așa cum mă sprijineam și de umărul bunicului Marin seara, înainte de culcare.

         Când mam trezit, era deja noapte, licăreau stelele pe bolta cerească, dar și printre arbori. Uimită, am încercat să prind o steluță(luminiță) zburătoare. Atunci, am simțit o mână blândă pe umărul meu. Am crezut că e bunicul, dar era bătrânul din inima stejarului. Sfioasă, m-am întors către el și, văzându-l, am dat să strig. El a dus mâna la buze, apoi mi- a făcut semn să nu țip. Am înțeles imediat ce-mi cere, același semn îmi făcea și bunicul, în pădure, când ne apropiam de cuibul vreunei păsărele. Știam că nu am voie să tulbur liniștea din jur.

Cu voce duioasă, bătrânul mia șoptit:

– Dă-i pace, e mic șil sperii.

 – Cum să se sperie, nu este o steluță? Am întrebat eu.

  • -Nu, nu este o steluță, este un licurici. Vezi ce mulți sunt? Prezența lor ne încântă și pe noi, bătrânii.-Auzind ce spune, am făcut ochii mari de mirare și am zâmbit fericită.

    -Cu tine, ce e pe aici, puiule de om?!

    -Eu, eu merg pe Tărâmul poveștilor, am răspuns cu glasul sugrumat de emoție.

    -Ai plecat singură? N-ai văzut că e noapte?

    -Da, am plecat singură, dar era ziuă, când am pornit în călătorie.

    -Ai mai fost pe Tărâmul poveștilor?

    -Nu, n-am mai fost, este prima dată când merg. Ca să nu mă rătăcesc, bunicul mi-a scrijelit o hartă, cu briceagul, pe o frunză de nuc.

    -Da? Ia s-o văd!

    Când am scos frunza din traistă, ce credeți? De la căldură, frunza se uscase și, când am vrut s-o întind, s-a rupt. De supărare, mi-au dat ochii în lacrimi, dar noul meu prieten mi-a mângâiat fruntea și m-a liniștit, zicându-mi:

       – Ei, lasă, nu plânge, nu-i nicio nenorocire. În seara asta, vei dormi la mine, iar mâine, în zori, vei pleca în drumul tău. Te voi ajuta eu, pregătește-te pentru o mare surpriză…

 

 

Autor:Floarea Cărbune

Sursă foto:Google

VA URMA…

De ziua ta, Cristina…

12196271_915314068560656_3059805710605157403_n

         Cristina-preţioasă precum un diamant, s-a născut pe data de 22 septembrie, ora 18,30 în Comuna Todireşti, având, doar 2,900 kg. Ea a venit odată cu toamna…

       Când eram însărcinată cu ea, am visat un copac înalt, înalt, viguros, plin de flori albe. De n-aş fi crezut în vis, cred că m-aş fi pierdut cu firea văzându-mi puiul atât de mic şi de plăpând. N-aveam încă 24 de ani, dar născusem trei copii în trei ani. Ea fiind a treia.

     Gingăşia ei am completat-o cu numele minunat pe care i l-am pus –Cristina de la Cristos. E un nume ce i-a purtat noroc fiicei mele, care s-a dovedit a fi plină de compasiune, oricând gata să facă un sacrificiu, pentru familie îndeosebi. Este generoasă nepurtând ranchiună, un “stâlp” al familiei pe care contez! Ea este “mesagerul” nostru din viitor… trăind într-o ţară cu 7 ore înaintea noastră, şi cu cel puţin 100 de ani avans …din celelalte puncte de vedere.

        Cristina mi-a dăruit o “comoară” de nepoţel, pe Dimitrios, şi mi-a îndeplinit visul de a călători pe alte meleaguri. Fiind o fire ambiţioasă, cu multă judecată, am considerat că i se potriveşte rolul de “Călăuză” al Clanului. Ea ne-a ajutat să prosperăm! Ei i-am dăruit “Ametistul”, piatra răbdării, credinţei, devotamentului şi spiritualităţii…

Cristina a…dar mai bine…să vorbească pozele…

E iarăși toamnă!

toamnele

Celei de departe

poezie

Mama/21.09.2017

 

La mulți ani, Cristina!

Mulți ani, cu sănătate, pace sufletească, împliniri, iubire și lumină…Flori, pe calea vieții…

21616205_10213910359854099_6019948807449642356_n

LA MULȚI ANI!

FAMILIA MEA…

15202701_10210969092764260_6168924847380140628_n

FEMEIA ÎN ARTA LUI LUMII

Motto:

“Naşterea noastră e doar somn şi uitare:

Sufletul ce cu noi răsare, astrul vieţii noastre

Altundeva a apus

Şi vine de departe:

Nu în uitare deplină

Şi nici în goliciunea absolută,

Ci păşind pe nori de slavă ne desprindem

Din Dumnezeu care este casa noastră:

Raiul ne ocroteşte în copilărie”.

(William Wordsworth)

La început…am fost doi, Eu și El…

11811295_10207175053955661_5811832232895614447_n

      Am înflorit în primăvara vieţii noastre, rodind şase fructe exotice ce ne-au înfrumuseţat şi îmbogăţit viaţa.

             Copiii au împlinit existenţa noastră de oameni şi familişti. Prin ei n-am rămas nişte copaci răzleţiţi ci am devenit o grădină plină de copaci înfloriţi. Bucuria din glasul copiilor semăna cu bucuria fluturilor şi a albinelor ce zburau printre florile grădinii noastre.

        Cu cât florile dăruiau mai multă dulceaţă cu atât mai mult ne bucuram, multiplicându-ne experienţele de viaţă, învăţând valoarea iubirii şi a compasiunii. Copiii, ne-au modelat caracterele menţinându-ne tineri şi în pas cu noul. N-am ruginit în prejudecăţi, iar ei au crescut liberi, bucurându-se de darurile cu care divinitatea i-a înzestrat. Şase copii, şase temperamente diferite, oferindu-ne lecţii de pedagogie şi psihologie, pe viu. Ne-au pus la-nvăţat! Prin ei am atins un nou nivel de înţelegere al vieţuirii.

       Mă simt sora lor mai mare menţinându-mi spiritul tânăr, lecţiile lor mi-au uşurat comunicarea cu nepoţeii în prezenţa cărora mă simt în elementul meu, fiind eu însămi: tolerantă, veselă, copilăroasă şi pusă pe şotii alături de Dimi şi Alexia care au o energie şi imaginaţie debordante.

COMORILE MELE, DIMI ȘI ALEXIA(D.A.)

15107358_10210959992376756_58593482026652173_n

Copiii sunt testamentul iubirii!

Floarea Cărbune

.

„Aki noaji” –„Nagatsuki”( 長月)/partea 2

SEPTEMBRIE-luna lungă de toamnă. „Nagatsuki”  –長月   (numele vechi)şiKu-gatsu” (denumirea modernă).

JAPAN – „AKI NOAJI”

622-07810804

A crizantemei sărbătoare este,

Mi-e plină cupa cu sake…

O petală pluteşte spre lună.

          Septembrie sau noaptea lungă de toamnă ( echinocţiul de toamnă –22 spre 23. 09), luna recoltelor; la români se „ numără bobocii”, iar la japonezi se recoltează orezul.

          E încă frumos, căldura este moderată, dar în curând va veni sezonul ploilor. Norii vor căra imense cantităţi de apă peste arhipelagul japonez. De luna septembrie este legată o legendă veche, la fel de bătrână ca şi timpul. Această legendă este înscrisă în „Taiheiki”, „Cronica Japoniei medievale”.

     

         

Legenda spune că împăratul „Wen Wei” din China a trimis câţiva supuşi în munţi pentru a-i aduce „apa cu puteri vindecătoare”. După ce au străbătut cale lungă, au găsit într-un loc aproape pustiu, un Eremit (pustnic) care le-a spus că are vârsta de 700 de ani. Eremitul ( apare şi în cărţile de tarot)le-a împărtăşit secretul longevităţii şi anume că… toată viaţa a băut numai rouă de pe crizanteme. Altă legendă spune că dormitul pe o pernă umplută cu petale de crizanteme aduce longevitate şi multă voioşie. Petalele de crizantemă sunt comestibile, japonezii le folosesc pentru a orna un anumit fel de mâncare sau ca garnitură alături de legume şi fructe.

           În cursul lui septembrie poţi admira „luna plină” care se reflectă în ceaşca cu sake, prilej de inspiraţie şi meditaţie. Este perioada favorabilă scrisului sau recitării de poezii. E atât de romantică perioada, încât petrecerile cu prietenii devin adevărate sărbători.

             Pe 9 septembrie are loc „Festivalul Crizantemei”. Cupele „îmbăiate” într-un vas cu apă se introduc în congelator şi superbe flori de gheaţă le vor decora. Sake-ul cald, băut din cupa rece, brumată, va căpăta o savoare deosebită prin adăugarea petalelor de crizanteme. Dacă în ziua a 9-a a lunii a-9-a, o persoană s-a încălzit bând sake, în timp ce admira Crizantema, va fi ferită de boală. Aroma sakeului îţi mângâie, direct, inima.

Mâncărurile lunii:

 –  „Negură” (Goby) – peşte ce se mănâncă în timpul „echinocţiului de toamnă”. Se consumă proaspăt sau ca „tempura” (şniţel românesc).

 – „Ochiayu” (Sweetfish) – cu icrele foarte gustoase.

–„Kudari-gatsuo” – un peşte bogat în grăsime; consumul lui reduce colesterolul rău.

 – „Kinukatsugi”fructe de mare (melci), care se fierb şi se consumă cu sare. Se spune că cine consumă astfel de fructe va trăi 1000 de ani. Bineînţeles… alături de o cupă de sake. La japonezi mâncarea este medicament, dar şi afrodisiac.

    • Floarea Cărbune
    • Sursă poze:Google
    • VA URMA…