LA ŞCOALA PĂMÂNTULUI

Imagine

 

La Şcoala Pământului,
Unde am venit să învăţ
Dăruirea,
Răbdarea,
Compasiunea,
Şi
Iubirea necondiţionată,
Profesorii
Nu-şi pregătiseră lecţiile…
Ei
Doar preluaseră concepte învechite,
Altele decât legile sacre ale Universului.Multe veacuri am pierdut
Să ni le însuşim…
Între timp,
Am uitat a zbura,
Am uitat ce-i Iubirea…

Astăzi
Se fac întreceri păgâne
Între îngerii-copii,
Ca între gladiatori,
De parcă
Nu şi-ar avea fiecare
Darul şi Învăţătura
Primite de la Tatăl Ceresc.

Anunțuri

LEGENDE DE LA SOARE APUNE LA SOARE RĂSARE

10364485_759228344112014_44702224_n

 

Autor:Floarea Cărbune

Ilustraţii carte-Mirela Pete

    Băiatul din piersică

10370557_759228310778684_224082249_n             

         Odată, demult,   într-un ţinut din îndepărtata Ţară a Soarelui Răsare, trăiau un bătrân cu soţia sa. Viaţa lor era pustie,  căci  Dumnezeu nu-i învrednicise cu bucuria naşterii unui copil. În fiecare dimineaţă, când îşi beau ceaiul în tăcere, aveau feţele triste,  iar seara,  la culcare, se simţeau singuri-singurei. În căsuţa lor de la poalele muntelui, nu se auzise glas de copil care să le îndulcească zilele. Anotimpurile au trecut peste ei, brăzdându-le chipurile, albindu-le tâmplele, arcuindu-le umerii…

          Într-o zi de iarnă, când tocmai se terminaseră lemnele pentru foc, bătrânul a urcat pe munte să culeagă o legătură zdravănă de uscături, care să-i încălzească până la sfârşitul iernii.

          De cum a plecat bărbatul, femeia a adunat rufele murdare şi a mers la râu să le spele. Adâncită în munca sa,  nu a simţit cum trece timpul,  dar într-un târziu a obosit. Atunci,  şi-a îndreptat spatele care o durea de la efort, s-a întins trosnindu-şi oasele,  şi-a şters sudoarea de pe frunte  şi,  curioasă,  a privit unda limpede a râului pe ale cărui valuri plutea o piersică  mare, aurie. S-a mirat când a văzut un fruct uriaş purtat de ape. Obosită şi flămândă, bătrâna a înaintat câţiva paşi în albia râului  şi a cules piersica  aceea deosebit de mare, frumoasă şi parfumată. În gând şi-a spus că are cina pentru soţul ei, când va reveni de pe munte.

        Înainte de apusul soarelui, s-a întors bătrânul de la pădure, flămând şi obosit de povara pe care o cărase în spate. Ca să-l dispună, soţia i-a arătat piersica miraculoasă. La vederea ei, bătrânul s-a înveselit şi a cerut un cuţit ca s-o taie pe din două şi  s-o mănânce împreună. În clipa în care a potrivit lama cuţitului pe dunga de pe suprafaţa piersicii, din sâmburele ei s-a auzit un glas ca de clopoţel:

      – Aşteaptă, nu te grăbi să tai!

       Bătrânul s-a speriat şi a aruncat piersica în coşuleţul de pe masă.  Atunci,  ca prin miracol, sâmburele s-a deschis,  iar din interiorul lui a ieşit o minunăţie de băieţel. La vederea lui, cei doi au tresărit uimiţi,  dar şi înfricoşaţi de această minune. Ca să-i liniştească, băieţelul le-a spus:

      – De ce vă e frică?  Dumnezeu a văzut cât de trişti  eraţi,  aşa că m-a trimis să fiu copilul vostru.

       Auzind aceste cuvinte   spuse de băieţelul cel frumos, feţele celor doi bătrâni s-au luminat  şi un zâmbet le-a încolţit pe buze. Bucuroşi de  un asemenea „dar”,  s-au gândit ce nume să-i dea copilului. După ce s-au sfătuit îndelung,  au hotărât să-l numească  Momotaro adică Băiatul din piersică. În Japonia,  piersica se numeşte „momo”,   iar „taro” înseamnă băiat..

       Zilele au trecut, copilul  a crescut şi s-a transformat într-un  tânăr arătos, cu dragoste şi respect faţă de tot ceea  ce-l înconjura. Fiind atras de fiorul necunoscutului, la 14 ani i-a spus  bătrânului:     

       – Tată, aţi fost foarte buni cu mine, dar acum am ajuns bărbat. Cineva mi-a spus că undeva, departe, trăiesc nişte căpcăuni  care vin pe insula noastră pentru a răpi copii. Tot ei au furat şi comoara de pe insulă. Trebuie să merg să eliberez copiii  şi să aduc comoara.

        Bătrânul a rămas surprins de spusele băiatului,  dar în sinea lui era tare mândru de Momotaro,  care dorea să facă ceva bun pentru ţară şi să-i ajute pe părinţii cărora li se răpiseră copiii.

 Fericiţi că au un asemenea fiu, ei l-au ajutat să se pregătească pentru lunga călătorie ce urma s-o facă. Bătrânul i-a dat sabia lui de pe vremea când era samurai( războinic),    iar mama i-a pregătit din orez  turte gustoase pentru drum.

         Înainte de a pleca, Momotaro le-a promis că se va întoarce. Părinţii l-au binecuvântat,  iar băiatul a plecat luând calea spre mare. Pe drum, a întâlnit un câine care era cât pe ce să-l muşte. Calm, el a scos o turtă de orez din traistă  şi a dat-o câinelui flămând, apoi i-a potolit şi setea. După aceea,  i-a povestit   unde merge, iar câinele l-a însoţit în călătorie.

           N-au mers prea mult cei doi prieteni, că le-a ieşit în cale o maimuţă,  apoi un vultur. Pe când cei trei se pregăteau să se lupte  între ei,  băiatul i-a potolit cerându-le să-l însoţească… Astfel, prin calm şi generozitate, Momotaro a dobândit trei tovarăşi de nădejde. Împreună au străbătut drumul până la ţărmul mării. Ca să poată merge mai departe,  a construit o barcă. Cu ajutorul ei au ajuns pe insula unde căpcăunii îşi aveau ascunzătoarea  aflată într-un fort puternic.  Atunci, cei patru prieteni s-au aşezat pe iarbă, au mâncat din turtele de orez şi au pus la cale un plan de acţiune. Astfel, vulturul  a zburat peste ziduri ciugulindu-i pe duşmani. Loviturile lui erau atât de rapide şi de puternice,  încât căpcăunii nu aveau putinţa să se apere. În acest timp, maimuţa a sărit peste zid şi a deschis poarta. De cum au intrat în cetate, câinele s-a repezit către căpcăunii ascunşi,   sfâşiindu-i.  Din urmă venea Momotaro care cu repeziciunea fulgerului le tăia capetele cu sabia.  După ce au câştigat lupta, au eliberat copiii furaţi, apoi au căutat comoara ascunsă. Nu mică le-a fost mirarea şi bucuria   când au văzut cât aur conţinea comoara, câte pietre preţioase şi cât  argint! Tot acolo, au găsit o haină şi o pălărie care te făceau invizibil,  dar şi un ciocan ce scotea câte o bucată de aur  de câte ori loveai cu el.  Cei patru prieteni au încărcat comoara în barcă şi s-au întors acasă.

10342739_759228314112017_1521893641_n

      Cât de fericiţi au fost bătrânul şi femeia  de întoarcerea fiului lor şi de comoara pe care acesta le-a adus-o! Ei au devenit bogaţi, trăind fericiţi până la adânci bătrâneţi.

     Poate că mai trăiesc şi azi…

 

 

Băiatul de aur

10344849_759228307445351_356772856_n

          A fost odată ca niciodată, a fost odată un băiat japonez pe care îl chema Kintaro(Băiatul de aur).  El trăia împreună cu familia sa  pe muntele Ashigara. Tatăl băiatului era un samurai, un războinic ce lupta alături de stăpânul său împotriva unui clan duşman. Într-una din bătălii, asupra familiei, o mare nenorocire s-a abătut. Deşi a luptat pe viaţă şi pe moarte,   samuraiul a fost ucis,  iar Kintaro a rămas numai cu mama sa.

        Ca să nu fie găsiţi de duşmani,  s-au ascuns într-o peşteră şi se hrăneau cu ceea ce le oferea muntele: fructe gustoase, ciuperci, ouă de păsări sălbatice…Dar hrana aceasta era prea puţină, ca ei să poată mânca pe săturate. Astfel, doamna, ca orice mamă iubitoare, i-a cedat fiului jumătate din  porţia sa,   mâncând din ce în ce mai puţin. Cu timpul, din cauza condiţiilor aspre şi grele în care trăiau, femeia şi-a pierdut frumuseţea, iar hainele ei elegante  odinioară s-au uzat de atâta purtat. Dorinţa ei fierbinte era ca el să ajungă un samurai la fel de neînfricat ca şi tatăl său.

         Pe zi ce trecea, băiatul creştea văzând cu ochii. Astfel,  a ajuns un flăcău frumos, înalt, puternic şi cu ochii ageri şi pătrunzători. Părul  negru precum abanosul era împletit într-o coadă groasă  pe care o purta prinsă pe creştetul capului. Tovarăşii de joacă,  din vremea copilăriei, au fost doar  animalele  din pădure. Zilnic, băiatul  făcea antrenamente de „sumo”(sportul tradiţional al japonezilor) cu prietenii săi. Cu timpul a ajuns aşa de puternic,  încât  şi-a încercat  forţele în lupta cu un urs uriaş,  pe care l-a doborât. După această victorie, el a simţit că este pregătit să plece singur în lume.  De la prietenii săi necuvântători,  Kintaro a învăţat foarte multe lucruri. Maimuţa l-a învăţat cum să se caţere într-un copac,  iar cerbul i-a fost antrenor de „arte marţiale”(tehnici de luptă corp la corp). Un alt prieten, un crap uriaş, l-a purtat pe spatele său până au ajuns la poala unei stânci, unde se afla o cascadă uriaşă.

      Când ploua, Kintaro se retrăgea într-o peşteră. În acest timp, hrănea şobolanii, veveriţele, bursucii, vulpile, iepurii, urşii, maimuţele ş.a. La rândul lor,  şi animalele îl iubeau pe el. În timpul acesta, mama lui se ruga la Dumnezeu ca fiul  să ajungă un samurai curajos. Aşa s-au scurs mulţi ani…

       Într-o zi, Kintaro a plecat într-o expediţie către muntele vecin. El s-a înarmat cu  o sabie şi a călărit pe spatele unui urs. Pe drum era însoţit de un întreg alai: un iepure, un şobolan, o maimuţă, un raton, o veveriţă, un cerb şi un mistreţ. După ce au parcurs un drum lung,  în calea lor s-a ivit o piedică,  şi anume un râu de munte cu ape repezi pe care nu-l puteau traversa. Ursul s-a oferit să doboare un copac pe care să-l folosească drept punte de trecere…dar n-a izbândit. Copacul era  adânc înfipt în pământ. Mistreţul a încercat şi el să-l doboare,  dar n-a reuşit decât să scuture câteva frunze din bătrânul arbore. Văzând că cei doi  n-au avut succes, Kintaro şi-a proptit braţele puternice în trunchiul copacului pe care l-a împins până ce acesta a cedat şi a căzut între cele  stânci. În clipa aceea, o explozie de bucurie a izbucnit din inimile tuturor…  Deodată, s-a auzit o voce:

    – Ce băiat puternic eşti!  Nedumerit, băiatul a privit în direcţia de unde venea vocea. Şi, nu mică i-a fost surpriza, când a zărit un samurai grav şi impunător .

         Acesta  era renumitul şi  temutul „MINAMOTO-NO-YORIMITSU”.  Războinicul  l-a întrebat pe băiat dacă vrea să-i fie adept şi să ajungă samurai.

         – Pot fi samurai?! a întrebat  el uimit.       

         – Da, poţi deveni un samurai renumit! Sunt sigur că vei ajunge unul dintre urmaşii mei.

         –  Bunăvoinţa dumneavoastră mă onorează, stăpâne!

       Bucuros şi cu speranţa în suflet, Kintaro s-a întors la mama sa,  căreia i-a spus:

         – Voi fi unul dintre cei mai curajoşi samurai, voi fi la fel ca tatăl meu!

 La auzul acestor vorbe, lacrimi de bucurie s-au prelins pe chipul  mamei.

  Nu după mult timp, el şi-a luat rămas bun de la mamă şi de la prietenii săi, cărora le-a spus:

        – Vă mulţumesc pentru prietenia voastră! Nu vă voi uita niciodată! Mamei i-a spus cât de mult o iubeşte  şi i-a promis că, într-o zi, se va întoarce,  negreşit,  la ea.

          Câţiva ani mai târziu,  el a devenit un neînfricat samurai,  numit SAKATA-NO KINTOKI-IN.  La vârsta bărbăţiei era unul din cei patru renumiţi şi loiali urmaşi ai lui  MINAMOTO-NO-YORIMITSU.

            Am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa. Povestea adevărată  a unui erou legendar al Japoniei din perioada Heian.

 

Fantoma de la templu

          A fost odată ca niciodată, într-un sat din îndepărtata Japonie, un magazin de dulciuri. Toţi copiii care veneau după bomboane intonau un cântecel nostim:

„O bomboană,

Două bomboane,

Trei bomboane…”

       Într-o zi, o tânără femeie însărcinată,  cu mersul agale, cu faţa  tristă şi palidă, a trecut pe lângă magazin. In miez de noapte, la acelaşi magazin, s-au auzit câteva bătăi în uşă. Şeful magazinului a deschis uşa,  iar în prag era frumoasa femeie însărcinată cu faţa palidă. Ea a întins o monedă de 100 yeni şi l-a rugat  pe vânzător să-i  vândă o bomboană. El a luat moneda şi i-a dat o bomboană. A doua noapte, femeia a venit din nou să cumpere o bomboană. Faţa ei era şi mai palidă decât noaptea trecută. Vânzătorul i-a dat bomboana şi i-a spus:

  –  De acum încolo, te rog să vii ziua şi nu noaptea.

Ea şi-a cerut scuze rugându-l să-i vândă totuşi o bomboană. Glasul îi era disperat,  corpul slăbit, ochii stinşi…Sleită de puteri, a treia noapte a venit iarăşi cu  faţa de o paloare şi mai accentuată.

Negustorul a întrebat-o:

   – De unde vii? Eşti străină de acest sat?

– Sunt venită aici doar de câteva zile, i-a răspuns  femeia. Dar  

în timp ce-i răspundea, nu i se vedea faţa, aceasta fiindu-i acoperită de părul lung, răsfirat şi bogat. Femeia a continuat să vină şi în nopţile următoare. În a şaptea noapte, plângând şi cu glasul stins i-a spus vânzătorului:

 – Acum n-am bani, dar am nevoie de o bomboană.

 Când omul a refuzat-o, femeia şi-a desfăcut kimonoul, iar el surprins,  i-a oferit  de îndată bomboana cerută. Tânăra i-a mulţumit pentru bunătate. Curios, vânzătorul s-a hotărât s-o urmărească; de la magazine, ea a apucat pe drumul ce ducea la templul de la poalele muntelui. După ce a trecut de poartă, a luat-o pe lângă templu, îndreptându-se spre grădina acestuia, apoi a dispărut…În grădină se auzea glasul stins  al unui bebeluş ce plângea. Omul a alergat la preotul templului şi a povestit ceea ce a văzut şi auzit. Apoi, împreună cu preotul a ieşit   mergând pe urma femeii. Spre marea lor  nedumerire şi mirare au găsit în cale o mânecă de la kimonoul ei. Preotul a spus:

    – Îmi amintesc de acest kimono. Acum o săptămână, o tânără doamnă m-a vizitat şi mi-a zis că se simte rău cerându-mi îngăduinţa de a înnopta aici, pentru că nu avea bani să meargă la hotel. I-am permis ca în acea noapte să doarmă la templu. In seara aceea, ea mi-a spus că merge la părinţii ei pentru a naşte copilul şi mi-a arătat nişte hăinuţe frumoase de bebeluş. Din păcate, a doua zi am găsit-o moartă. Neştiind cine este şi de unde vine, i-am făcut slujba de înmormântare şi am îngropat-o în grădină cu hăinuţele copilului şi 6 monede a câte 100 de yeni. Surprins, omul l-a întrebat pe preot:

     – 6 monede spuneţi? Cu vocea tremurândă, omul l-a rugat pe preot să deschidă mormântul.

   A doua zi, s-a făcut deshumarea şi, în timp ce preotul spunea o rugăciune, au deschis sicriul din care s-a auzit un plânset.

       – Dumnezeule! au exclamat cei doi.

       În sicriu au găsit un bebeluş, îmbrăcat în hăinuţe frumoase, în braţele mamei moarte.

        – Ea este cea care a venit să cumpere bomboane de la mine, zise negustorul.

       – Văd că a pierdut o mânecă la kimonou, adăugă preotul. În acel moment, bebeluşul a început a plânge.

        – Trăieşte! Strigară deodată cei doi.

         Preotul a luat copilul din sicriu şi a zis:

        – Mama lui îi dădea în fiecare zi câte o bomboană  în loc de lapte. Am să-l iau să  crească în acest templu.

       Vestea despre această întâmplare neobişnuită s-a răspândit în toată Japonia, iar magazinul de dulciuri a devenit faimos şi tot mai mulţi oameni îi treceau pragul.

„O bomboană,

Două bomboane,

Trei bomboane…”

Au trecut anii, copilul a crescut, a devenit un băiat frumos şi deştept care a studiat mult şi a ajuns un renumit preot budist în Kyoto, vechea capitală a Japoniei.

                                        Ceainicul magic

CEAINIC

       Odinioară, pe muntele sfânt Haku, numit şi „muntele alb”(datorită zăpezilor veşnice), trăia un călugăr bătrân, vestit pentru credinţa şi harul de a vindeca oamenii şi, deopotrivă,  animalele.

      În tinereţe, călugărul a avut o viaţă zbuciumată, fiind samurai la curtea unui Shogun. În timpul unei bătălii, a fost grav rănit şi numai priceperea şi îngrijirea călugărilor,  de la templul din vârful muntelui, i-au salvat viaţa. După însănătoşire, el a hotărât să devină călugăr şi,  din acea zi n-a mai părăsit templul. Zilnic, după rugăciune, îi plăcea să cutreiere muntele de care se îndrăgostise. Aerul curat, cedrii falnici, potecile căptuşite cu flori,  animăluţele   şi ierburile de leac îl făceau fericit. La anumite date calendaristice, dar şi în funcţie de fazele lunii,  aduna ierburile tămăduitoare care nu mai aveau secrete pentru el. Alteori, culegea ciuperci pe care le înşira pe funii din bambus,  apoi le punea la uscat. Dintre ele, unele erau folosite la bucătărie pentru hrană,  iar altele erau pisate şi întrebuinţate ca leacuri. Câţiva tineri călugări îşi făceau ucenicia pe lângă bătrân. Tot ei îl ajutau  la pregătirea plantelor de leac, pe care le depozitau într-un loc special.

           Într-o zi, la vreme de seară, a poposit la templu, un negustor cu suita lui care  a cerut  adăpost pentru o noapte.  A doua zi, drept răsplată, acesta i-a oferit în dar un ceainic, un obiect de preţ, lucrat cu fineţe şi migală de meşteri iscusiţi. Ceainicul reprezenta un tanuki, un  animăluţ considerat sacru în Japonia. Şi, cum călugărul aprecia  „arta ceaiului” (cha-no-yu) şi ceaiul în sine, căruia  îi spunea „preţioasa rouă lichidă”, a primit darul cu mare bucurie.

             În ziua următoare, după rugăciune, călugărul s-a retras în chilia sa, unde i-a invitat  şi  pe ucenici. În cameră se afla o masă joasă din lemn, pe care erau aşezate  frunzele pentru ceai, cupele, inclusiv ceainicul. Un vas metalic era încastrat în tăblia mesei. Călugărul a turnat jar în vas, l-a acoperit cu un grătar, iar deasupra a aşezat ceainicul. Nici n-a apucat bine a se încălzi apa, că dinspre ceainic s-au auzit ţipete…Călugărul şi ucenicii au rămas încremeniţi de ceea ce vedeau  şi auzeau:

   – Ajutor! Ajutor! Omule, ia-mă de pe foc!

Bătrânul s-a repezit, a apucat toarta ceainicului şi l-a dat deoparte. În chiar clipa aceea, sub ochii măriţi de spaimă ai celor prezenţi, ceainicul a prins viaţă şi un tanuki poznaş a început să alerge prin cameră. Când a văzut ceea ce se întâmplă, călugărul a considerat că ceainicul este blestemat şi l-a dăruit unui om sărac.

       Odată ajuns acasă, Yuta, că aşa îl chema pe om, a aşezat ceainicul pe plită ca să-şi facă un ceai. Şi…ce credeţi? La fel ca şi la templu, s-a produs aceeaşi transformare. Tanuki a prins viaţă şi a început a ţopăi. Bietul om era să leşine, dar şi-a revenit când l-a auzit  vorbind:

– Yuta, eşti un om cumsecade şi eu o să te ajut să devii bogat, dar trebuie să-mi promiţi că nu mă vei mai pune niciodată la foc.  Promiţi?

– Promit, nu te pot refuza.

– Îţi mulţumesc, omule bun! Mai am încă o dorinţă.

– Spune, am să ţi-o îndeplinesc.

– În fiecare noapte, va trebui să mă hrăneşti cu prăjiturele gustoase din orez.

– Cu dragă inimă.

         De atunci, Yuta  mergea  în piaţă, unde tanuki dădea spectacole. El cânta, dansa, făcea tumbe şi sărituri spre amuzamentul celor de faţă. Oamenii erau bucuroşi, răsplătindu-l cu dărnicie.

           La câteva luni de la întâmplare, într-o noapte, Yuta i-a spus prietenului său:

– Tanuki, am câştigat destui bani,  încât să-mi ajungă până la sfârşitul zilelor mele. E rândul meu să te ajut. Vrei să te reîntorci la templu?

– Mi-aş dori foarte mult, dar numai dacă nu voi mai fi pus pe foc.

– Îţi făgăduiesc a nu te lăsa acolo,  decât în cazul în care te vor feri de foc şi-ţi vor oferi prăjiturelele preferate.

          În ziua următoare, Yuta a aşezat ceainicul într-un sipet din lemn de trandafir,  căptuşit cu mătase,  şi a plecat pe munte. La templu a fost întâmpinat cu multă căldură de bătrânul călugăr. Acesta i-a oferit un ceai, şi în timp ce savurau „licoarea magică”, omul i-a împărtăşit secretul ceainicului şi felul cum tanuki l-a ajutat să se îmbogăţească. A mai spus că înapoiază ceainicul  pentru care mulţumeşte. După cum făgăduise, a cerut  ca acestuia să i se ofere prăjituri din orez şi să fie ferit de foc.  El a mai adăugat că ceainicul este unul magic şi nu unul blestemat.  Auzind toate acestea, omul sfânt a spus oftând:

– Tanuki, îmi pare foarte rău că te-am pus pe foc şi am spus că eşti blestemat. Dacă aş fi ştiut că eşti un ceainic special, n-aş fi făcut-o. Te rog, iartă-mă!

        Ceainicul fermecat, tanuki,  a fost aşezat în altar,  pentru a se odihni. Alături, i-au pus prăjiturile de orez, preferate. Chiar şi azi, cine ajunge la templul de pe vârful muntelui alb, îl mai găseşte încă acolo…

     Copii, această legendă ne dovedeşte că, adeseori, „graba strică treaba!” Deci, să nu ne  grăbim  să judecăm lucrurile după aparenţe. Chiar şi oamenii mari greşesc  uneori…

                                          Caisul înflorit

10356653_759228330778682_1508989364_n

            Plecasem din Japonia cu părinţii mei pentru o scurtă vacanţă în România, la bunica mea.

           Era o zi de primăvară, o dimineaţă în care cei câţiva pomişori din faţa casei erau poleiţi de razele blânde ale soarelui. Alexia, verişoara mea, se plimba pe lângă copăcei,  admirându-le coroanele încărcate de muguri: Cu câteva zile în urmă înflorise bătrânul migdal de la fereastra Elenei, mătuşa mea. Ne-am trezit cu el învăluit într-o diademă de ninsoare, de credeai că un pictor se jucase cu crenguţele lui, colorându-le. Când Alexia a pipăit dantela petalelor, şi-a dat seama că sunt flori.  Din casă am auzit-o strigând:

      – Bunico, bunico, a înflorit migdalul! Dar bunica era ocupată cu scrisul, aşa că m-am grăbit eu s-o întâmpin.

    Alexia mi-a făcut semn cu mâna şi m-a chemat la ea. M-am grăbit să aflu ce vrea să-mi spună. Cu obrajii roşii de emoţii şi ochii-nrouraţi, ea mi-a spus:

      – Dimi, vezi copăcelul acesta? Plânge!

      – Cum plânge, am întrebat-o mirat.

      – Da, plânge. Îmi spune că a înflorit pentru prima oară…

      – Ce copac este acesta?

      – Este un cais! Azi-noapte şi-a împodobit coroana cu flori alb-roze Acum plânge, speriat că nu ştie ce e cu el.

     – Plânge şi în clipa aceasta? O întreb eu, din ce în ce mai surprins. Verişoara mă linişteşte…

10331575_759228334112015_1607595535_n

     – Dimi, eu l-am mângâiat şi l-am încurajat spunându-i că-i foarte frumos,  iar ceea ce i s-a întâmplat este ceva firesc. Să fie mândru de el! L-am liniştit şi  i-am povestit că acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi, copiii. Când creştem mai mari, avem mici responsabilităţi, mergem la grădiniţă, apoi la şcoală şi facultate. Copăcelul m-a ascultat  în linişte, apoi respirând, m-a întrebat neliniştit:

    – Dar cu florile ce să fac?

    – De florile tale va avea grijă Natura, mama ta. Tu eşti un copil al ei. Aşa că  suntem fraţi, dar şi prieteni. Când voi fi liberă, ne vom juca împreună, promit.Eu am să veghez asupra ta, să nu te atace nimeni…Îţi voi pune un sprijin să nu te îndoaie vântul nebun şi  îţi voi turna apă la rădăcină în timpul verilor secetoase.

  – Ah, ce fericit sunt!

         I-am privit în tăcere pe cei doi prieteni, Alexia şi caisul, gândind că   fiecare dintre noi,  poate avea unul sau mai mulţi prieteni printre copăcei, copii ai naturii. Mi-am amintit cu acest prilej, de cei doi cireşi japonezi, din parcul din faţa şcolii,  pe care îi lăsasem înfloriţi. Şcoala mi i-a dat în îngrijire şi o fac cu drag. Sensei, profesorul nostru, ne spusese şi el să nu rupem, în joacă, florile sau rămurelele copacilor,  pentru că şi pe ei îi doare. Ei simt ca şi noi, în plus, ne dăruiesc cele mai gustoase fructe.

         Realizând ce gest frumos a făcut Alexia, am privit-o cu alţi ochi, întrebându-mă de unde ştie ea , atâtea lucruri? E doar o fetiţă!

           Bunica tocmai se apropia de noi şi mă sfredelea cu privirea, parcă citindu-mi gândurile. Am roşit şi am lăsat privirea în jos, iar bunica ne-a luat de mână şi ne-a întrebat:

       – Despre ce vorbiţi voi?

      – A înflorit caisul, bunico, am răspuns noi într-un glas…

                                 Broscuţele nostime

10364368_759228320778683_1092183703_n

           Copii, astăzi vă voi spune povestea a două broscuţe nostime, adică atrăgătoare şi hazlii.  Ele trăiau într-un ţinut îndepărtat, îndepărtat de locurile noastre, tocmai în Japonia. Vă întrebaţi, cumva, dacă broscuţele de acolo seamănă cu cele care trăiesc la noi? Ei, bine, sunt asemănătoare. Aceeaşi piele verde-lucioasă, ochii bulbucaţi, picioarele din spate mai lungi decât cele din faţă şi la fel de gălăgioase. Broscuţele nostime sunt două domnişoare, fiecare purtând numele oraşului în care trăieşte. Aşadar, pe una o cheamă Osaka, iar pe cealaltă, Kyoto.

          Domnişoara Osaka locuia lângă un iaz dintr-o grădină Zen*. Aici, era linişte, apa era limpede şi călduţă,  frunzele de nufăr erau mari cât pălăriile doamnelor, aşa că avea unde să se dea în leagăn. Hrană era din belşug,  căci,  ştrengăriţă cum era, şterpelea din mâncarea dată de oameni crapilor koi(crapii japonezi, viu coloraţi). Ce mai, era o domnişoară răsfăţată, dar şi cam nechibzuită.

           Broscuţa Kyoto locuia într-o baltă, dar acest lucru n-o deranja. Se afla lângă pădure şi hrană găsea din belşug.  Era la fel de nechibzuită ca şi Osaka.

       În scurta lor vieţuire, aveau impresia că le cunosc pe toate. Nu ştiu cum s-a făcut, dar într-o primăvară, le-a trecut prin cap, amândurora, acelaşi dor de ducă. Şi, deşi nu se cunoşteau, Osaka voia să viziteze oraşul Kyoto, iar Kyoto,  oraşul Osaka. Zis şi făcut! Fără să stea prea mult pe gânduri, broscuţele au pornit la drum, având ca ţintă oraşul de baştină al celeilalte.

______________

* O grădină Zen este reprezentarea Universului şi a elementelor acestuia: focul, pământul, aerul, apa, plantele şi animalele în formele lor naturale.

       De ce nechibzuite? Pentru că, înainte de a lua o decizie, nu se gândeau la consecinţe. Drept urmare, călătoria s-a dovedit a fi mai anevoioasă decât s-au aşteptat ele. Şi aceasta,  din cauza unui munte

răsărit, ca din senin, în calea lor. Urcuşul a fost obositor pentru amândouă. Vă puteţi închipui acest lucru, copii? Pe o pantă a muntelui urca Osaka, iar pe cealaltă Kyoto. Din când în când se opreau ca să-şi mai tragă sufletul, dar să mai prindă şi câte o insectă. La un aşa drum greu, foamea le dădea ghes.

          Mersul broaştei înseamnă săritură, de fapt. Ştiţi asta copii, da? Cu chiu, cu vai, cele două neastâmpărate au ajuns pe vârful muntelui. Nu ştiu cum, dar,  când au făcut ultima săritură, au aterizat una lângă cealaltă.  Erau atât de istovite… încât, la început, nici nu s-au băgat în seamă.

         Un norişor poznaş,  care le-a urmărit în timp ce urcau  pe munte, le-a văzut istovite şi le-a trimis o ploicică.  Picăturile reci  le-a înviorat. După ce şi-au revenit, s-au privit una pe alta, şi-au luat seama ca două domnişoare cu pretenţii, apoi Osaka a rupt tăcerea:

– Ce faci, dragă? Eşti singură? Aici locuieşti? Cum te cheamă?

– Mă numesc Kyoto,  după oraşul în care locuiesc. Sunt în drum spre Osaka. Vreau să-l vizitez, am auzit că este un oraş frumos.

Când a auzit ce-i spune Kyoto, ochii Osakăi s-au bulbucat şi mai mult decât erau…

– Eu sunt Osaka şi vin din oraşul pe care tu vrei să-l cunoşti.  Ţinta călătoriei mele este Kyoto, oraşul de unde vii tu. Hmm, ce coincidenţă!

       Stând la umbră, cu trupşoarele răcorite de ploaie, cele două broscuţe s-au întins la vorbă. Şi-au povestit una alteia cum de le-a venit gândul călătoriei. Fiecare s-a lăudat cât de deşteaptă şi frumoasă e. Şi-au împărtăşit dorinţa care le-a determinat să plece la drum. Şi anume, aceea de a-şi cunoaşte, cât mai bine, ţara natală.

       Într-un timp, pe Osaka a luat-o somnul şi a prins a moţăi. O moleşeală  plăcută îi învăluia trupu-i de smarald şi, cum era puţin mai isteaţă decât cealaltă, a spus:

– Ştii ceva, mi-a venit o idee.

– Ce idee,  spune-mi şi mie, dragă Osaka,  s-a precipitat Kyoto.

– După cum ai văzut, drumul este obositor, iar eu nu mai sunt în stare să merg mai departe.

– Păi, ce altceva să facem, a întrebat-o Kyoto.

– Propun să ne sprijinim una pe cealaltă…

–  Să ştii că ai dreptate… E o idee excelentă! Şi eu mă simt obosită.

          De-acum încolo,  să vedeţi minune, dragi copii…

Ambele broscuţe s-au ridicat în picioare, sprijinindu-se reciproc, aşa ca într-o îmbrăţişare… Kyoto şi-a pus picioruşele din faţă pe umerii Osakăi, iar Osaka pe ai ei…Aşa au reuşit să se înalţe, dar să-şi păstreze şi echilibrul. Sprijinindu-se una pe cealaltă ca să nu cadă, au devenit mai înalte.  Domnişoara Kyoto şi-a întors „nasul” spre oraşul  Osaka, iar Osaka spre direcţia Kyoto.

Lucrurile au luat-o razna, atunci când şi-au ridicat ochii pentru a privi în depărtare.După cum ştiţi, ochii broscuţelor se află la ceafă. Aşa că, nasul fiecăreia era îndreptat spre direcţia aleasă, dar ochii priveau pe invers. Nasul broscuţei Osaka era îndreptată spre oraşul Kyoto, dar ochii priveau spre Osaka, de unde venise… La fel şi la broscuţa Kyoto,  nasul îi era îndreptată spre oraşul Osaka, dar ochii priveau spre Kyoto.

– Vai de mine! strigă Osaka. Kyoto este la fel ca şi Osaka!!! Cu siguranţă, nu merită să mai fac un drum atât de lung şi de obositor.

– Dacă aş fi ştiut că Osaka este o copie a oraşului Kyoto, sigur nu mai plecam nici eu de-acasă,  exclamă şi broscuţa Kyoto.

       Dezamăgite, s-au desfăcut din îmbrăţişare,  şi amândouă au căzut pe iarbă. Apoi şi-au luat rămas-bun şi, fiecare, a pornit spre casă.

Până la sfârşitul vieţii lor, broscuţele au trăit cu senzaţia că cele două oraşe semănau ca două picături de apă.

      Voi vă  daţi seama că s-au  înşelat, dar ele nu. Păi…spuneţi voi, Constanţa este asemănătoare cu Braşovul?  Sunt oraşe diferite, la fel erau Kyoto şi Osaka.

      Copiii din Japonia îndrăgesc foarte mult broscuţele nostime. La grădiniţă, ei învaţă să construiască broscuţe-origami *. În Japonia, broscuţele sunt considerate a fi aducătoare de noroc la bani; la fel,  şi broscuţele ţestoase(kame).

 

––––––-

*Origami este arta obţinerii unor figuri, simple sau elaborate, prin simpla pliere a unei coli speciale de hârtie

10327152_759228317445350_996253867_n

Genmai

(„Bob de orez”)

10331574_759228347445347_127508887_n

          Au fost odată un bărbat şi o femeie în vârstă, foarte harnici, dar fără copii. Era pe vremea vitejilor samurai din timpul Shogunului Yeasu Tokugawa din îndepărtata Ţară a Soarelui Răsare.  Cei doi şi-au dorit toată viaţa lor un băiat care să le fie sprijin la bătrâneţe, dar Cerul nu i-a învrednicit cu această bucurie.

       Într-o dimineaţă, un pelerin,  care poposise la ei peste noapte, i-a sfătuit să meargă  la altarul Tagata din Komaki, la nord de Nagoya. El le-a spus:

– După ce veţi depune ofrandele, să vă rugaţi trei zile, dimineaţa şi seara, cerându-i lui Dumnezeu  să vă binecuvânteze cu  un fiu. Este un ritual care trebuie îndeplinit, dar, cu siguranţă,  veţi fi răsplătiţi.

 – Va fi o bucurie să ne rugăm. Vă mulţumim pentru sfatul înţelept!

         După ce s-au rugat trei zile şi trei nopţi, aşa cum fuseseră îndrumaţi de pelerin, un călugăr de la altar le-a dat un bob de orez, spunându-le:

– Dacă inima vă este bună şi cugetul curat, Cerul vă va îndeplini dorinţa. Când veţi ajunge acasă, aşezaţi bobul de orez într-o coajă de fistic(este asemănătoare cu o luntre mică) în care să puneţirouă de pe crizantema regală. Aveţi grijă, ca timp de 9 zile, luna să se oglindească în roua din luntre şi să învăluie bobul în razele-i argintii.  Zis şi făcut! Cei doi au luat preţiosul bob,  ce era înfăşurat într-o cămaşă(coajă) şi l-au aşezat,  cu delicateţe,  într-o punguţă galbenă dintr-o mătase fină. De ce galbenă? Pentru că aurie este şi crizantema regală.

     Când au ajuns acasă,  era noapte deja. După ce au mâncat, au făcut planul pentru a doua zi, apoi s-au culcat. În zori,  s-au trezit, s-au spălat pe ochi şi, pe nemâncate, au pornit să culeagă rouă în coaja de fistic.  Nici nu apucase soarele  a se înălţa, că ei deja adunaseră roua. Şi, cu grijă să nu verse vreo picătură din preţiosul lichid, s-au întors acasă mulţumiţi. Bărbatul a aşezat  „luntrea”(coaja de fistic) într-un loc sigur, unde ziua bobul de orez era încălzit de  razele soarelui, iar noaptea, răcorit de cele  ale lunii.

           Timpul a trecut şi, într-o dimineaţă, bărbatul şi femeia au constatat că bobul de orez dispăruse.  Pe oglinda de rouă  pluteau două mici luntriţe care de fapt fuseseră „cămaşa” bobului de orez.  Sau coaja,  cum îi spunem noi.   Femeia a început a plânge şi atunci s-a auzit o voce subţire, dar fermă:

    – Mamă, de ce plângi?

Ea a făcut ochii mari şi a întrebat:

– Cine eşti?! Cine îmi spune mamă?!

– Sunt eu, fiul vostru!

Bătrâna l-a chemat pe bărbat şi amândoi au privit cu mare atenţie în coaja de fistic. Ascuns  pe fundul uneia dintre luntriţe, se afla un băiat mic, mic, mai mic decât bobul de orez primit de la călugăr.

   – De ce vă miraţi? M-aţi chemat şi eu am venit. Mi-e foame! Vreau prăjituri, nectar, „kombu”( algefoarte hrănitoare pentru copii) şi sushi(peşte crud, bogat în vitamine şi minerale)!

    Auzind ce doreşte băiatul,  părinţii au rămas încremeniţi. În cele din urmă, femeia s-a gândit că mierea este prelucrată în stup,  din nectarul adunat de albine. Ea i-a spus bărbatului său:

– Mierea ar fi potrivită pentru hrană. Alge uscate şi peşte crud avem, dar cum să i le oferim?  Are o guriţă atât de mică! Şi mânuţele îi sunt mici!

     După ce s-au sfătuit îndelung, au hotărât să-i ofere o picătură de miere, două firimituri de prăjitură, o fâşie de alge şi una de peşte…

 – Mai este o problemă, zice bărbatul.

– Care, întreabă femeia?

– Beţişoarele…

– Hmm, ai dreptate!

       În faţa casei înflorise un arbust care, pe lângă florile delicate, avea şi spini. Era un arbust căruia, la noi i se spune merişor. Bărbatul a luat doi spini, le-a tăiat vârfuleţe şi cotoraşele,  apoi le-a  lustruit cu migală. Astfel, au ieşit două beţişoare uşoare şi utile. Voi ştiţi că japonezii, în loc de linguriţe şi furculiţe, folosesc beţişoarele pentru a mânca? E un obicei păstrat din moşi-strămoşi.

         Într-o zi,  o albină s-a oprit din zbor şi s-a aşezat alături de luntrea băiatului, zicând:

– Ce băiat frumos! Se pare că e şi voinic, dar îi lipseşte o sabie. Şi, cum sora ei  mai mică pierise sub talpa unui copil neatent, a vrut să-i facă o bucurie acestui băiat  micuţ şi drăgălaş. După ce l-a admirat un timp, i-a spus:

– Uite, îţi dăruiesc un ac de albină pe care să-l foloseşti ca sabie. Ia-l, îţi va prinde bine când vei creşte!

– Arigatou( mulţumesc), nobilă doamnă!

        Din acea zi, Genmai a început a se antrena.  Uneori îşi flutura sabia în dreapta şi în stânga,  de parcă s-ar fi luptat cu un duşman nevăzut. Alteori, transforma beţişoarele în vâsle şi plutea în luntriţă,  făcând multe ture ca să-i crească muşchii şi să devină vânjos.

       În ziua în care s-a simţit puternic, le-a spus părinţilor că pleacă la Kyoto. Bărbatul şi femeia s-au privit surprinşi unul pe celălalt, au ridicat din umeri şi, în cele din urmă,  au spus:

– Mergi cu Dumnezeu!

La oraş, băiatul a fost angajat  de un nobil ca gardă de corp pentru prinţesă, fiica sa. Când l-a văzut aceasta cât de mic este, s-a îndoit de aptitudinile lui de luptător. Cu timpul însă, cunoscându-l mai bine, au devenit prieteni.

     Într-o zi, pe când prinţesa se întorcea de la templu, i-a apărut în faţă un demon mare şi verde căruia i se spune „oni”(căpcăun cu gheare, coarne, păr lung şi încâlcit). În clipa aceea, Prinţesa s-a crezut pierdută. Dar Genmai , dintr-o săritură, a aterizat în gura fioroasă a demonului şi i-a înfipt sabia în limbă. Înnebunit de durere, demonul a luat-o la fugă. După cum ştiţi, sabia era  de fapt  acul unei albine, purtător de venin. Şi uite aşa, viteazul Genmai a salvat-o pe prinţesă din primejdia în care se afla.

      Din acea zi, înainte de culcare, Prinţesa se ruga ca salvatorul ei să se transforme într-un voinic mai înalt decât ea. Timpul a  trecut şi iată că, mare îi fu uimirea şi bucuria când, în locul lui  Genmai(„bob de orez”) ,  într-o zi,  a întâmpinat-o un samurai,  înalt şi chipeş,  care i-a spus:

– Sunt aici, stăpână!

        Cred că vă imaginaţi ce a urmat: o nuntă ca în poveşti,  la care,  pe lângă numeroasele familii de nobili, au participat şi bătrânii lui părinţi.

         Prinţesa şi alesul ei au fost fericiţi şi mai trăiesc şi azi. Roua de crizanteme pe care au băut-o în loc de apa, a fost elixirul ce le-a adus tinereţea fără  bătrâneţe…

        Copii, din  poveste se desprinde o învăţătură… Vă daţi seama care este? Dacă da, aştept să mi-o scrieţi pe adresa de

email: florenda27@yahoo.com

 

Nota autorului:
Legendele japoneze au fost repovestite în colaborare cu nepotul meu, Inoguchi Alexandros Dimitrios, anul I-gimnaziu, Asakusa- Junior Highschool, Japonia.

OMULE…

Imagine

 

 

Omule,
Ramură a Timpului înflorit
La vocea Soarelui răsărit,
În inima mărilor ai fost plămădit,
Dulcea şi Pura Lumină te-a însufleţit.

Tu
Eşti stăpânul Lumii pe Pământ
Şi la fiecare Început
Binecuvântezi
Neprihănita înflorire în Iubire.

Tu,
Voce a lui Dumnezeu
Ţi-ai acordat sufletul
La muzica sferelor,
Lăsându-l să călătorească
În spaţii siderale,
Prin pulberi de stele strălucitoare.
E muzica sufletelor-pereche
Ce se caută prin veacuri
Încă de la Începuturi,
Străbătând orizonturi întinse
Şi Cerurile toate.

Deşi nu te văd, ţi-aud chemarea
Şoaptele sunt diafane
Precum petalele trandafirilor galbeni
Sub rouă-nfloriţi,
Clinchetele lor se aseamănă
Cu vraja sonoră a Clopoţeilor Tibetani.

Ţi-aud chemarea
Şi- aripi îmi cresc să te urmez
Când tu mă chemi,
Prin Calea Lactee să zbor,
Admirând Răsărituri de stele,
Din lumi nevăzute,
Lumi neştiute,
Lumi fără durere.
O, bucurie a Zborului,
O, bucurie a Libertăţii…

Omule,
Ramură a Timpului înflorit
La vocea Soarelui răsărit.

INOROGUL

Imagine

 

Superbă creatură,
Misterul tău magic
Mă tulbură…
Alergi prin poiene cu flori
Şi te joci prin sânziene,
Până-n zori.
Albul virginal
Străluceşte pe cerul sideral.
Doresc să te-nsoţesc
Până la ceruri şi mai sus.
Oh! Îmi place a ta libertate,
Venită din eternitate.
Ţi-i coama împletită
Cu fragede flori,
Stropite de rouă.
Cornul din argint făurit
Cu nestemate e împodobit
Iar copitele de diamant
Scânteiază printre stele,
Pe cerul îndepărtat,
Când zbori spre Calea Lactee.
Uşor îţi freamătă nările,
Când te privesc în ochii
În care văd lumi
De pe alte tărâmuri.
Tu-mi aduci fericirea,
Prin fereastra sufletului,
Deschisă pentru tine.
Nu eşti o creatură legendară
Adevărată eşti şi nu imaginară,
Blândeţea şi inocenţa
Tu mi le-ai dăruit.
Frumuseţea mi-ai oferit
Dincolo de vis…

Adânc,
În inima pădurilor lumii
Ţi-i sălaşul,
La care pot ajunge
Doar pe aripi de vis.
Splendorile mi-ai înfăţişat
Şi mi-ai împărtăşit
Vechile învăţături magice,
Călătorind în trecut şi viitor,
Alături de tine…

Floarea C.

DE-AŞ FI…

Imagine

De-aş fi pictor,
Aş prinde lumea într-un crin
În cupa lui de mărgărint,
În aurul caliciului,
În seminţele adâncurilor.

De-aş fi un cântăreţ,
La fel de iscusit
Precum Orfeu,
Aş închide tăcerea într-un sunet
Şi aş asista la naşterea unei şoapte,
În clinchet duios de cântec.

Mi-e drag pământul,
Einstein de-aş fi
L-aş prinde într-un gând…
Sămânţa gândului aş semăna
În carnea şi izvoarele pământului,
Capsula timpului ar fi
Ce… timpul din goană-i
L-ar opri…

Floarea Cărbune

LEGENDA LUI DRAGOBETE &LEGENDA MĂRŢIŞORULUI

DRAGOBETE-AUT

 

De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie, peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, şi… că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare trupul fecioarei adormite… A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei şi totul i se părea schimbat. Pe buze mai purta încă… mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…
Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba… din zi în zi. La 9 luni de la întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitori şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu… cusut cu perle. Straiul era astfel conceput, încât creştea o dată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.
Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă… Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.
În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.
Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat… Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu ştia care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit secretul. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat… şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ… Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, având peste 100 de ani, el considera a nu se mai afla sub jurământ.
Legenda spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară… Şi în mileniul trei, unele fete chiar şi femei ale acestui popor, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere-aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.
Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău, şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră… ca să fie veşnic împreună.
Eu îi cred pe aceştia!

Floarea Cărbune

(Culeasă de la Elena Dumitrache(n.1929- m.2005), Purani de Videle, jud. Teleorman)
*******

 

Legenda mărţişorului

10962092_908665442501636_662615907_nIlustraţie de MIRELA RUSU PETE

           Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.
Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.
– Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.
– Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.
– Nu poţi amâna? Sunt obosit, vreau să mă odihnesc.
– Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor şi nu vreau să se piardă povestea.
– Ce poveste?
– Legenda mărţişorului. O ştii?
– Nu n-am auzit-o.
– Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să pierd firul poveştii.
– Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!
În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine. Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri – dacii.
Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.
Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte.Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.
Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.
Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.
Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întreaga-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi… Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga, nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin… Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţa de a vesti venirea primăverii.
– Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.
De bucurie şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin şi o picătură de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă. De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.
Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află…

legenda ghiocelului(Floarea Cărbune)

(Culeasă de la Elena Dumitrache(n.1929-m.2005), Purani de Videle, jud. Teleorman)