LEGENDA LUI DRAGOBETE

LEGENDA LUI DRAGOBETE

Autor: Floarea Cărbune

 dragobete

Ilustraţii: Mirela Pete Rusu

De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea,  cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare  trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită din somnul lung în care căzuse, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze  mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie,  a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput,   încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Şi, pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii şi ale Cerului, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea  taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. El spunea că, pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…

Ilustraţiilegenda-lui-dragobete2

Ilustraţii: Mirela Pete Rusu

Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii,  mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună.

Iubirea nu moare!

–––––

Nota autorului: 15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac,  ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poarta.(Sursă:Wikipedia)

 În curând:

copertele-1-si-4-refacute-22

 

 

Anunțuri

TRADIŢII LA PURANI DE VIDELE

PAŞTELE-ÎNVIEREA DOMNULUI

Paştele-Învierea Lui Iisus Hristos este una din cele mai mari sărbători, la români, o  sărbătoare care marchează şi momentul în care Primăvara îşi reintră în drepturi, când totul capătă viaţă şi natura renaşte după iarna geroasă. În Sud, Primăvara vine mai devreme decât în restul ţării. E superbă natura care revine la viaţă: muguri, boboci, mâţişori, miei, păsărele dansând pe crengi, jocul dragostei, trezirea la viaţă…

Îmi reamintesc că, înainte de începerea Postului Mare, era Săptămâna Brânzei, cea mai dragă săptămână pentru mine. Bunicuţa destupa putina cu brânza… care avea un gust extraordinar. N-am mai simţit, niciodată, după plecarea de acasă, acel gust. La Lăsata Secului aveam mai multe preparate din brânză. Postul care începea se mai numea şi „Păresimile Paştelui”! În lunea ce urma numită şi Luna curată, se curăţa casa, purificându-se prin tămâiere, apoi se instala războiul de ţesut, iar bunicuţa şi mămica se apucau de ţesut. Bunicuţa ţesea pânza fină pentru cămaşa de Paşti al lui bunicuţu şi pentru ia ei,  pe care aveau să le îmbrace la Paşte. Pe cămaşa lui bunicuţu Marin erau cusute şabace, iar pe iia bunicii, râuri cu flori la muscă(cruciuliţe).  Peste cămaşă,  bunicuţu se încingea cu „betele” făcute de mama lui, străbunica Mara, sau cu brâu roşu ţesut tot de ea. Brâul era ornat cu mărgeluţe albe, prinse cu dragoste şi migală de ea încă de pe vremea când era flăcău.

În Postul mare, începeau  „sărindarele”: În fiecare sâmbătă, până la Sâmbăta lui Lazăr, bunicuţa Petra se ducea la biserică cu boboroade, colivă şi vin pentru pomenirea celor trecuţi la cele veşnice. Pleca cu noaptea-n cap şi revenea în zori. După ce preotul sfinţea coşniţa cu tot ce avea în ea,  pentru pomenirea înaintaşilor, dar şi a copiilor ei chemaţi la Domnul, mergea în cimitir unde aprindea, la crucile de pe mormânt, ca fiecare femeie, una sau mai multe lumânări, tămâia locul de veci apoi „împărţea” , ceea ce adusese, la vecine, rude, cunoştinţe. La fel proceda şi restul femeilor.     În acea zi mă trezeam de dimineaţă, postându-mă la geam unde o aşteptam. Când o zăream la orizont, alergam înaintea ei şi, până acasă, ronţăiam ce era mai bun în coşniţă. Sora mea nu mai avea loc de mine. Eu vămuiam, prima, coşniţa bunicii, şi asta sâmbătă de sâmbătă.

În cele 40 de zile, de post, nimeni nu gătea altceva decât mâncare de post: varză călită, fasole bătută cu garnitură de  „troşie”( corcoduşe puse la murat într-o putină specială), sfeclă fiartă cu mujdei, coleş,  adică ciulama din făină şi zeamă de sfeclă de zahăr, fasole fiartă cu sfeclă, urzici,sfeclă coaptă, praz şi ridichi negre(„cârnaţi” şi „brânză”… după cum glumeau ţăranii din Purani) mâncărică de gutui sau prune afumate, ş.a.

Săptămâna de dinaintea Paştelui se numeşte Săptămâna Mare, fiind cea mai aspră săptămână de post. Bunicuţu Marin ţinea Post Negru până seara,  în Joia mare, Vinerea (numită Vinerea Neagră) mare şi Sâmbăta Mare. Până în clasa a v-a mergeam la Denii, dar după aceea, şcoala ne-a interzis a mai merge.

În Săptămâna Mare ne adunam, cu mic şi cu mare, şi ne apucam de curăţenie generală. Mămica spăla perdelele şi şervetele de la icoană şi de pe pereţi, , lipea şi văruia casa, apoi spăla geamurile . Noi, copiii, ajutaţi de bunicuţu, munceam în curte şi grădină, unde greblam frunzele căzute, curăţam pomii de crengile uscate şi de frunzele cu dăunători, apoi adunam gunoiul într-o grămadă mare, şi-i dădeam foc. După aceea, treceam la văruitul pomilor, văruiam ulucile gardului, greblam şanţul de la poartă, tăticul îl mai săpa ca să-l adâncească, repara podişca, pentru ca apa de la ploaie să se scurgă la vale şi nu să băltească.

În Joia Mare se înroşeau ouăle, Vineri era Denia Mare, iar Sâmbăta se definitivau pregătirile pentru Paşte. În seara de Înviere,  unele femei, care aveau persoane trecute dincolo fără lumină, aduceau câte un cocoş alb şi o lumânare(din ceară de albine) strânsă în formă de colac,  care ardea până la terminarea slujbei. La sfârşit, dădeau cocoşii de pomană unor persoane nevoiaşe

Sărbătoarea Paştelui ne aducea bucuria în suflet, căci eram copii fără griji.

Dragi consăteni, „Dumnezeu să vă dea un curcubeu la fiecare furtună, un zâmbet la fiecare lacrimă, o binecuvântare la fiecare pas, o promisiune la fiecare grijă si un răspuns la fiecare întrebare! Învierea Domnului să îţi aducă în suflet bucurie si iubire. Paste fericit, alături de cei dragi! ”

Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

 

LEGENDE:

Legenda Salciei

       Salcia plângătoare a fost odată un copac mândru, care îşi înălţa cu trufie ramurile spre cer.
   Când Pilat chemă pe Iisus la judecată şi-l ascultă, fără să-i găsească vină, el îl dădu pe mâna ostaşilor ca să-l chinuiască.
        Oştenii sălbatici au intrat intr-o în grădina  să-şi caute nuiele şi numaidecât puseră ochii pe ramurile zvelte ale salciei, care stătea în mijlocul grădinii şi din care rupseră o mulţime. Salcia nu bănuia însă la ce avea să slujească ramurile sale.  Dar văzu îndată că Iisus fu adus acolo. Oştenii cruzi îi smulseră haina din spate; apoi îl legară de un copac şi-L loviră cu nuielele, până la sânge.
         Iisus îndură toate chinurile, fără ca din gura lui să iasă o vorba de jelire. Dar salcia fu cuprinsă de o durere adâncă. Îi era ruşine că-şi dăduse ramurile pentru un lucru atât de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către cerul albastru, de atâta ruşine, a hotărât ca ramurile sale întinse spre soare să se îndoaie spre pământ.
  Se spune că, după acea întâmplare, copacul cel falnic s-a prefăcut, de ruşine, într-o salcie plângătoare şi stufoasă. De atunci, oamenii plantează salcia la mormintele din
cimitire.

 
LEGENDA SALCIEI ŞI A MĂSLINULUI

    Maria Magdalena şi alte câteva femei cucernice au venit alături de Fecioara Maria pentru a împărţi cu aceasta  durerea pricinuită de răstignirea pe cruce a lui Iisus Hristos.
   În dimineaţa învierii, ele au plecat spre dealul unde se afla mormântul Mântuitorului, pentru a vedea minunea. Au apucat însă pe un drum mai puţin umblat şi plin de mărăcini. În calea lor au întâlnit o salcie. Maica Domnului a îngenuncheat lângă ea, a ridicat ochii înlăcrimaţi către cer şi a zis:Doamne, Dumnezeule, rogu-Te să-mi alini durerea! „

În acel moment, ramurile salciei, care până atunci stătură drepte, s-au îndoit şi s-au aplecat să mângâie fruntea Sfintei Fecioare. Aceasta, văzând că şi salcia îi împărtăşeşte durerea, a
spus:
„Salcie, fii binecuvântată; să împodobeşti cimitirele, iar  frunzele tale să vestească în biserici începuturile primăverii!” După aceasta, femeile au plecat mai departe. Au ajuns apoi la un pârâiaş, peste undele căruia îşi întindea ramurile verzi un măslin, pe care Maica Domnului l-a rugat să le ajute să treacă apa fără să se ude. Atunci măslinul şi-a întins crengile peste pârău, făcând un pod, pe care femeile au trecut fără să-şi ude picioarele.
Trecând pe partea cealaltă a pârăului, Fecioara Maria şi-a întors privirea spre măslin şi a spus:

     „O, măsline, tu care ai ajutat o maică în durere, binecuvântat să fii: din roadele tale să se stoarcă untdelemnul, care va arde în candele pentru rugăciuni!”
    De atunci, măslinul ne dă untdelemnul, iar salcia vesteşte în biserici învierea naturii.

(AUTORI NECUNOSCUŢI)

Legenda lui Dragobete(ultima variantă)

Autor:Floarea Cărbune

Legenda lui Dragobete

(Dedicată nepoţilor mei, Dragoş-Carlo şi Luka Magnus Constantin)

        De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea,  cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare  trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită din somnul lung în care căzuse, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze  mai purta încă…mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie,  a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput,   încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii şi ale Cerului, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea  taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii,  mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună.

Iubirea nu moare!

Nota autorului: 15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac, ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poarta.(Sursă:Wikipedia)

 Ilustraţii de Mirela Pete

BRIDGE BETWEEN ANI-2014/2015(Puntea dintre ani)

PUNTEA DINTRE ANI !
Ninge!

winter-0035
Marea se zbate, mugeşte şi strigă. Ninge! Ninge cu fulgi mari şi graţioşi, lin se aşterne covorul imaculat al iernii. Privesc scânteierile zăpezii, a milioanelor de oglinzi strălucitoare precum pulberea de stele şi alunec în basm.

Snow--78247

E anotimpul viselor de cristal şi al fulgilor de nea coborâţi din cer pe aripi de înger. Covorul de nea se aşterne uniform, pe case, pe străzi, pe copaci, pe plaja mării şi pe digul din portul Tomis. Peisajul iernii este divin.

5+Ring-billed+Gull,+Eastlake,+Lake+Co

În vârfuri de catarg poposesc pescăruşii căutând compania marinarilor cărora le aduc veşti de la iubite. Marinarii sunt albatroşi ce poartă dorul patriei pe oceanele lumii. Se pare că suntem la începuturi. Corabia seamănă cu cea a lui Noe.

09a83f4e91227dc90dfa0c5317883796
Păşesc pe covorul neatins al iernii de la cumpăna dintre ani. Totul e virgin. Zăpada scânteietoare învie amintirile copilăriei de altădată… cu miros de cozonaci, derdeluş, zurgălăi şi săniuţe. Este emoţia copilărească a începuturilor.

ninsoare iarna imagini animate

Mă las purtată pe aripa vântului ce valsează cu fulgii de nea, închid ochii şi mă abandonez trăirilor de moment,  mă las în voia simţurilor… Aud vuind apa mării ce se sparge-n în mii de stropi mărunţi şi reci.

winter-beautifu-Favim.com-586563

Se aude sirena unui vapor. Deja şi alte vapoare trag sirenele, începe spectacolul cu artificii ca de fiecare An Nou.

FireworksCityLights
Marea şi-a schimbat culoarea, Cerul e brăzdat de toate culorile Curcubeului… la miezul nopţii şi în zorii noului an, 2015.

FMtfg
Iarna asta nu va semăna nici uneia, care a fost până acum, pentru că-n miezul ei un nou început se întrevede… iluminarea fiinţei mele.

(Floarea Cărbune)
“La mulţi ani”, 2015!

gif-_1-fireworks

HAPPY NEW YEAR!

Happy+New+GIFUR 12889246-vielen-bunten-feuerwerk-gleichzeitig-vertikale-komposition noapte de iarna imagine animata new-year-2015-flower-cards Happy-New-Year-fast-gifSURSĂ POZE:WIKIPEDIA

The Christmas Story – The Birth of Jesus

LEGENDA NAŞTERII LUI IISUS CHRISTOS

(SĂRBĂTOAREA CRĂCIUNULUI)

Pe cea care avea să devină Maica Domnului, la vârsta de 3 ani, părinţii au dus-o la Biserica Domnului(Templu), după cum îi făgăduiseră lui Dumnezeu înainte ca Ea să se nască.

10881458_878602302174617_802129485_n(Ilustraţie-Mirela PeteIlustraţie-Mirela Pete)

         Fecioara a petrecut aici 12 ani, timp în care s-a rugat, a studiat scripturile, a deprins arta torsului şi a cusutului şi a trăit încurăţenie sufletească alături de celelalte fecioare. Generozitatea inimii îi era nemărginită, căci hrana pe care o primea o dădea săracilor spre mulţumirea şi bucuria acestora. În urma postului pe care îl ţinea şi a rugăciunilor zilnice, ajunsese a nu mai avea nevoie de hrană pământească. Sfinţenia îi era aşa de mare, încât Îngerii îi ofereau hrană cerească.

Cum, spre sfârşitul celor 12 ani de ucenicie, majoritatea timpului şi-l petrecea în Sfânta Sfintelor(o încăpere sacră) unde numai Ea şi Arhiereul(Marele Preot) aveau voie să păşească, Arhanghelul Gabriel se pogora din Ceruri aducându-i hrană, stând de vorbă împreună. Căci, în afară de Domnul şi Sfântul Gabriel, nimeni nu ştia care este menirea Fecioarei.

La împlinirea vârstei de 14 ani, preoţii în frunte cu Arhiereul i-au poruncit Fecioarei să meargă în lume şi să se căsătorească. Auzind acestea, Maria tare s-a întristat.Şi, deşi era orfană, nemaiavând pe nimeni care s-o sprijine, Fecioara i-a înfruntat pe toţi. Ea le-a reamintit faptul că părinţii, Sfinţii Ioachim şi Ana, au închinat-o slujirii lui Dumnezeu, iar la intrarea în Biserică, pe când avea 3 ani, şi-a luat angajamentul de a trăi în cea mai pură şi sfântă feciorie.

Văzându-i adânca tristeţe din ochi şi din suflet, nevăzut de nimeni, Arh. Gabriel i-a adus Buna Vestire(25 martie) că-l va naşte pe fiul Domnului. El a transmis Voia Sfintei Treimi, dar după cum ştim, Dumnezeu nu îşi impune Voia, El îţi cere consimţământul, prin Legea Liberului Arbitru. Ceea ce înseamnă că era nevoie de încuviinţarea Fecioarei. Deşi surprinsă şi uimită, ea a acceptat vestea dată de înger, rămânând însărcinată fără să fi avut relaţii cu vreun bărbat.

Şi, cum la vremea aceea, căsătoria era mai cinstită decât fecioria, iar Legea trebuia respectată,preoţii erau puşi într-o mare încurcătură, ţinând seama de împotrivirea Mariei. Ca să nu greşească, luând o hotărâre nepotrivită, preoţii s-au rugat la Dumnezeu să-i îndrume. Arhiereul s-a rugat la Chivotul sfânt ca Dumnezeu să-şi arate voia. (I se mai spune şi *Chivotul Legii şi este piatra de temelie a religiei creştine, ce oferă omenirii dovada faptului că Dumnezeu există).

În cele din urmă au ales 12 bărbaţi fără femei(necăsătoriţi sau văduvi), care au lăsat toiegele lor în Sfântul Altar, urmând ca cel al cărui toiag va înverzi să devină logodnicul Fecioarei. A doua zi, când au venit să cerceteze semnele, au constatat că toiagul lui Iosif din Nazaret înverzise, pe el poposind o porumbiţă albă. În vârstă de 84 de ani, Iosif erau n bărbat muncitor, evlavios şi cu frică de Dumnezeu.
Pentru a-i rămâne onoarea neatinsă în faţa lumii, cunoscând planul lui Dumnezeu cu privire la menirea Ei, Fecioara Maria a părăsit Templul şi s-a logodit cu Iosif, care avea să devină martorul fecioriei Ei şi al miracolului divin, cel al naşterii pruncului Iisus.

Ea s-a mutat în casa acestuia şi a trăit alături de el şi de copiii lui din prima căsătorie.

Sfântul Iosif era bărbatul Ei numai în faţa obştei. Şi aceasta, deoarece copilul născut fără tată ar fi fost dispreţuit şi nu ar fi avut aceleaşi drepturi în societate, ca şi copiii cu tată. Dumnezeu l-a ales pe Iosif, un bărbat modest, demn şi curat, să-i fie tatăl pământesc al lui Iisus,în faţa oamenilor.

Când se apropia sorocul naşterii, Caesar Augustus, ÎmpăratulRomei, a dat poruncă în regat ca toţi locuitorii Israelului să se prezinte la Betleem pentru recensământ.

Joseph-Mary-Bethlehem-mormon

Cum nimeni nu avea voie să se sustragă poruncii, Iosif şi Maria au pornit într-acolo. Drumul a fost greu şi anevoios pentru Maria, dar au ajuns în cele din urmă. Se înserase deja. Obosită, flămândă şi însetată, Maria s-a aşezat pe o piatră ca să-şi mai tragă sufletul. Iosif i-a oferit câteva smochine pe care le-a mâncat cu poftă şi s-a mai întremat puţin, dar au cuprins-o durerile facerii.

10877525_10205419290502672_1235458198_n

Legenda spune că Maica Domnului i-a cerut adăpost lui Moş Ajun, dar pe motiv că este sărac,acesta a trimis-o la fratele lui mai mic, Moş Crăciun, care era foarte bogat. Şi, când au bătut în uşa acestuia, le-a ieşit în întâmpinare Crăciuneasa, o femeie bună ca pâinea caldă. Auzind despre ce-i vorba, n-a stat prea mult pe gânduri şi i-a poftit în grajdul vitelor. Nu i-a primit în casă de frica bărbatului care era avar, zgârcit şi necredincios.

Fericit că a găsit adăpost călduros, Iosif a curăţat ieslea în care a încropit un pat din fân proaspăt.

manger1

La scurt timp, Fecioara aduce pe lume un prunc binecuvântat, Iisus,ce avea să devină Lumina Lumii.

MAGII-da

În noaptea în care s-a născut pruncul, o stea deosebit de strălucitoare a apărut deasupra Betleemului. Văzând semnul de pe cer, trei magi(regi), Balthazar, Casparşi Melchior, care cunoşteau profeţia conform căreia Mesia avea să vină pe lume, au pornit la drum. Călăuzindu-se după astrul ceresc au ajuns la pruncul nou-născut căruia i s-au închinat şi i-au oferit tămâie, smirnă şi aur.

MOŞ CRĂCIUN

      Între timp, Moş Crăciun şi-a dat seama că soţia lui,Crăciuneasa, îi ascunde ceva. Furios şi pus pe harţă s-a îndreptat spre adăpostul vitelor. Dar când a aflat că în grajdul lui s-a născut Domnul Iisus, s-a căit amarnic, cerându-i iertare lui Dumnezeu. A doua zi şi-a împărţit averea celor săraci, îndeosebi copiilor. Astfel, prin căinţă şi dărnicie, MoşCrăciun devine „primul creştin”.

10636238_10205419422625975_7538540395093759692_n

De atunci, în fiecarean, în Ajunul Naşterii Domnului, Moş Crăciun intră pe nesimţite în casă şi ne pune cadouri sub brad. În zilele noastre, se spune că el vine cu o sanie trasă de reni.

Feliz_Navidad

În toate colţurile lumii, pe 25 Decembrie, creştinii celebrează naşterea lui Iisus Christos odată cu sărbătoarea Crăciunului.

CRĂCIUN FERICIT! candle

__________________________________

*Chivotul Legii este o cutie cu capac frumos, împodobit cudoi heruvimi (în basorelief) auriți, încare se păstrau Tablele Legii (adică Tablele cu Decalogul). Sursă:DicţionarulEnciclopedic

(Floarea Cărbune)0001_Christmastree

CRĂCIUN FERICIT!

navanisa15

MERRY CHRISTMAS

 

Sursă poze:wikipedia, google

La cules de struguri…Purani de Videle

Motto:
„Inima omului este ca şi pământul: poţi semăna, poţi planta, poţi construi ce vrei la suprafaţă, dar ea va continua să aibă florile si fructele sale.”
(Victor Hugo)


1      Toamna se culegeau viile. Părinţii mei nu aveau vie, dar avea tetea(bunicul dinspre tată), Dumitru Dumitrache. Era aşezată pe un teren în pantă, în „vâlcea”, iar la capul viei străjuiau trei nuci falnici, de a căror umbră se bucurau nu numai oamenii, ci şi păsările, chiar şi micile animăluţe. Via lui tetea era un punct de reper. Când cineva voia să localizeze propriul loc spunea: mai la deal sau mai la vale de via lui Codreanu.
Când venea vremea culesului de vie, ne bucuram ca de o mare sărbătoare. De fapt, era sărbătoarea Pământului care umpluse de rod butucii viei, sărbătoarea vieţii. Aroma strugurilor copţi plutea peste câmpie chemându-te… Dar, înaintea oamenilor, de cum răsărea soarele, alergau hărnicuţe albinele, înfruptându-se din dulceaţa boabelor parfumate. Şi era o mulţime de struguri…Unii erau chihlimbarii, de parcă adunaseră tot auriul soarelui, alţii erau negri ca murele, şi mai erau albi şi rose.
Se aduna în ciurpenii strugurilor, dulceaţa câmpiei, căldura soarelui, aroma florilor şi speranţa lucrătorului. Astfel de bunătăţi n-am mai mâncat din acea vreme; mustul era negru şi vârtos, un adevărat elixir al vieţii. Copil fiind, îl mâncam cu pâine, iar maia făcea şi magiun din el.
Mustul se obţinea printr-un ritual anume: înainte de culesul viei, se pregăteau hârdaiele şi vasul din lemn în care avea să curgă „viul” viei care…
Lin se scurgea în vane
De parcă s-ar întoarce
La iarăşi matca lui.
După cules, coşurile cu struguri erau răsturnate, pe rând, în lin(vas în formă de jgheab, în care se storc strugurii), iar tatăl meu, care avea puţini ani peste 30, după ce-şi făcea riguros toaleta picioarelor, se urca şi juca strugurii. Era un fel de dans ritualic… în urma căruia se obţinea cel mai dulce must şi cel mai gustos şi aromat vin.

Printre iubitorii de licoare a lui Bachus, umbla o vorbă:” Mustul e copil în leagăn ./ După ce-a- mplinit un an,/ Vinul bunelor podgorii e ca pruncul dolofan.”
Cred că sunt şi azi oameni în sat, care mai ştiu de via lui Codreanu.
Când s-a făcut colectivizarea, lui tetea i-au arat nu numai via, ci i-au brăzdat şi inima. A trecut dincolo, neîmpăcat, în august, 1973. Acum, înţeleg ce a simţit el… Ce a simţit ţăranul român, în general…

Bunicii dinspre tată(maia şi tetea);SAFTA ŞI DUMITRU DUMITRACHE

tete şi maiaSlăvit fie, ţăranul român!!!

(Floarea Cărbune-„Rădăcini-Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele), Editura Lidana, 2010

Wine_grapes_cr 1394 2012+Fruit+of+the+Gods 4048065142_2f068bef8d afuz-ali afuz-ali2 aGrapevineW bachus scrie scriitorul Cabernet-grapes chasselas-d-acute-ore COPERTĂ FB grape_vine_fruit_painting Grape_Vines_-_Cliff_Lede_Winery grapes still GrapevineTattooIdeasAndMeanings img_8227 lacules la-cules-de-struguri main_wine_61537100 micaela-eleutheriade-cules-de-vie mustarie mustul neighborhood-grapevine-kathy-braud niabell_bunch_grape_vine-image2 struguri Tokaj-borvidek vfrt vin

SURSĂ POZE:WIKIPEDIA

PAŞTE FERICIT!

ImagineImagine

În Joia Mare se înroşeau ouăle, Vineri era Denia Mare, iar Sâmbăta se definitivau pregătirile pentru Paşti. La slujba de Înviere unele femei (care aveau persoane trecute dincolo fără lumină) aduceau câte un cocoş alb şi o lumânare lungă strânsă în formă de colac, care ardea până la terminarea slujbei. Apoi, dădea cocoşul de pomană unei persoane mai nevoiaşe, unei văduve sau văduv. Sărbătoarea Paştelui ne aducea bucuria în suflet, căci eram copii fără griji. Părinţii se străduiau să ne cumpere haine şi încălţări noi. De Paşti ,fiecare copil se fălea cu ceea ce părinţii îi cumpăraseră. Şi maturii se înnoiau din cap până-n picioare, ca simbol al primenirii trupului şi sufletului la care se adăuga şi Împărtăşania primită după spovedire. Când mergeam să luăm Paşti era ca la o defilare. Pe drumul spre biserică ni se încrucişa calea cu cei care luaseră Paşti deja. Noi le spuneam: “să-l purtaţi sănătoşi”, iar ei ne răspundeau: “Hristos a Înviat!” De la uşa bisericii şi până la poartă, de o parte şi de alta, erau oameni cu coşniţe cu tot felul de bunătăţi. Fiecare ne împărţea câte ceva. La poartă erau câţiva bărbaţi cu butoaiele de vin din care dădeau câte un pahar la fiecare bărbat şi femeie, copiii fiind tăiaţi de la porţie. Vinul era cumpărat dintr-un sat vecin, special pentru această zi, localitatea noastră neexcelând în vinuri. Paştele pe care îl luam era pus în străchini şi consta din pâine şi vin sfinţite. La fiecare strachină se găsea câte o lingură….În ziua aceea, bărbaţii şi flăcăii ciocneau ouă roşii. Erau ouă roşii, special alese pentru întrecerea aceasta. Se spunea că sunt ouă alese de la găini înainte de a se hrăni cu iarbă, întrucât numai aşa puteau avea coaja tare. Câştiga cel care avea ouă roşii, tari… Câştigătorul se întorcea acasă cu câte 20-30 de ouă roşii…. Era ca o întrecere cavalerească. Şi alesul ouălor potrivite presupunea cunoaştere şi pricepere…
(Floarea Cărbune)

ImagineImagineImagine