Lacrima de iubire

Adeseori, am privit vrăjită dansul fulgilor de nea. Iarna este un anotimp fascinant, căderea fulgilor e un mister hipnotizant. Îmi place să privesc cum ninge, mi-a plăcut dintotdeauna. Când eram copil nu mă mai dezlipeam de geamul de care îmi lipeam năsucul, privind cum cad, din Cer, fulgii de nea. Fiind un copil introvertit, aveam lumea mea imaginară în care domnea armonia şi, unde mă simţeam fericită şi în siguranţă.

Acelaşi lucru se întâmpla şi când ningea. Mi se părea că fulgii sunt prietenii mei chemându-mă la joacă, atât de zburdalnici erau. Într-o zi am ieşit în picioruşele goale, să prind câţiva fulgi de nea pe care să-i aduc în casă. Am plâns când, în mâna, mi-au rămas numai câteva picături de apă. Ca să mă împace, bunicul meu mi-a spus povestea fulgului de nea.
– Fulgii de nea nu sunt copii zburdalnici precum crezi tu, ei sunt copiii Cerului trimişi pe pământ să protejeze recoltele şi să asigure pământului apa necesară, pentru a-şi hrăni copiii: copacii din păduri şi livezi, grânele, păsările cerului, animalele din păduri şi câmpii… Sunt zone în lume unde există doar iarnă şi gheţari uriaşi. Acolo, 6 luni pe an, este noapte şi 6 luni este ziuă. Este „noaptea polară” cu Aureola Boreală-nopţile sunt albe,ştiai asta?
Ştii ce-i acela un gheţar?
– Nu, am răspuns eu.

– Gheţarul seamănă cu ţurţurele care era să-ţi cadă în cap când s-a desprins de la streşina casei. Numai că, un gheţar este uriaş formându-se, cu mii de ani în urmă, prin îngheţarea unei uriaşe cantităţi de apă în care sunt incluse multe forme de viaţă necunoscute încă, nouă.

– Aha, acum ştiu bunicule!
Când eram liceană, la vârsta iubirilor pure, fulgii de nea îmi păreau născuţi din răsuflarea stelelor, fiecare purtând o poveste, fiind la fel de fragili, ca roua căzută în zori.
Eu credeam că roua este lacrima Cerului, pură precum un cristal şi răcoroasă precum răsuflarea îngerilor. Fiecare om are în Cer o stea şi povestea sa de viaţă pe care urmează să o trăiască. Fulgii de nea poartă povestea fiecărui om, o poveste de-o clipă, ca însăşi viaţa raportată la timpul cosmic. Poveştile de viaţă se aşează în straturi cuminţi, formând mantia zăpezii. Primăvara, când neaua se topeşte, poveştile sunt preluate de pomi, de păsări ,de izvoare, altele, transformându-se în mii de flori ce umplu potecile şi poienile pădurilor. Când suntem îndrăgostiţi, ascultând susurul unui râu, avem impresia că ne ascultăm propria poveste de viaţă.
La fel se întâmplă când privim un pom în floare sau ascultăm, pe înserat, glasul duios al privighetorii.

În iarna când eram îndrăgostită, un fulg mi-a căzut pe gene prefăcându-se, imediat, într-o lacrimă. Cu timpul, mulţi astfel de fulgi, mi-au căzut pe gene având parte de atâtea lacrimi câţi fulgi mi-au poposit pe gene… La maturitate, un fulg pufos s-a aşezat pe genele mele murind, într-o clipă de infinită iubire, pe obrazul meu cald.
Avea gustul lacrimilor inimii mele.
Viaţa însă, îşi urmează cursul şi….fiecare trăieşte conform liberului arbitru.
(Flora)

P.S. POZELE SUNT LUATE DE PE „WIKIPEDIA”!

Anunțuri

Venea o femeie prin lanul de maci

Venea o femeie…
Păşind uşor în lumină,
Dar norii pe cerul lăsat se-adună
Şi liniştea macilor fură.


[
Cad stropii de ploaie peste câmpie,
Castanii solemni, în depărtare,
Îşi sting felinarele,
Plouat şi întunecat rămâne templul
Castanilor din zare.

Dar ploaia s-a oprit,
Un vânt s-a pornit
Ca din senin,
Ştrengar i-a mângâiat femeii
Din holda de maci,
Dulcea unduire a coapselor de catifea,
Stropite cu petale îndrăgostite,roşii de maci.
Şi vântul a dus parfumul de petale-ndrăgostite,
Pe aripa lui, spre zări îndepărtate, nesfârşite…


Trecea o femeie prin holda de maci
Şi ochii ei, albaştri ca azurul,
Zăresc în urmă-i,
O fantomatică umbră:
E pictorul, rătăcitor prin lanuri,
Căutător de frumuseţi neprihănite,
Le caută de-o viaţă.

Femeia îl aşteaptă
Şi fruntea fericit el şi-o îngroapă,
În braţele cu dragoste încărcate…
(Flora)
13 Ianuarie 2010

Eminescu şi dragostea…

Eminescu şi dragostea

https://i1.wp.com/www.bibliotecivalcene.ro/img_biblio/ev_monument_eminescu_onesti.jpg

La Eminescu este „dragoste şi durere de dragoste”, spunea cândva Tudor Arghezi la adresa „Luceafărului” poeziei româneşti. Cuvinte pe care  le păstrez în inimă încă din anii adolescenţei întrucât îi defineau, până-n cea mai adâncă fibră, condiţia geniului pe pământ. Scris a fost ca Rădăcina lui Eminescu să-şi tragă seva din Ţara de Sus, din Ipoteşti, un ţinut magic, acoperit de coline, păduri şi ape albastre precum Infinitul. Un loc devenit sacru prin „rodirea” acestui geniu. Dincolo de „neliniştile metafizice” care-i bântuiau Spiritul, cu întrebări existenţiale, Eminescu rămâne un romantic.

Setea de iubire, de iubire absolută, îi stăpâneşte întreaga fiinţă punându-şi amprenta pe întreaga operă. Pentru Eminescu, El şi Ea, cuplul celor două jumătăţi, stau la baza întregului Univers, Iubirea fiind Stăpâna Lumii.  El sau Ea, în poezii ca „Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Dorinţa” ş.a. aşteaptă clipa magică a împlinirii în Anotimpul fierbinte al Erosului-care aşterne peste lume  culori  şi parfumuri, sunete duioase, mângâietoare.

Cosmosul se face părtaş la iubirile lui Eminescu care contopeşte  cele două fiinţe într-una singură, redându-le Unitatea existenţei primordiale. Dar dincolo de toate acestea care sunt uşor de îndeplinit pentru un simplu muritor, intervine soarta geniului, adică „durerea din dragoste” a lui Eminescu.

Poezia   „Luceafărul” este relevantă:geniul nu cunoaşte moartea, dar pe Pământ nu este capabil a ferici pe cineva. Cu ale cuvinte, geniul nu are moarte,  dar nici noroc în dragoste nu are…

Floarea Cărbune

Lui Eminescu

Steaua mea

Ai plecat,
Amurgul ţi-a înghiţit urmele paşilor
Şi orizontul te-a învăluit.
Ascult
Ecoul paşilor tăi
ce se îndepărtează,
Atât de-aproape mi-ai fost,
dar clipa mi te-a furat,
Te-a dus departe,
În dimensiuni celeste,
Făcându-te ceea ce-ai fost de la-nceput,
O stea,
Pe cerul de-nceput,
În zorii lumii apărut,
O stea cu gingaşă lumină,
Minune,
Ce se răsfrânge-n ochii mei,
Deşi eu nu- nţeleg mesajul ei,
Dar ştiu că acolo sus,
Eşti tu, dintotdeauna, steaua mea!
(flora)

Steaua…Flora- Steaua Vieţii şi bădiţa Mihai -…într-o armonie la ziua Poetului !

Când norii, palate fantastice negre,
cu geamuri prin cari se vede zaphyr,
ascult-ale mărei lungi cântece-alegre,
când stele se mir’,

atunci printr-o geană de nouri, deschisă,
din ochiu-i albastru se vede o stea
ce-mi miruie fruntea c-o rază de vise,
c-o rază de nea.

O, steauă iubită ce-abia stai prin stele,
un sfânt ochi de aur ce tremuri în nori,
ai milă şi stinge lungi zilele mele –
cobori, o, cobori!

Ion Izvor

Teiul

A nins cu bucheţele

De mici şi lucitoare stele,

În teiul de lângă statuie.

A nins o ninsoare gălbuie.

S-a aşternut o diafană pulbere

În picuri de aur ,de floare.

Un tei secular se bucură,

Şi pulberea galbenă-o scutură.

Cu gândul la Eminescu o dăruie,

Căci amintirea lui dăinuie

De veacuri,şi veacuri va dăinui

Cât timp Luceafărul va străluci.

Martor romantic şi sfânt

Iubirii poetului pe pământ,

Teiul e astăzi copacul visător

De-aduceri- aminte şoptitor.

Aici,în Iaşi,e sărbătoare,

Căci teiul e în floare.

E poezie pe frunze şi flori de tei,

Şi e parfum de Eminescu pe alei.

GEORGETA OLTEANU

Omule

Omule,
Ramură a Timpului înflorit
La vocea Soarelui răsărit,
În inima mărilor ai fost plămădit,
Dulcea şi Pura Lumină te-a însufleţit.


Tu
Eşti stăpânul Lumii pe Pământ
Şi la fiecare Început
Binecuvântezi
Neprihănita înflorire în Iubire.


Tu,
Voce a lui Dumnezeu
Ţi-ai acordat sufletul
La muzica sferelor,
Lăsându-l să călătorească
În spaţii siderale,
Prin pulberi de stele strălucitoare.
E muzica sufletelor- pereche
Ce se caută prin veacuri
Încă de la Începuturi,
Străbătând orizonturi întinse
Şi Cerurile toate.

Deşi nu te văd, ţi-aud chemarea
Şoaptele sunt diafane
Precum petalele trandafirilor galbeni
Sub rouă- nfloriţi,
Clinchetele lor se aseamănă
Cu vraja sonoră a Clopoţeilor Tibetani.


Ţi-aud chemarea
Şi- aripi îmi cresc să te urmez
Când tu mă chemi,
Prin Calea Lactee să zbor,
Admirând Răsărituri de stele,
Din lumi nevăzute,
Lumi neştiute,
Lumi fără durere.
O, bucurie a Zborului,
O, bucurie a Libertăţii…

Omule,
Ramură a Timpului înflorit
La vocea Soarelui răsărit.
(Flora)

Tainica iubire

TAINICA IUBIRE..


  • E ora de amiază,
    Maiestuos,
    Azurul se înclină
    Spre Mare,
    Cu trupul său de Lumină
    Vibrând de iubire .
    Din Înalt, când se aruncă,
    Îndrăgostite valuri
    I se supun ca la poruncă.

    Şi blând ca zefirul
    Ce-adie pe undă,
    Cu blândeţea iubirii adânci
    Le inundă.

    Aici, la Ţărm
    Unde Necuprinsul albastru începe,
    Iubirea dansează liberă
    Pe puntea valurilor.

    Aici, unde nimbul Soarelui
    De crestele valurilor s-a spart,
    Împrăştiind pulberi de aur,
    Aici, îndrăgostiţii dansează
    Pe oglinzile valurilor
    De nimeni, nimeni, tulburaţi.

    (Flora)

Fericirea şi Iubirea


Fericirea şi Iubirea
La uşa inimile mele, bat,
Sprinţară, cu zâmbet fericit
Eu le deschid.


Fericirea şi Iubirea
Miros a primăvară,
Mă simt uşoară
Şi-ncep a dansa
Pe aripile vântului,
Alături de fluturi.

Îmi chem şi prietenii,
Să dansăm pe armonii,
Împreună să sorbim
Din al vieţii elixir,
Să devenim frumoşi şi puri,
Ca nişte îngeri…

Dragostea pluteşte-n aer,
Învăluindu-ne în misterul
Şi farmecul ei,
Cuvintele rostite şi nerostite ne fac fericiţi,
Ca florile îmbobocite, înflorite,
Şi zâmbete senine risipite.

Împreună trăim iubirea,
Clipa de iubire divină,
Iubirea sublimă şi pură.

Te privesc zâmbind,
Prin tine a înflorit iubirea,
Suntem doar noi
Şi aripa iubirii pe care plutim.
(Flora)

POETUL



Este un Cupidon,
Artist al iubirii este poetul,
Artist al Muzei celeste,
Făuritor de vise îndrăzneţe.

Viaţa-i vis şi visu-i viaţă,
El, poetul, Cupidon, înlesneşte visarea,
Crează viaţa din iubire,
Precum omul a fost creat din tină.

Visul poetului devine artă
Şi viaţa lui devine eternă poezie.
(Flora)