Steaua sus răsare Ca o taină mare, Steaua luminează Şi adeverează Că astăzi, Curata, Prea Nevinovata Fecioara Maria Naşte pe Mesia, În ţara vestită, Betleem numită Magii cum zăriră Steaua, şi porniră, Mergând după rază Pe Hristos să-l vază. Şi dacă sosiră, Îndată-l găsiră; La Dânsul intrară Şi i se închinară, Cu daruri gătite Lui Hristos menite; Luând fiecare Bucurie mare, Care bucurie Şi aici să fie De la tinereţe, Pân’ la bătrâneţe. La anul şi la mulţi ani!
Seara de 24 spre 25 decembrie – Ajunul Crăciunului şi Crăciunul.
În seara de 24 decembrie şi în ziua de Crăciun, băieţii mergeau cu steaua, fetele neavând voie să meargă. Era o regulă pe care o respectam.
Acum, dragi gospodari deschideţi uşa casei voastre să vă cântăm Steaua.
Colindatul cu Steaua: Acest obicei vrea să reamintească creştinilor Steaua care a vestit Naşterea lui Iisus, Steaua ce i-a călăuzit, la iesle, pe cei trei magi vestiţi. Magii au adus daruri pentru Domnul Nostru, Iisus.
Vorbesc despre obiceiurile şi tradiţiile din satul meu natal, localitatea Purani, jud.Teleorman, folosind regionalismele Cărbune Floarea
Naşterea lui Iisus Hristos,
În ziua de Crăciun,
O trăim în fiecare an
Începând cu noaptea de Ajun.
Copil fiind, eu ascultam
Povestea spusă de bunicu…
Cu ochii minţii, clar vedeam
Trei magi, şi regi şi stele,
Maria, boi, păstori şi iesle,
Un copilaş ca în poveste,
Înfăşat în albe scutecele…
Apoi, când am crescut,
Am înţeles profund
Ce-nseamnă ziua de Crăciun:
Pacea din inimă,
Puterea de a ierta,
De-a-i înţelege
Şi de-a-i ajuta
Pe cei din preajma ta,
Şi bucuria de a dărui
Sau de a primi iubirea…
CRĂCIUN FERICIT!
Valoarea spirituală a Crăciunului este singura care contează în aceste zile. Crăciunul este de fapt, o stare de spirit, bucuria venind din străfunduri. În copilărie o simţim cu tot sufletul, apoi, pe măsură ce înaintăm în vârstă, pierdem câte puţin din ea, pe drumul vieţii , câteodată nu mai suntem în stare să o regăsim, niciodată. Liniştea, zâmbetul şi bucuria din zilele premergătoare marii sărbători creştine sunt simţite şi trăite în cuget cu adevărat, numai aşa, Spiritul Crăciunului poate pătrunde în casele noastre. De fapt, cel mai mare dar al Crăciunului îl reprezintă bucuria sufletească pe care ne-o aduce Naşterea Domnului, pacea din inimă, puterea de a ierta şi de a-i ajuta şi înţelege pe cei din jur, bucuria de a dărui şi a primi…
Eram copil şi simţeam bucuria tuturor, simţeam că trăiesc!
CRĂCIUN CU BUCURII !!!
Flora
A trecut mărţişorul, a trecut şi ziua femeii dar asta nu înseamnă că s-a sfârşit şi luna lui Martie.
De ce? Pentru că şi 9 Martie este o zi specială, deosebită, care la români , a dat naştere mai multor obiceiuri frumoase, căci ziua celor 40 de mucenici este aproape de data Echinocţiului de primăvară (atunci când ziua este egală cu noaptea). Echinocţiul de primăvară, 9 Martie pe stil vechi, este ca un hotar între iarnă şi primăvară, între zilele geroase ale Dochiei şi zilele plăcute ale Moşilor. În ziua de 9 Martie se suprapun două sărbători de înnoire a timpului: ultima zi a Babei Dochia când, conform legendei, îngheaţă şi se preface în stană de piatră şi ziua celor 40 de Mucenici, jertfiţi si transformaţi în cenuşă pe rugul funerar din Cetatea Sevastei, pentru dreapta lor credinţă.
Dacă femeile au o zi a lor, pe 8 Martie, tot aşa 9 Martie, “ziua mucenicilor”, poate fi considerată, în tradiţia românească, Ziua Bărbaţilor. În ziua de 9 Martie, femeile din toate zonele României pregătesc “mucenicii” care diferă în funcţie de zonă.
Bărbaţii trebuie să bea în această zi, conform tradiţiei, 40 de pahare cu vin ce simbolizează, sângele vărsat de cei 40 Sfinţi Mucenici. Cei care nu pot bea cele 40 pahare cu vin, e bine, ca măcar, să guste din vin în această zi de 9 Martie sau să fie stropit cu vin, aceasta însemnând sânge în vine şi putere de muncă peste an.
Ziua celor patruzeci de mucenici se sărbătoreşte diferit pe teritoriul României.
În localitatea mea, “mucenicii” erau fierţi. Cu două zile înainte,mămica se scula cu noaptea-n cap, cernea făina, frământa cu apă călduţă şi sare, lăsa aluatul să se odihnească o jumătate de oră, apoi trecea la pregătitul mucenicilor. Din aluat se lua o bucăţică de mărimea unei nuci care se rula cu mâna până se făcea ca o baghetă lungă şi îngustă. Cu ajutorul cuţitului tăia bagheta în mărimi egale apoi lua fiecare bucată şi o lipea sub forma cifrei 8, semnul infinitului…
Era foarte migăloasă treaba… După ce termina tot aluatul, lăsa mucenicii la uscat o vreme. Altădată, îi făcea doar cu o seară înainte. Punea pe foc o oală unde prepara un sirop dulce în care adăuga puţină coajă de lămâie şi zahăr vanilat .Când siropul dădea în clocot, se adăugau mucenicii scuturaţi de făină prin cernerea lor în sită. Mucenicii erau fierţi când se ridicau la suprafaţă. Când erau pe jumătate răciţi, se adăugau nuca măcinată, romul şi scorţişoara. Erau foarte gustoşi!
POFTĂ BUNĂ!
Pentru pomenirea moşilor şi strămoşilor se coceau bradoşi din aluat de pâine, modelat în formă de om, cu gură, ochi şi nas care se coceau, apoi se ungeau cu miere şi nucă sfărâmată.
Ochii, nasul şi gura se sculptau cu o “ţeavă” folosită la războiul de ţesut ( cei de la ţară ştiu că, pe o asemenea “ţeavă” se depănau firele ce urmau a fi ţesute). Bradoşii erau împărţiţi în numele înaintaşilor trecuţi în lumea spiritelor.
Mucenici, se numesc si spiritele moşilor si strămoşilor noştri, celebrate in ziua de 9 martie când începe Anul agrar.
(Floarea Cărbune)
De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie, peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi iubăreţ. Pentru că azi… este Sărbătoarea Iubirii, am să vă spun „Legenda lui Dragobete”. Este o poveste frumoasă pe care mama mea a preluat-o de la bunica ei Mara care era sârboaică.
Bătrânii spuneau că Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, şi… că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea cu părul bălai împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui, şi avea o turmă de mioare pe care o ducea, zilnic, la păscut, în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină, şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii, şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare, trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze, mai purta încă… mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta, şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…
Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba… din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne,Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului, căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu… cusut cu perle. Straiul era astfel conceput… încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.
Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii… spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă… Adevărul este că, o perioadă de timp, nimeni nu l-a mai zărit pe fecior, şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.
În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân Înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.
Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor. Călătorea cu viteza gândului, şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu ştia care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă, şi să nu fie gelos pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvălui secretul. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat… şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, având peste 100 de ani, se considera a nu se mai afla sub jurământ.
Legenda spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu, şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului, l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară… Şi, în mileniul 3, unele fete, chiar şi femei ale acestui popor, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului.
Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.
Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii spun că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că, în luna martie, ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău, şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră… ca să fie veşnic împreună…
Eu îi cred pe aceştia!
Dragoste, intră pe uşa inimii mele!
Vino mai aproape! Admiră stelele!
Sclipiri de rubin îmi curg prin vene
Când buzele noastre se ating.
Sărută-mă!
Iar şi iar…
Până la topire…
Floarea Cărbune
THE LEGEND OF DRAGOBETE
For centuries, our nation’s traditions have been preserved in memory of the people in different stories, songs and legends. Some were transmitted orally, others were sculptured into rocks, bringing evidence over centuries about this industrious, brave people, passionate when they love. Because today it is the Feast of Love, I tell you the legend of Dragobete who, according to the elderly, was the son of a lovely woman, Dochia by name. It is believed that she was the daughter of Decebalus (King of the Dacians) and … that even Trajan, the Roman emperor wanted her as a wife. Those who saw her, with blond hair in braids that were hanging down her back, with eyes as blue as the sky, with a white face like marble and red lips with strawberry scent, were stunned by her beauty. She lived in a hut at the foot of the mountain and had a flock of sheep which she took out daily to pastures in meadows with fresh grass.
One day, charmed by the magic of delicate colours of flowers and their intoxicating scents, she fell asleep on the lake shore where she took the sheep to drink water. It was a night with full moon and Dochia fell asleep on a bed of flowers, smiling in her sleep. Around midnight, when the girl was asleep, a cloud of fog rising from the bottom of the mountain-valley covered the moonlight and wrapped in a tender hug the body of the sleeping Virgin … The next day, when she opened her eyes, it was high noon. Awakened as from a long sleep, she looked around her, and everything seemed changed. On her lips…still wearing the delicate fragrance of a kiss. Not knowing what was wrong with her, she looked in the mirror of the lake and the forest began to roar and a tender sound of a flute could be heard in the distance …
Life continued its normal course, but Dochia did not know what was happening to her body, which was changing from one day to another…. After 9 months, since the occurrence of the cloud of fog, on February 24th, her child, Dragobete was born. Fatal sisters and godmothers were four fairies: Spring, Summer, Autumn and Winter. Each of them brought him what they thought was more beautiful and useful in life. Spring sowed in his heart love giving him flowers, freshness and youth without old age. Summer was not far behind and gave the child the warmth of love, the fulfillment of appreciation and the sweetness of fruit. The Autumn Fairy brought him a flute that would keep him company, but also to cheer up the people with his songs. Finally, the Winter godmother gave him a garment woven with shimmering white diamonds. As a belt, she gave him a red one … sown with snowy white pearls. The coat was designed in such a way that it grew together with the lad, remaining white as snow, no matter how many times it would be worn.
When he turned 19 , Dragobete had his hair as black as the night and green eyes as silky grass on the mountain, his word was as sweet as honey and his kiss burnt like hot coal. He was a jolly fellow who played the flute and loved girls who looked at him as if he were a God. The virgins who met him and felt his enchanted gaze and sometimes his fiery kiss, felt sure he had come from another world. The elderly said that there might be a spark of truth in the assertion of the girls. Because nobody knew who his father was, it was rumored that he was conceived by the Mountain Spirit with Dochia, when he turned into mist … The truth is that for a time no one ever saw him again, neither did they hear the song of the flute.
On the top of the mountain, in a cave on whose walls there grew, „Stone Flowers” in white, blue, gray, pink and purple bunches , there lived a wise old man. While feeding the sheep in the meadow where he had been conceived, the boy found himself face to face with the wise old man who called him by his name and urged him to follow him. Astonished in surprise, Dragobete followed without saying a word. Becoming his apprentice, he learned the hidden knowledge of reading in the Secret Book ofNature. Thus, he recognized medicinal herbs, he knew how to speak to birds, understood the magical signs of the forest, not being any longer afraid of wild beasts.
When he returned to the world, he was received with open arms. More than ever, he awakened love in the girls’ heart, traveling at the speed of thought and appeared where he was called … The men too liked him. Nobody knew the secret that made men like him and not be jealous of him. That is, until one day, when an old man revealed the secret. When he was a lad, on the evening of February 23rd Dragobete appeared in a dream to three young lads, ready to marry and taught them the secrets of love. Everything was done under oath … The old man broke the silence, since he was over 100 years old, and deemed no longer to be under oath.
Legend says that after hundreds of years of life on earth, while the Romanians learned to love the people of this land, and teaching was transmitted from father to son and from mother to daughter, the Mountain Spirit called the child to its breast. At the request of the father, the Mother of God transformed him into a magical plant called Hart’s Tongue. And in the third millennium, some girls even women of this people still believe in the magic power of the Hart’s Tongue. They carry at their bosom a silk purse where they keep it. It’s a sign of appreciation and remembrance of who Dragobete was, “God” of Love for the Romanians.
Are you wondering what happened to Dochia? Bad people tell that she had turned into a stubborn and wicked old woman. They say that in March she had put on nine coats on herself and had climbed the mountain with the flock of sheep . Because it was hot, she began to take off her fur coats , one by one, and on a frosty night she turned to stone together with her flock. Others, wiser, argue that Dochia went to her beloved Ceahlău Mount and asked him to turn her into a block of stone … to be together forever.
–––
Author’s note: August 15-th – The Assumption,the day when the hart’s tongue (a type of fern) is being picked up, the ultimate healing plant, which grows in forests, in places known just by old women, who use it as a means of disenchantment in love matters. The hart’s tongue is given to girls for them to keep it by their bosom ;there is a belief that it has magical powers of attracting the young lad’s love for the girl that wears it.
Cândva, pe vremea copilăriei mele, iernile erau pline de farmec, prilej de odihnă şi bucurie pentru ţăranii care trudiseră trei anotimpuri. Pe uliţa mea erau mulţi băieţi şi fetişoare, copilandri ca mine, dar şi flăcăi şi fete de măritat. Pe drum, nămeţii erau cât casa, iar noi copiii, ne desfătam săpând “tranşee” în care ne ascundeam. După ce ne împărţeam în două echipe, alegeam un „şef”- băiat şi…începeam lupta. Într-un grup, unii se ocupau cu săparea tranşeelor, iar alţii făceau bulgări de zăpadă pe care îi puneau la dispoziţia celor care îi aruncau în tabăra adversă. Lupta era aprigă, obrajii ni se îmbujorau, râdeam din te miri ce. O, eram atât de fericiţi! Nu simţeam frigul, pentru că eram bine îmbrăcaţi cu haine din lână confecţionate de mamele noastre. În ceea ce-i priveşte pe bunici, părinţi sau vecini, nimeni nu se tânguia aşa cum o fac românii din ziua de azi. Şopronul era plin cu lemne tocate, porcii erau puşi la garniţă sub formă de cârnaţi şi “bucăţi”, totul bine pregătit şi bine pus la punct gospodăreşte. O astfel de iarnă, ca aceasta a anului 2012, era o binecuvântare pentru grâne şi pentru copaci, fie ei din pădure sau din grădină.
În ultimii ani… se vorbeşte mult de Dragobete. Unii cred că va fi înlocuit de Sf. Valentin, dar eu nu cred asta…Românii au felul lor specific de a iubi şi de a-şi mărturisi dragostea. Până şi japonezii l-au împrumutat pe Sf. Valentin deşi sunt tradiţionalişti până în măduva oaselor. Ei sunt înţelepţi! Dacă tot s-a infiltrat printre tradiţiile lor…nu-l resping. Se ştie că ceea ce este interzis…capătă putere mare. Pentru că aşa este omul alcătuit…De aceea, dragi români, Dragobetele nostru nu poate fi înlocuit cu nicio sărbătoare de import, dar…ce facem ca să-l readucem complet… la viaţă?! El există în memoria ancestrală a neamului, nimeni nu se îndoieşte de asta.
Pe vremea copilăriei mele, „Ziua iubirii” avea o dată fixă, 24 februarie, zi care coincidea cu sărbătoarea, înscrisă cu crucea neagră în calendar, „aflarea capului Sf. Ioan”. În acea zi specială, sătenii se trezeau de cu zori şi se pregăteau pentru sărbătoare. Bărbaţii făceau curăţenie la vite şi le puneau în iesle nutreţ din belşug. Noi, copiii, le adăpam. Aveam grijă să le scoatem din grajd, în timp ce se făcea curăţenie, dar şi pentru mişcare. Aşa că le duceam la „puţul lui Buric”, unde exista un jgheab special pentru adăparea vitelor.
Gospodinele făceau curăţenie în casă, scoteau aşternuturile la aerisit, dar mai întâi hrăneau păsările din gospodărie şi pe cele ale cerului, îndeosebi vrăbiuţele. Deasupra grajdului exista o „fânărie”, unde era depozitat nutreţul pentru hrana vitelor iarna: mei, trifoi, paie de ovăz ş.a. Gureşele păsărele se adăpostiseră la streaşina grajdului, unde aveau hrană din belşug. Cu toate acestea, obraznice cum erau, mai furau şi din mâncarea găinilor şi a bibilicilor. În această zi însă… erau tolerate. Se considera că este ziua lor, ziua când păsările se „logodesc”. Şi era bucurie mare, pentru că se strângeau în stoluri, ciripeau şi se giugiuleau. Îşi cântau dragostea!
După masa de prânz, bunicuţa umplea „căldarea” mare cu zăpadă neatinsă de vreun om sau animal şi o punea la topit în vatră, pe pirostrii. După ce se topea, ne făcea baie.Şi ştiţi ce adăuga în apa de baie?… „chitele”(bucheţelele) de ghiocei şi viorele pe care bunicuţu, ca pădurar, le adunase din locuri numai de el cunoscute. Nouă, copiilor, ni se spunea să fim puri precum ghioceii şi să iubim albastrul Cerului de unde îngerii ne-au adus. Florile mai simbolizau şi venirea Primăverii, dar şi a împletirii iubirii dintre oameni. În natură, totul are pereche.
În vederea sărbătoririi, mămica frământa aluat pentru plăcinta cu dovleac, pregătea boabele de porumb pentru fiert şi dovlecii pentru copt în sobă…Între timp, fetele mari şi flăcăii erau tare harnici în gospodăria proprie, pentru ca părinţii să-i lase la „claca” ce se ţinea la noi acasă.
De cum se însera, fetele se spălau , se primeneau, îşi puneau busuioc în sân şi veneau la noi. La fel făceau şi flăcăii. Părinţii lor, oameni de bună credinţă, credeau că tinerii vin la curăţat de porumb, la „păpuşit” de tutun sau la tors de lână. Adevărul era altul… Unii erau în “vorbă” cu alţii, adică erau iubiţi. Se ştie că unde se adună tinerii, glumele sunt în toi, voia bună devenind molipsitoare. Unii flăcăi cântau la fluier, alţii la caval, iar bunicuţu cânta la cobză cântece străvechi, de dragoste şi vitejie. Era sărbătoare!
După ce se înfruptau din bunătăţile de pe masă, tinerii ieşeau în tindă, pe rând, câte o pereche. Numai aşa îşi puteau mărturisi dragostea, în taină. De acolo, fetele se întorceau îmbujorate, iar băieţii cu câte un zâmbet ştrengar… în colţul gurii. După feţele lor, se deducea că s-au „înţeles”, în sensul de a-şi fi făcut “jurământul” de iubire şi fidelitate. Şi, era clar că aveau să urmeze multe nunţi… în vara şi toamna acelui an.
Când am crescut mai mare, şi am început a pricepe mai multe, bunicuţu mi-a povestit ce este cu această sărbătoare căreia i se zice Dragobete, şi de unde îi vine numele.El spunea că Dragobete era copilul iubit al babei Dochii. Deşi avea mai mulţi feciori, pe acesta îl iubea cel mai mult „baba”. Băiatul era atât de frumos şi grăia aşa de dulce… încât nicio fată nu-i rezista. Multe fete visau la el, dorindu-şi să-l întâlnească şi să fie sărutate, măcar o dată, de pătimaşul îndrăgostit. De aici i se trage şi renumele, „Dragobetele sărută fetele”. Fiind atât de îndrăgit, de-a lungul timpului, i s-a mai spus „Cap de Primăvară”, „Logodnicul Păsărilor” etc. Despre cei care îl sărbătoreau, se zicea că vor fi feriţi de boli şi vor avea noroc în dragoste. Sărbătoarea era benefică şi pentru gospodari, nu numai pentru flăcăi şi fete, pentru că avea să urmeze un an în care copiii aveau să le fie frumoşi şi sănătoşi, un an bogat în roade, cu păsări şi vite multe…
…şi era acest fecior atât de năvalnic în dragoste încât Maica Domnului l-a metomorfozat într-o plantă de dragoste numită Năvalnic. Şi azi, năvalnicul, este folosit în „vrăjile” pentru dragoste…Ţine minte, nepoată, nicio vrajă nu poate aduce dragostea, dacă n-o ai în inimă…” Şi am ţinut minte!
Iubirea noastră…
Noaptea,
ca un fluviu cu ape cristaline,
ducea spre veşnicie
iubirea noastră,
corabie de aur şi rubine,
cu toate pânzele desfăşurate
pe calea spre Eternitate.
Sub înfloriri de roze
romantice-n visare,
am străbătut milenii
trecând peste hotare
de lumi celeste… Floarea Cărbune
Pe 30 noiembrie, se sărbătoreşte Sfântul Andrei, cel care a adus creştinismul în Dobrogea. Sfântul Andrei a fost cel dintâi chemat dintre apostoli. Ioan Botezătorul l-a avut ca ucenic, fiind martor la botezul lui Iisus. El este considerat „pecetea” apostolică a creştinismului. În folclorul românesc, ziua de 30 noiembrie, ziua martiriului său, mai este numită şi „cap de iarnă”.
Ajunul Sfântului Andrei este considerat unul dintre acele clipe când se deschid porţile spre alte dimensiuni, adică momentul în care se ridică vălul, dintre văzut şi nevăzut. Când ningea, în ajunul Sfântului Andrei, bunicuţa îmi spunea că Moş Andrei are barba albă. Anual, barba moşului se schimbă în funcţie de vremea din Ajun, uneori e albă, iar alteori…doar sură.
Când eram copil, babele satului ne speriau cu tot felul de poveşti… care ne făceau părul măciucă în vârful capului… O mătuşă, uscată ca un schelet de slabă ce era, căreia nu-i plăceau copiii, ne ameninţa cu poveştile ei despre noaptea din Ajun…Când o ascultam ni se făcea pielea de găină… Ne ameninţa, că prin deschiderea “porţilor” este posibil ca duhurile rele să vină pe pământ, şi …dacă nu vom fi cuminţi vom avea de pătimit… Zicea ea… că se luptă “binele ” şi “răul”, la fel ca în basme. Ne spunea că sunt persoane care, din invidie şi duşmănie, încurcă planurile oamenilor, dând peste cap existenţa lor, căile vieţii oamenilor putând fi întoarse de la matca lor firească… Şi… credea că în această noapte „umblă strigoii”… să fure „minţile oamenilor” şi „rodul livezilor”, iar unele femei rău-voitoare fură chiar şi „mana vacilor, ” adică laptele, mult şi gras, al vacii unui gospodar. Împotriva acestor rele, părinţii foloseau usturoiul pisat cu care ungeau casa, coteţul păsărilor, cuşca câinelui, târla oilor, grajdul, uşile şi ferestrele acestora pentru a ţine departe, de oameni şi animale, duhurile rele…Nouă, ne dădeau să mâncăm un căţel de usturoi. Cu asta ne cuminţeam, băgam nasul sub plapumă, adormind imediat. Bătrânii stăteau la”păzitul usturoiului”… care avea să fie folosit ca remediu terapeutic pentru întreaga familie.
Înainte de a ne culca, fiecare îşi punea într-un vas cu apă, câte o crenguţă de măr… care trebuia să înflorească până la Anul Nou. Bunicul meu spunea că mărul este un pom magic, iar pe vremea când era copil, mergea, din casă în casă, cu crenguţa de măr înflorit… în ziua de Anul Nou-aceasta era sorcova lui. Considerând mărul ca având virtuţi magice, ca să fiu ocrotită prin lume, la plecarea în Moldova, bunicul meu mi-a „împărţit” un măr, un pom viu, zicându-mi: „acesta este mărul sădit de mine şi acum ţi-l dăruiesc ţie. Când vei veni în vacanţe, iar eu nu voi mai fi, să-ţi reaminteşti că viaţa omului seamănă cu cea a pomului. Toată viaţa ta, mărul cu florile şi fructele lui, să-ţi reamintească de mine. Norocul să te însoţească pe Cale!” Cu timpul, am aflat mai multe: mărul apare în Rai ca „pom al cunoaşterii”, iar în disputa dintre cele mai frumoase zeiţe ale Olimpului, câştigătoare fiind, Afrodita-zeiţa frumuseţii.
În ajun de Sf. Andrei, îmi alegeam, întotdeauna, o crenguţă de măr care, atunci când înflorea, albul gingaş al petalelor avea şi puţin roz. Crenguţa înflorită până la Anul Nou, prevestea celui care a pus-o în apă, sănătate şi fericire.
Pentru a afla dacă anul ce va veni va fi rodnic, mămica semăna o sută de boabe de grâu, într-un mic vas de lut. Dacă grâul răsărit era verde şi des, anul ce avea să vină, va fi fost plin de roade.
Şi acum îmi reamintesc cum…nişte verişoare ( fete mari) stăteau în faţa unei oglinzi, mărginite de două lumânări aprinse, cu scopul de a zări chipul celui care le era menit; altele puneau busuioc sub pernă, sperând, ca în timpul somnului, să-şi viseze ursitul…
În primii ani de învăţământ… mă aflam în localitatea Todireşti, judeţul Vaslui. Aici, stăteam în gazdă la familia Matei, iar tanti Anuţa, o nemţoaică venită de la Vişeul de Sus, mi-a spus , mai în glumă, mai în serios că, în noaptea aceasta îmi voi vedea ursitul. Eu am râs dar ea a continuat:
– Donşoară nu sunteţi curioasă a afla care vă este cel hărăzit de Dumnezeu?
– Da, tanti Anuţa, dar ce trebuie să fac pentru asta?
– Trebuie să posteşti, iar restul rămâne în seama mea…
Plină de curiozitate, m-am conformat celor spuse de gazda mea.Am postit, m-am rugat…toată ziua am fost ca în transă. După ce a terminat treburile în gospodărie, iar soţul şi cei doi fii, Nicuşor şi Adrian, au adormit buştean, tanti Anuţa a venit în camera mea. Era aproape de miezul nopţii şi inima îmi tremura de emoţie la gândul celor ce aveau să urmeze.
Minunata mea gazdă a purificat camera cu tămâie şi agheasmă, apoi a aşezat o măsuţă rotundă în mijlocul camerei. Ne-am aşezat în genunchi amândouă, şi am început a spune Tatăl nostru. Era un ritual magic…Când mai erau câteva clipe până la miezul nopţii, femeia a aşezat cu îndemânare , chiar în centru mesei, o farfurie cu cenuşă de lemn, de brad, apoi a aprins două lumânări sfinţite la Înviere. Fix , la ora 12:00, a luat găleata şi a mers la fântână de unde a adus apa neîncepută… pe care a turnat-o în paharul aşezat peste cenuşă. Cu evlavie… şi-a scos verigheta de pe deget şi i-a dat drumul în pahar. În timp ce lăsa verigheta să cadă, mi-a spus :
– Donşoară, verigheta trebuie să fie sfinţită aşa cum a fost a mea la cununia religioasă.
– O să ţin minte, tanti Anuţa!
Când m-am aplecat asupra paharului, tremuram toată.
– Linişteşte-te donşoară, mi-a spus o voce caldă…
M-am liniştit, m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute a-mi vedea ursitul şi…în oglinda apei din interiorul verighetei am văzut un soldat. Se vedea clar… un bărbat în haine militare…
Timpul a trecut în galop, a plecat iarna, a venit primăvara , apoi vara şi…într-o zi de august l-am cunoscut pe cel ce avea să-mi devină soţ. Era elev la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc şi…venea de la parada militară,ce avusese loc pe 23 August.
A fost dragoste la prima vedere, o pasiune ce a ars cu vâlvătăi şi…ne-a consumat energia. Am născut şase copii din dragoste…
Bruma s-a aşezat peste amintiri, el a plecat la ceruri…
LA MULŢI ANI… CELOR CU NUMELE DE ANDREI ŞI DERIVATELOR FEMININE ALE ACESTUIA.
„Lumina sfântă a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos să vă aducă în inimi iubire, pace şi lumină, bucurii ale sufletului… Crăciun fericit şi un An Nou binecuvântat! „ FLOAREA CĂRBUNE
Boboteaza este sărbătoarea creştină care ne aminteşte de Botezul Mântuitorului Iisus Hristos. În Biblie se spune că, atunci când Sfântul Ioan l-a botezat pe Mântuitor, Cerurile s-au deschis, Sfântul Duh a coborât pe pământ, Iisus s-a descoperit lumii ca fiu a Lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu cel preiubit!”
Boboteaza, celebrată în ziua de 6 ianuarie, încheie ciclul sărbătorilor de iarnă şi are, pe lângă înţelesurile creştine – momentul naşterii spirituale a Mântuitorului – trăsături de mare sărbatoare populară, un moment favorabil descântecelor si altor practici magice. Dimineaţa, înainte de aprinderea focului, se strângeau cenuşa din sobă şi gunoiul din casă pentru a fi păstrate pâna în primăvară, când se presărau pe straturile cu legume „pentru a le face rodnice si a le proteja de dăunători Se credea că, dacă în dimineaţa Ajunului de Bobotează, pomii erau încărcaţi cu promoroacă, aceştia vor avea rod bogat. De asemenea, se credea că animalele din grajd vorbesc la miezul nopţii dinspre ziua de Bobotează şi despre locurile unde sunt ascunse comorile. În această zi, preotul merge la gospodari acasă, pentru a le stropi şi binecuvânta casa, curtea şi pe membrii familiei respective, cu apă sfinţită.Pe 5 ianuarie, fetele mari cer, de la preotul care vine cu botezul prin gospodării, câte o crenguţă de busuioc pe care şi-o pun noapte sub pernă, pentru a-şi visa ursitul. În noaptea către Bobotează, fetele înfăşurau firul de busuioc cu beteală argintie şi-l agăţau într-un pom fructifer-măr.Dacă busuiocul din pom era împodobit, a doua zi, cu chiciură, însemna că ursitul va fi bogat, dacă nu, va fi sărac. Se zice, că în această zi, o dată cu sfinţirea apei (aghiazma mare), sunt sfinţite toate apele pământului. După slujba de sfinţire a apei , fiecare sătean îşi ia apă sfinţită în vasul cu care vine de acasa.Bunicul meu lua “aiasma” într-o sticlă, la care punea, în loc de dop, un scaiete. Un anume scaiete…Ajunşi acasă, sătenii stropesc cu apa sfinţită, grajdul, animalele din grajd, pomii din livadă, casa si interiorul casei, dau la cei bolnavi, se pune puţin în prima scaldă a copilului nou-născut, este parte componentă a unor amestecuri folosite în vrăji şi farmece, se stropeşte cu ea prin casă în caz de furtună şi trăsnete etc. Mie-mi plăcea să stropesc cu “aiasmă”.Bunicul ţinea căldăruşa cu “aiasmă”iar eu mănunchiul de busuioc, legat cu fir roşu, cu care stropeam peste tot.Cel mai mult îmi plăcea să stropesc văcuţa care ne dădea lapte şi oile din târlă.Uneori, în târlă era şi câte un mieluţ cu care mă jucam.Avea, la gât un ciucure roşu şi o acioaie şi ne jucam, mieluţul behăind fericit. Mama oaie, venea imediat în preajma noastră…Când vedea că puiul ei se joacă cu un pui de om, pleca liniştită să-şi ronţăie fânul.
De atunci şi până azi, nu pot mâca nicidecum carne de miel.
Tăierea unui miel mi se pare un sacrilegiu. E, doar părerea mea, pe care o afirm cu sinceritate.
(Flora)
pentruvoi 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.