Floarea Cărbune- RĂDĂCINI(Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele)

       coperta-carte-radacini-dark-blue1

 

          Să-ţi faci autobiografia, descriindu-ţi viaţa este un act de mare curaj. E ca şi cum, secretele vieţii tale, etalate între coperţile unei cărţi, ar fi expuse în „vitrina” lumii ceea ce implică un risc.
Cititorii le pot privi toate faţetele şi le pot „cântări” din toate
unghiurile, cu condescendenţă sau indiferenţă.

          Îţi trebuie curaj şi îndrăzneala de a risca pentru că….nu poţi prevedea cum vor primi cititorii truda muncii tale. Asemenea arheologilor pătimaşi şi îndrăgostiţi de meseria lor, am adunat cu migală cioburi răvăşite prin colţuri de memorie, răscolind şi alungând colbul de pe filele amintirilor îndepărtate. Am căutat şi am lustruit cu migala bijutierului, palide gânduri cât şi emoţiile sufleteşti
acoperite de zgura timpului sau refulate în subconştient, pe care apoi
le-am inserat între filele cărţii „Rădăcini”. Spun toate acestea
deoarece inima şi memoria îmi sunt încărcate de mirajul locului
copilăriei de când m-am născut şi până am plecat de acasă. În memoria
mea s-au decantat amintirile, rămânând doar frumosul: hora din poiană,
Glavaciocul ce toarce liniştit pe sub pletele sălciilor, pădurea de pe
deal, mărgăritarele de pe Căldăraru, căluşul, umorul localnicilor,
hărnicia, demnitatea şi mândria sătenilor care mi s-au transmis şi mie
şi pe care le port cu mine, oriunde aş merge. Mulţumesc celor din
rândul cărora m-am ridicat, fără ei n-aş fi fost nici eu şi nici cartea.

„Rădăcini” este o metaforă care doreşte să ne re-amintească sorgintea fiecăruia, apartenenţa la un neam pe care se ţese respectul pentru valorile strămoşeşti ce vor fi dăruite urmaşilor.
Ar putea fi o carte de memorialistică, o carte ce înmănunchează amintiri
din istoria localităţii Purani- cu tradiţiile şi obiceiurile localităţii-şi crâmpeie din propria copilărie, şcoala, viaţa de familie,
copii, nepoţi ş.a.

Un capitol din această carte poartă numele de „Petale de Lumină” şi cuprinde eseuri şi reflecţiile autoarei asupra vieţii.

Autor  Floarea Carbune,

Sursă:https://cititordeproza.wordpress.com/2010/04/12/floarea-carbune-radacinipurani-de-videle-locul-magic-al-copilariei-mele/

Vezi și: https://relaxare.wordpress.com/2010/06/02/radacini-2/

Reclame

8 MARCH, INTERNATIONAL DAY FEMALE

Femeia-metafora vieţii, cu trup modelat de sculptori celeşti şi suflet angelic. Te cheamă şi te ispiteşte să-i înţelegi misterul, voluptatea, inocenţa, maternitatea. Citindu-i misterul şi dezlegându-i enigma, vei găsi toate răspunsurile pe care… omenirea le caută încă din zorii vieţii. În trupul ei stă ascunsă, ca într-un sanctuar, sămânţa vieţii, în ochii ei, frumuseţea lumii, în spiritul ei, nemurirea!Trupu-i, ca o amforă, a fost dăltuit în marmură, cântat pe muzica diafană a îngerilor, descris de poeţi celebri, unii dintre ei dându-şi viaţa din dragoste pentru ea, pentru femeia – matricea vieţii.
Conştientă de propria-i frumuseţe, păşeşte în viaţă, plutind precum zeiţele care, uneori, au manifestat gelozie pe nurii unei pământene.

 

 

LA MULŢI ANI, FEMEIE!!! 
O, tu, femeie,
Misterioasă făptură,
Eşti rodul mâinilor cereşti,
Dar şi al celor omeneşti.
Trupul tău, enigmatic şi divin
Din culori şi din lumini
E plămădit

O, tu, femeie,
Frumoasă făptură,
De veacuri, poeţii
Îţi închină iubirea…

O, tu, femeie,
Frumoasă făptură
(Floarea Cărbune)

 

Femeie,
Cu trupul alb şi fin,
Cu delicat parfum de crin,
În fiecare clipă mă stârneşti,
Şi carnea-mi răscoleşti adânc
Cu voluptate , foc şi gheaţă.

Femeie,
Trupul tău e fructul interzis,
Şi-n faţa lui
Cad în genunchi şi murmur:
„Pot lumi să piară,
Şi munţi să se scufunde,
Tu Dumnezeu îmi eşti:”Început/Sfârşitul!”

Femeie,

În faţa ta… mă plec.
(Floarea Cărbune)

HAPPY BIRTHDAY, WOMAN … FROM ALL EARTH!

Legenda Mărțișorului

Legenda mărţişorului

COPAC

Ilustraţie de MIRELA RUSU PETE

           Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.
Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.
– Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.
– Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.
– Nu poţi amâna? Sunt obosit, vreau să mă odihnesc.
– Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor şi nu vreau să se piardă povestea.
– Ce poveste?
– Legenda mărţişorului. O ştii?
– Nu n-am auzit-o.
– Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să pierd firul poveştii.
– Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!
În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine. Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri – dacii.
Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.
Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte.Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.
Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.
Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.
Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întreaga-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi… Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga, nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin… Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţa de a vesti venirea primăverii.
– Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.
De bucurie şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin şi o picătură de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă. De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.
Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află…

Autor:Floarea Cărbune

legenda-ghiocelului

Ilustrație de Mirela Pete

 

PURANI DE VIDELE

PURANI DE VIDELE, LOCUL NAŞTERII MELE:

Satul meu, Purani
Mi-e dor de tine, sat îndepărtat,
Natalul meu Purani- sanctuar de pace,
Te port în suflet cu tainic zvon de luncă,
De cânt şi vise pe netede cărări.

Prin mintea mea, tablouri trec, crâmpeie,
Pădurea cu florile-n tufişuri
Şi Glavaciocul murmurând printre desişuri
De mure, de visătoare sălcii şi hamei.
În faţa mea, Izlazul,
Neprihănit ca sânul de fecioară,
Renaşte-n fiecare primăvară.
Apoi
Livedia, lacul „Ileanii”, cu nuferi şi irişi aurii,
Pe malul căruia se joacă
Nepotolite cete de copii.
Se stinge-n zări slăvitul soare,
Se încetează munca pe ogoare
Şi peste sat coboară înserarea,
Peste ţinutul meu din Sud-ul binecuvântat,
Spre care dorul şi iubirea mă poartă neîncetat,

Mi-e dor de voi natale zări,
Cu ochii minţii vă privesc din depărtări…
Revăd tot ce-am iubit
În inocenta mea copilărie,
Mă simt o acvilă în zbor
Peste albastre zări
Şi când coboară noaptea,
Iar Glavaciocul lin şopteşte,
Când curge pe sub rămuriş de sălcii
Pe care şi vântul aţipeşte,
Atuncea, eu,
Mă las uşor în zbor,
Plutind pe-un nor de-argint.
În suflet speranţa se-nfiripă
Iar inima-mi tresare
Fericită…

Ce zi senină şi frumoasă!
Priveşte, codrul, înverzeşte,
Sub raza soarelui arzând,
Din cele patru zări îndepărtate,
Zvâcneşte iarăşi Primăvara pe pământ.

Mi-e dor de voi, natale zări,
Cu ochii minţii vă privesc din depărtări…
Floarea Cărbune





Poze personale

 

SCRIERI ADUNATE


  • Revelaţie


    Până în ziua
    În care am înflorit,
    Născându-mă pe acest pământ
    Spiritul meu rătăcea
    La-ntâmplare printre Galaxii.
    Tu mi-ai ales copacul
    Pe ramura căruia
    În Primăvara toamnei
    Am înflorit.
    Spre bucuria mea,
    Mi-ai dăruit nemărginirea albastră,
    Şi, deşi atât de fragilă,
    Floarea gingaşă de măr
    S-a preschimbat în trunchi…
    Floarea Cărbune






    P.S. Primele 3 picturi, de sub versuri, aparţin pictoriţei Vali Irina Ciobanu.

  • Vis


    Eram pe un câmp de maci,
    Şi visam că părăsesc această lume…
    Ca un şoim spre cer mă avântam,
    Şi dincolo de lună, voiam să zbor,
    Spre lumile celeste, şi spre hotarul lor.

    Purtând cu el credinţa şi iubirea,
    Sufletul se scaldă-n diafan văzduh,
    Despică nesfârşirea cuprins de bucurie
    Deasupra, peste mări, peste valuri sparte,
    Şi peste nori, şi curcubeu, şi mai deaparte.

    O noapte-ntreagă-am colindat
    Galaxiile, în lung şi-n lat…
    În zori, când m-am trezit, stupoare,
    Venise toamna…”coana mare”…
    Cu poala plină cu nuci şi amărui migdale.
    FRUMOS CÂNTĂ PIANUL…





  • Narura, Iubirea divină…


    Natura e o carte uriaşă
    Pictată de Creator cu gândul,
    Şi templu e, cu vii statui
    Ce-i reprezintă felurite chipuri…

    Tu eşti al Domnului copil,
    Cu suflet pur, şi inima fierbinte,
    Privindu-te, dumnezeirea mă pătrunde,
    Şi prin iubire-mi dă hrană, viaţă, nemurire…

    În ochii tăi albaştri ca seninul
    Zăresc Divinitatea care ne conferă
    Doar prin iubire propria-I natură…
    Şi doar aşa… descopăr ce e adânc în fire!
    Floarea Cărbune
    AUDIŢIE ŞI VIZIONARE PLĂCUTE!





  • Codrule, frate…



    Codrule, frate…
    Trist şi obosit de viaţă
    Vin la tine cu credinţă
    După sfat şi mângâieri.
    Spune-mi mie, dragă frate,
    Iarna, când îţi moare totul
    Cum renaşti, şi cum mai speri?
    Primăvara, cum te vindeci în lumină?
    Esenţa de răşini lecuitoare
    Cum o picuri să-ţi întremi
    Răni adânci ce dor din vremi?
    Codrule, să iubesc vreau, şi să sper
    Că-s un arbor, ce sub trăsnet
    Încă tinde rugi spre cer
    Şi ascult pios, cucernic,
    Crezul sevei, sfânt şi dulce…






    AUDIŢIE ŞI VIZIONARE PLĂCUTE!

    P.S.Uneori mă simt tristă şi descurajată. Şi mă pierd în labirinturile acestei lumi haotice. Atunci mă reîntorc la locurile copilăriei unde mă aşteaptă pădurea, Glavaciocul, Câmpia…

  • Naiadele şi Marinarul

    (POEZIE DEDICATĂ DLUI COMANDOR VASILE CHIRILĂ , COMANDANTUL GARNIZOANEI MANGALIA)

    Pe valuri nemărginite de ocean,
    Plutesc ispititoare sirenele goale
    Şi trupurile ude sclipesc în lună,
    Prin zbuciumatul, transparentul val.

    Tu, marinare, auzi prin vuiet de talazuri
    Cum ademenitor, naiadele te cheamă?
    Îţi murmură şăgalnice ispite
    Şi inima de dragoste le freamătă.

    Sub mătăsoasa volbură de apă,
    Sirenele-şi răsfiră gingaş părul.
    Sedus de-atâta frumuseţe,
    Aruncăle-n adânc inelul…

    Şi-atunci, din albele spume,
    La tine să vină o zână,
    Şi inima, şi mintea să-ţi fure,
    Şi timona corăbiei din mână.

    Pe sub luceferi-cunună,
    Pe tine întreg să te fure,
    Iar mica ta corabie s-alunece
    Spre alte orizonturi, dar fără de tine.

    Această poezie are o poveste scurtă:
    Pe 27.08.2012, am participat la decernarea premiilor oferite de Starpress. Activitatea a avut loc la Mangalia. Printre invitaţi se afla şi un marinar-militar, un comandor. Am lucrat la Marină, iubesc marea şi pe marinari…Aşa că…m-am apropiat de dl comandor şi l-am întrebat cum se numeşte… pentru că nimeni nu-i pronunţase numele deşi era un invitat…
    Simplu şi concis , ca orice marinar, s-a prezentat: Vasile Chirilă…
    Eu i-am întins mâna şi i-am spus: Sunt Floarea Cărbune! Vă spune ceva acest nume?
    – Da, „mama eroină”…

    P.S. În lipsa pozei cu dl Comandor…o postez pe aceasta. Aici ..apare şi dl. Fl. Al. Ţene, Preşedintele LS-România.

    VIZIONARE ŞI AUDIŢIE PLĂCUTE!




  • Visul pictorului


    Pictorul
    Deşteptat în zorii lumii,
    A dorit desăvârşirea,
    Astfel, el pictă femeia,
    Şi pe pânză trase linii
    Adunând pe ea lumina
    Unor sâni rotunzi şi grei.
    Din apusuri ce-ntârzie,
    Şi din tuşe-nfiorate
    Prinde nimb şi întrupare
    O splendoare străvezie…

    Pictorul
    „A visat desăvârşirea…
    Şi-a visat-o ca femeie”.





  • Trezeşte-te, române!



    Mi-e inima potir de-argint
    Ce-adună-n el speranţa vieţii
    Când roua cade peste flori
    În faptul dimineţii…

    Mi-e inima liră vrăjită
    Ce peste veacuri dă ecou
    Prin plâns şi râs, trecute neamuri
    Trezesc în mine cântec nou.

    Şi tot ce mi se-nvolbură prin vine,
    Durere, ură, nădejde ori iubire,
    E din strămoşi venit un glas prin mine,
    Ce către cei prezenţi… credinţă şi demnitate cere.
    Române,
    Decât pe cerul sorţii
    Rătăcitor neîmplinit prin stele,
    Luceafăr e mai bine…să pieri
    Ofrandă luminii care vine.

    Ridică-te şi umblă,
    Urmează-ţi visul, în adevăr trăieşte,
    Sub paşii tăi sunt urme sfinte…
    Sosit e timpul, trezeşte-te, române!
    29 iulie 2012
    AUDIŢIE PLĂCUTĂ!-GHEORGHE ZAMFIR




  • Lacrima credinţei


    E noapte albastră de vară,
    Cu cer senin şi stele vii,
    Pe raza argintie-a lunii
    O perlă limpede coboară,
    În care râde-un strop de cer.

    E-a lumii lacrimă dintâi,
    Ce a-ndrăznit timid să vie
    În ochii mei şi-a-ntregii lumi,
    Credinţa să o reînvie.

    A adăstat o clipă, sub razele de lună,
    Pe geana nopţii tremurând,
    De unde pleacă-un drum spre cer
    Şi-un drum anevoios spre lume.

    A curs apoi, în noaptea ei,
    Arând în carnea cerului cărare,
    Cum ară în adânc de scoici
    Nepreţioasele mărgăritare…





    VIZIONARE PLĂCUTĂ!

  • Omule…

    Omule,
    Ramură a Timpului înflorit
    La vocea Soarelui răsărit,
    În inima mărilor ai fost plămădit,
    Dulcea şi Pura Lumină te-a însufleţit.

    Tu
    Eşti stăpânul Lumii pe Pământ
    Şi la fiecare Început
    Binecuvântezi
    Neprihănita înflorire în Iubire.

    Tu,
    Voce a lui Dumnezeu
    Ţi-ai acordat sufletul
    La muzica sferelor,
    Lăsându-l să călătorească
    În spaţii siderale,
    Prin pulberi de stele strălucitoare.
    E muzica sufletelor- pereche
    Ce se caută prin veacuri
    Încă de la Începuturi,
    Străbătând orizonturi întinse
    Şi Cerurile toate.


    Deşi nu te văd, ţi-aud chemarea
    Şoaptele sunt diafane
    Precum petalele trandafirilor galbeni
    Sub rouă- nfloriţi,
    Clinchetele lor se aseamănă
    Cu vraja sonoră a Clopoţeilor Tibetani


    Ţi-aud chemarea
    Şi- aripi îmi cresc să te urmez
    Când tu mă chemi,
    Prin Calea Lactee să zbor,
    Admirând Răsărituri de stele,
    Din lumi nevăzute,
    Lumi neştiute,
    Lumi fără durere.
    O, bucurie a Zborului,
    O, bucurie a Libertăţii
    Omule,
    Ramură a Timpului înflorit
    La vocea Soarelui răsărit
    Floarea Cărbune


  • Ochi de copil


    De priveşti lumea prin ochii de copil o să-ţi pară totul nou, frumos şi magic. Dacă vei depune un mic efort vei reuşi să priveşti lumea cu inocenţă. Pentru asta, “sinele” tău trebuie să se transforme permanent, să se metamorfozeze, zi de zi. Pictorul, scriitorul, balerinul nu sunt receptori pasivi, ei imprimă, ”lucrarea” pe care o fac cu spiritul lor, dându-i viaţă, unicitate şi mister…

    Privind lumea cu inocenţă, lumea prinde viaţă! Pentru că ochiul nostru însufleţeşte tot ceea ce atinge cu privirea. Frumuseţea se află în ochii privitorului. De fapt… priveşte cu inocenţă şi vei da viaţă! Vei reveni la inocenţă când vei reuşi să vezi iubirea ce respiră în fiecare părticică din “creaţie”.Atunci vei realiza că un pom nu e numai un pom, doar frunze şi crengi, şi nici pasărea doar fulgi şi pene….Pomul şi pasărea sunt expresie a câte unui spirit şi a unei frumuseţi infinite. La fel şi o stâncă, un râu, o floare….În inima lui Dumnezeu , pomul sau floarea sau stânca sau râul sunt copii dragi lui, la fel de dragi cum îi suntem şi noi oamenii.

    În starea de inocenţă lucrurile sunt proaspete. Copilul priveşte cu multă curiozitate ceea ce-l înconjoară dând atenţie fiecărui firicel de iarbă şi fiecărei gâze care i se află în preajmă…Pentru copil nu există “praf” pe lentile, pentru El, lumea sclipeşte de noutăţi…

    Curăţă lentilele de praf şi vei deveni o fiinţă în care sălăşluiesc: Lumina şi Iubirea!
    flora

Lacrima de iubire

Adeseori am privit vrăjită dansul fulgilor de nea. Iarna este un anotimp fascinant, căderea fulgilor e un mister hipnotizant. Îmi place să privesc cum ninge, mi-a plăcut dintotdeauna. Când eram mică, nu mă mai dezlipeam de geamul de care îmi lipeam năsucul, privind cum cad din Cer fulgii de nea. Fiind un copil introvertit, aveam lumea mea imaginară în care domnea armonia unde mă simţeam fericită şi în siguranţă. Aveam aceeaşi stare şi când ningea. Mi se părea că fulgii îmi sunt prieteni ce mă cheamă la joacă, atât de zburdalnici erau. Într-o zi am ieşit în picioruşele goale ca să prind câţiva fulgi de nea pe care să-i aduc în casă. Am plâns când, în mână, mi-au rămas numai câteva picături de apă. Ca să mă împace, bunicul mi-a spus povestea fulgului de nea…
– Fulgii de nea nu sunt copii zburdalnici aşa crezi tu, ei sunt copiii Cerului, trimişi pe pământ să protejeze recoltele şi să asigure pământului apa necesară vieţii, hrănind copacii din păduri şi livezi, grânele, păsările cerului, animalele din păduri şi de pe câmpii. Sunt zone în lume unde există doar iarnă şi gheţari uriaşi și unde 6 luni pe an este noapte, iar 6 luni, ziuă. Este „noaptea polară” cu Aureola Boreală. Acolo nopţile sunt albe, ştiai asta? Ştii ce-i acela un gheţar?
– Nu, am răspuns eu.
– Gheţarul seamănă cu ţurţurele care era să-ţi cadă în cap, când s-a desprins de la streşina casei. Numai că, un gheţar este uriaş, format cu mii de ani în urmă, prin îngheţarea apei în care au rămas captive multe forme de viaţă, necunoscute încă nouă.
– Ahaaa, acum ştiu bunicule!
Când eram liceană, la vârsta iubirilor pure, fulgii de nea îmi păreau născuţi din răsuflarea stelelor, fiind la fel de fragili ca roua căzută în zori. Eu credeam că roua este lacrima Cerului, pură ca un cristal şi răcoroasă ca răsuflarea îngerilor. Fiecare om are în Cer o stea şi o poveste a sa, o poveste de-o clipă, ca însăşi viaţa dimensionată la timpul cosmic. Primăvara, când neaua se topeşte, unele poveşti sunt preluate de pomi, de păsări, de izvoare, iar altele se prefac în mii de flori ce umplu potecile şi poienile pădurilor… Când suntem îndrăgostiţi, ascultând susurul unui râu, avem impresia că ne ascultăm propria poveste de viaţă. La fel se întâmplă când privim un pom în floare sau când ascultăm fermecaţi glasul duios al privighetorii.

       Într-o iarnă, când eram îndrăgostită, un fulg mi-a căzut pe gene, prefăcându-se imediat într-o lacrimă. Cu timpul, mulţi astfel de fulgi mi-au căzut pe gene… având parte de atâtea lacrimi… câţi fulgi mi-au dantelat genele. La maturitate, un fulg pufos s-a aşezat pe pleoapele mele, murind într-o clipă de infinită iubire… Avea gustul lacrimilor inimii mele.Viaţa, însă, îşi urmează cursul şi fiecare trăieşte conform liberului arbitru. Adeseori, pierdem ani preţioşi căutând să descifrăm misterul fiinţei noastre. Uneori, descoperim câte o fărâmă de aur şi credem că am dat peste o mină întreagă… La fel se întâmplă şi cu răspunsurile pe care le găsim, vizavi de viaţă, fericire, iubire, cunoaşterea absolută şi…elixirul tinereţii. Eu cred că e înţelept să trăim intens fiecare clipă a vieţii.

Autor: Floarea Cărbune: Gânduri în amurg, Editura RAFET, 2014

De ziua ta, Cristina…

12196271_915314068560656_3059805710605157403_n

         Cristina-preţioasă precum un diamant, s-a născut pe data de 22 septembrie, ora 18,30 în Comuna Todireşti, având, doar 2,900 kg. Ea a venit odată cu toamna…

       Când eram însărcinată cu ea, am visat un copac înalt, înalt, viguros, plin de flori albe. De n-aş fi crezut în vis, cred că m-aş fi pierdut cu firea văzându-mi puiul atât de mic şi de plăpând. N-aveam încă 24 de ani, dar născusem trei copii în trei ani. Ea fiind a treia.

     Gingăşia ei am completat-o cu numele minunat pe care i l-am pus –Cristina de la Cristos. E un nume ce i-a purtat noroc fiicei mele, care s-a dovedit a fi plină de compasiune, oricând gata să facă un sacrificiu, pentru familie îndeosebi. Este generoasă nepurtând ranchiună, un “stâlp” al familiei pe care contez! Ea este “mesagerul” nostru din viitor… trăind într-o ţară cu 7 ore înaintea noastră, şi cu cel puţin 100 de ani avans …din celelalte puncte de vedere.

        Cristina mi-a dăruit o “comoară” de nepoţel, pe Dimitrios, şi mi-a îndeplinit visul de a călători pe alte meleaguri. Fiind o fire ambiţioasă, cu multă judecată, am considerat că i se potriveşte rolul de “Călăuză” al Clanului. Ea ne-a ajutat să prosperăm! Ei i-am dăruit “Ametistul”, piatra răbdării, credinţei, devotamentului şi spiritualităţii…

Cristina a…dar mai bine…să vorbească pozele…

E iarăși toamnă!

toamnele

Celei de departe

poezie

Mama/21.09.2017

 

La mulți ani, Cristina!

Mulți ani, cu sănătate, pace sufletească, împliniri, iubire și lumină…Flori, pe calea vieții…

21616205_10213910359854099_6019948807449642356_n

LA MULȚI ANI!