LEGEND OF THE TRINKET

1 MARTIE ÎN ROMANIA

Flowers.

LEGEND OF THE TRINKET

 

Tired of the fiest on his honour , on the 24th February, Dragobete had a rest on a fir tree bed under an old oak. Dragobete , or Stormy , is the love god at Romanians, everybody knows it. Even the children. He was not sleeping when someone tapped him on the shoulder. Looking behind he saw a branch hooked of his cloth.
-What is this? What happened? The young asked surprised.
-Don`t be afraid, it`s time to tell you a secret, the old tree told him.
-Can`t you postpone? I`m tired. I want a rest.
-No, I can`t. Tomorrow I`ll be sacrified, the people surround me will cut me because I am too old. The people don`t respect the forest, they don`t consider it sacred, as their forerunners did and I don`t want to be lost the story.
-Which one?
The Legend of the Trinket. Do you know it?
-No, I didn`t hear it.
-Now listen to it, but don`t interrupt me not to lose the thread of the story.
-I`ll listen to you attentively, you know I think much of you.
When there happened what I want to tell , the forest was as a temple and among its vivid pillars the wandering wind penetrated gaily bearing the stories from one ground edge to the other. So, the story arrived at me. Not to be lost, I`ve hidden it in the roots like a precious treasure. A secret treasure for the people followers who lived on these saint places –the Dacians.
Some days later from the Love Fiest, the fiest devoted to you , Dragobete. The twilight surrounded slowly the forest , the snow began to melt, and the forest scents charmed and troubled the people with serene heart.All the people were waiting even I felt a thrill inside. Drasgobete listened charmed. His eyes were half shut and the heart pulsated madly. As in a dream he heard the story going on. What I`m going to story happened long ago in a night of February. There were some hours and people had to pass over the threshold to the next month-March.The Mount was bathed in the silver rays of the Moon. And the stars brightness reflected in thousands crystals of the snow. Sometimes the silence was interrupted by an unexpected fall of a fir cone. I have not been sleeping yet I meditated at the Spring coming. Then I was young , my buds were ready to get leaves, already, somewhere in the valley cornel trees flourished. And staying and thinking I felt a warmy wind, which penetrated among fir trees shaking the snow on the branches. There is the dawn, the sky began to be reddish to the East , a sign that there was no more until the sun was rising. Sincerely speaking I didn`t feel when night was over , the last night of the February . When I have recovered it was already the 1st March.
Still dizzy I heard a sound that was strange in the silence before the sun rising. Firstly I thought it was the wind but the sound resembled to a groan, someone was asking for help. I didn`t see but the snow blanket set all over. Could have been the murmur of the brook at the rock foot? Could have been the wind that gamboled among the trees crowns? I couldn`t realize .

When the sound became lower I noticed by my trunk , a very beautiful virgin. She was delicate , with a white face as the marble, with goldish hair on the shoulders, long and blond eyelashes which hid two eyes, blue as the violets. Her leg was short and delicate and the whole being emanated heat, love and a discreet scent . On her shoulders she wore a mantle in the emerald colour, on which flowers, butterflies, and birds, as vivid ones, were painted and on her head she wore an eternal flowers crown. She seemed from another world. I felt her body to be hot and.. oh, my Lord , for a moment I thought I am a man but when I wanted to embrass her, I realized I was powerless. The flood of the inner substance ran madly, from roots to the top. I needed some moments to recover. Then I realized the sound came from a white bell, risen above the snow and what appeared to be a groan was , in fact, the triumph song. The delicate bell pierced the snow in order to announce the Spring coming.
-Do you understand, Dragobete? The girl that embrassed my trunk , transferring of her heat, was a Fairy. The Spring Fairy. The splendid song was heard by her , but poor snowdrop, this was the name of the bell, rose under a thorny bush. Happily and full of compassion for the frail snowdrop she began to get off the thorny branches. Winter , put on nerves, called for the north wind which breathed over the snowdrop .. and froze it. The mild Spring covered the frail bell with its warmed palms. But , not being attentively the Fairy hurt in a thorn and a drop of blood got on the snowdrop. The heat of the blood gave powers to the flower to recover. So , winter was overcome. Since then , the red in the Trinket cord symbolizes the Spring blood…got down on the snow whiteness.
The wise people say in the meaning of the legend there is the truth. Who wants to know it, may know

AUTOR: Floarea Cărbune

ILUSTRAȚII: Mirela Pete

Sursă poze:Google

THE LEGEND OF DRAGOBETE

Autor: Floarea Cărbune

Illustration of Mirela Pete 

16938796_10211906727844551_7544369860961833763_n

For centuries, our nation’s traditions have been preserved in memory of the people in different stories, songs and legends. Some were transmitted orally, others were sculptured into rocks, bringing evidence over centuries about this industrious, brave people, passionate when they love. Because today it is the Feast of Love, I tell you the legend of Dragobete who, according to the elderly, was the son of a lovely woman, Dochia by name. It is believed that she 70 was the daughter of Decebalus (King of the Dacians) and … that even Trajan, the Roman emperor wanted her as a wife. Those who saw her, with blond hair in braids that were hanging down her back, with eyes as blue as the sky, with a white face like marble and red lips with strawberry scent, were stunned by her beauty. She lived in a hut at the foot of the mountain and had a flock of sheep which she took out daily to pastures in meadows with fresh grass.

One day, charmed by the magic of delicate colours of flowers and their intoxicating scents, she fell asleep on the lake shore where she took the sheep to drink water. It was a night with full moon and Dochia fell asleep on a bed of flowers, smiling in her sleep. Around midnight, when the girl was asleep, a cloud of fog rising from the bottom of the mountain-valley covered the moonlight and wrapped in a tender hug the body of the sleeping Virgin … The next day, when she opened her eyes, it was high noon. Awakened as from a long sleep, she looked around her, and everything seemed changed. On her lips…still wearing the delicate fragrance of a kiss. Not knowing what was wrong with her, she looked in the mirror of the lake and the forest began to roar and a tender sound of a flute could be heard in the distance …

Life continued its normal course, but Dochia did not know what was happening to her body, which was changing from one day to another…. After 9 months, since the occurrence of the cloud of fog, on February 24th, her child, Dragobete was born. Fatal sisters and godmothers were four fairies: Spring, Summer, Autumn and Winter. Each of them brought him what they thought was more beautiful and useful in life. Spring sowed in his heart love giving him flowers, freshness and youth without old age. Summer was not far behind and gave the child the warmth of love, the fulfillment of appreciation and the sweetness of fruit. The Autumn Fairy brought him a flute that would keep him company, but also to cheer up the people with his songs. Finally, the Winter godmother gave him a garment woven with shimmering white diamonds. As a belt, she gave him a red one … sown with snowy white pearls. The coat was designed in such a way that it grew together with the lad, remaining white as snow, no matter how many times it would be worn. 71 When he turned 19 , Dragobete had his hair as black as the night and green eyes as silky grass on the mountain, his word was as sweet as honey and his kiss burnt like hot coal. He was a jolly fellow who played the flute and loved girls who looked at him as if he were a God. The virgins who met him and felt his enchanted gaze and sometimes his fiery kiss, felt sure he had come from another world. The elderly said that there might be a spark of truth in the assertion of the girls. Because nobody knew who his father was, it was rumored that he was conceived by the Mountain Spirit with Dochia, when he turned into mist … The truth is that for a time no one ever saw him again, neither did they hear the song of the flute.

On the top of the mountain, in a cave on whose walls there grew, „Stone Flowers” in white, blue, gray, pink and purple bunches , there lived a wise old man. While feeding the sheep in the meadow where he had been conceived, the boy found himself face to face with the wise old man who called him by his name and urged him to follow him. Astonished in surprise, Dragobete followed without saying a word. Becoming his apprentice, he learned the hidden knowledge of reading in the Secret Book of Nature. Thus, he recognized medicinal herbs, he knew how to speak to birds , understood the magical signs of the forest, not being any longer afraid of wild beasts.

When he returned to the world, he was received with open arms. More than ever, he awakened love in the girls’ heart, traveling at the speed of thought and appeared where he was called … The men too liked him. Nobody knew the secret that made men like him and not be jealous of him. That is, until one day, when an old man revealed the secret. When he was a lad, on the evening of February 23rd Dragobete appeared in a dream to three young lads, ready to marry and taught them the secrets of love. Everything was done under oath … The old man broke the silence, since he was over 100 years old, and deemed no longer to be under oath. 72

Legend says that after hundreds of years of life on earth, while the Romanians learned to love the people of this land, and teaching was transmitted from father to son and from mother to daughter, the Mountain Spirit called the child to its breast. At the request of the father, the Mother of God transformed him into a magical plant called Hart’s Tongue. And in the third millennium, some girls even women of this people still believe in the magic power of the Hart’s Tongue. They carry at their bosom a silk purse where they keep it. It’s a sign of appreciation and remembrance of who Dragobete was, “God” of Love for the Romanians. Are you wondering what happened to Dochia? Bad people tell that she had turned into a stubborn and wicked old woman. They say that in March she had put on nine coats on herself and had climbed the mountain with the flock of sheep . Because it was hot, she began to take off her fur coats , one by one, and on a frosty night she turned to stone together with her flock. Others, wiser, argue that Dochia went to her beloved Ceahlău Mount and asked him to turn her into a block of stone … to be together forever.

––– Author’s note: August 15-th – The Assumption, the day when the hart’s tongue (a type of fern) is being picked up, the ultimate healing plant, which grows in forests, in places known just by old women, who use it as a means of disenchantment in love matters. The hart’s tongue is given to girls for them to keep it by their bosom ; there is a belief that it has magical powers of attracting the young lad’s love for the girl that wears it.

(Translated by Cristina Maria Pârvu)

33504521567293f13a

LEGENDA LUI DRAGOBETE

Legenda a fost spusă le tvr1:

https://www.youtube.com/playlist?list=PLxO8-C91Lp93ZZbknKoE8DILfhsCbR4ZA

LEGENDA LUI DRAGOBETE

Autor: Floarea Cărbune

Ilustrații: Artista Mirela Pete

.16938796_10211906727844551_7544369860961833763_n

De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase fete pe care o chema Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de nevastă. Cu părul bălai împletit, cu ochii precum cerul după ploaie, cu obrazul alb ca spuma laptelui şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, oricine o vedea rămânea vrăjit de frumuseţea ei. Dochia locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

dragobete flacau

Într-una din zile, fermecată de culorile florilor şi de miresmele lor, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. În miez de noapte, când dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. A a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze mai purta încă urma delicată a unui sărut. Neştiind ce i se întâmplase, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

ob_a6fccc_127aac35

Viața şi-a continuat cursul normal, însă Dochia nu ştia exact ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Și zânele i-au adus în dar ceea ce au crezut că este mai prețios în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţe fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura prieteniei, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier ca să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle. Straiul era astfel conceput, încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb, oricât l-ar fi purtat.

legdă

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea, ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier și iubea cu patimă fetele. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fecioare. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu Înţeleptul care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de spaimă și uimire, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice, al căror limbaj îi devenise cunoscut.

DE LA SOARE RĂSARE

Când a revenit printre oameni, aceștia l-au primit cu braţele deschise. Acum, mai mult ca altădată, trezea o iubire înfocată în inima tuturor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea taina care îi făcea pe bărbaţi săl placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat şi-i învăţa secretele iubirii. Împărtășirea secretului se făcea numai sub jurământ. Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi se considera a fi dezlegat de juruinţă.

Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară… Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă la sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia, mama lui Dragobete? Unii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră…ca să fie veşnic împreună. Iubirea nu moare!

Vă mulțumesc, Floarea Cărbune

ATENȚIE:„Legenda lui Dragobete” a fost preluată de TVR1 și prezentată telespectatorilor.

O poți urmări aici:

.fffemeia

LA MULȚI ANI , FEMEIE!

LA MULȚI ANI!

@copyright

Când  mi-am lipit tâmpla de sufletul lumii am tresărit auzind muzica culorilor, aşteptând venirea Primăverii. Privesc crengile înmugurite dantelându-le cu dorul meu de viaţă. Ca prin minune,  mugurii se transformă în frunze şi flori. Simt adierea zefirului ce poartă pe aripile sale parfumurile suave ale blândei zâne, Primăvara.

Niciodată mângâierea primăverii nu mi s-a părut mai dulce şi mai caldă ca în aceste zile de martie. Mi-s ochii verzi precum jadul… de când Primăvara mi i-a risipit pe cărări, în iarba deasă, dar  şi în coroanele copacilor. Aştept de mult venirea berzelor,  căutând cu înfrigurare urma zborului lor pe bolta cerească. Prin geamul întredeschis,  pătrund miresmele primăverii…

În văpaia lunii,  un arbore bătrân înfloreşte şi el… Printre frunze şi flori  mă salută:
„Bună dimineaţa, femeie! E ziua ta! Este 8 martie!  Deschide-ţi  fereastra  inimii şi  lasă drum liber primăverii învăluită în miresmele florilor, primele raze de soare să-ţi alinte privirile, iar vântul,  uşor de martie, să-ţi aducă mirosul proaspăt al zambilelor şi un zâmbet pe buze. Parfumul florilor de primăvară, roua dimineţilor calde, adierea vântului blând al celui mai frumos anotimp, toate acestea să-şi găsească locul în sufletul tău.…Lasă Primăvara să-ţi păşească-n suflet, las-o să-ţi cuprindă obrajii şi să-ţi învăluie inima, dansează cu ea în lumina soarelui şi las-o să-ţi inunde sufletul cu zâmbete şi iubire. Natura s-a-mpodobit pentru tine…ghiocei, violete, lăcrămioare, mâţişori de salcie… un manunchi de sentimente frumoase şi o mulţime de imbratisari… special pentru tine din partea celor dragi. Viaţa  să-ţi fie mai senină decât azuriul cerului, floare a primăverii…Tu, floare între flori, delicată şi gingaşă precum zeiţele din Olimp…”

Pentru că mâine este „ziua noastră” , ZIUA FEMEII, doresc a  felicita toate femeiele lumii. Ziua de 8 Martie  este dedicată, în primul rând, mamelor. Femeia-mamă e cea care creează micracolul vieţii pe Pământ. Slăvită fii, femeie!

Să fiţi iubite, dragi nestemate ale lumii, voi mame, surori, prietene, logodnice pentru că…  voi daţi sens vieţii!  La mulţi ani… de 8 Martie!

Autor: Floarea Cărbune

Sursă poze: Google

WOLD WOMEN, TRADITIONS TO ROMANIANS

TUȘA SIA

Babele
(Tradiţii la români)

Drapel Romania

@copyright

La început de martie, vremea este capricioasă, cu ploi, lapoviţă sau chiar ninsori şi viscol. În popor se spune că sunt „Zilele Babelor.” Între 1 şi 8 Martie este timpul când să-ţi alegi “baba”. Tradiţia spune că aşa cum va fi “baba”în ziua pe care ţi-ai ales-o, aşa o să-ţi meargă tot anul. Există multe variante privind mitul “babelor”. Cea mai cunoscută variantă este cea legată de mitul Babei Dochii. Una dintre legende spune că Dochia avea o noră căreia îi cerea să ducă la îndeplinire lucruri imposibile, cum ar fi fost: să-i aducă fragi pe 1 Martie, sau să spele lâna, dar nu oricum, ci din albă s-o facă neagră. Nora reuşea să îndeplinească dorinţele babei, ajutată fiind de Sfântul Petru. Când a primit fragii de la noră, Dochia a crezut că a venit Primăvara. Ea îşi puse 12 cojoace şi duse oile sus, la munte. Acolo este cald, iar baba începe să dea jos cojoacele până rămâne numai în ie. Când rămâne în ie, începe un viscol aducând Gerul care o îngheaţă pe Dochia, transformând-o în stană de piatră.
Deşi oamenii îi reamintiseră că în Martie vremea e schimbătoare, ea n-a vrut să ţină cont de sfatul bine intenţionat al oamenilor… Încăpăţânarea şi inima rea i-au adus pieirea.
În mintea mea de copil, o asemuiam pe baba Dochia cu tuşa Sia. Tuşa Sia era înaltă, slabă, cu faţa uscăţivă, brăzdată de riduri,cu ie albă înflorată, cu batic negru pe cap şi cu fustă neagră, asemănătoare cu portul bătrânelor grecoaice de azi. Avea nume de prinţesă-Anastasia, şi ochiul treaz de soacră, căreia nu-i scăpa nimic din ceea ce ar fi putut critica. Veşnic pusă pe harţă, tuşa Sia, cu luleaua în gură şi cu bâta în mână, de care se sprijinea, iar când era necăjită, altoia, porcul din curte sau vaca din grajd, blagoslovindu-i cu un blestem: ”fira-ţi voi ai daţilor!- că mi-aţi mâncat viaţa!”
Tuşă Sio, mi-ai colorat zilele copilăriei, dar şi pe cele ale copiilor mei. Astăzi, când reuşim să ne adunăm în jurul mesei, la sărbători, unul dintre noi înveseleşte atmosfera , imitându-te: ”fira-ţi ai daţilor, aţi terminat Moldova şi Mangalia, şi acum aţi venit să înnebuniţi Puranii! Staţi că pun eu bâta pe voi!” Pentru acele clipe, dar şi pentru cele de azi, pline de amintiri şi nostalgii, trezite în inima clanului nostru de Robinsoni – rătăciţi pe „Insula Dobrogea”, îţi sărutăm mâna şi obrazul ridat, atât de curat şi frumos altădată. Ai fost şi ai rămas „Sfânta Vineri” în memoria noastră, pentru că în fiecare zi de vineri ţineai post negru până la apusul soarelui. Ştiu, eşti printre îngeri şi adeseori mi te arăţi în vis. Pentru mine e ca şi cum ai fi aici. Fie-ţi sufletul împăcat şi liniştit! Luceafărul să-ţi lumineze calea…
Ah, vreau să-ţi mai spun ceva: sper ca Sf. Petru să-ţi fi dat o dispensă pentru comportarea merituoasă pe Pământ, şi să-ţi fi îngăduit să mai tragi, când şi când, din lulea.
(Tuşa Sia a trăit în Purani de Videle, mai sunt locuitori ai satului… care şi-o amintesc)

AUTHOR: Floarea Cărbune- „Rădăcini(Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele)”, Editura Lidana, Suceava, 2010

THE LEGEND OF DRAGOBETE

ob_a6fccc_127aac35

ATENȚIE:

       „Babele sunt personaje din folclorul popular românesc. Babele erau considerate femei știutoare, inițiate, specialiste în domeniul practicilor divinatorii. Exista și o toponimie a Babelor, a strămoașelor și moașelor mitice, considerate un fel de divinități meteorologice, active la începutul primăverii. În Dicționarul de simboluri și arhetipuri culturaleIvan Evseev arată că „în mitologia calendaristică sunt prezente în forma Zilelor Babelor (1-9/12 martie), marcând timpul schimbător și capricios de primavară (…) ascendența principiului feminin în viața naturii, societății și psihologiei individuale[1].

De legenda Babei Dochia sunt legate numele culmii Babele din masivul Bucegi și ale primelor nouă zile ale lunii martie.

Baba CloanțaBaba Hârca, Baba-Mija sunt personaje din basmele și legendele populare, având înfățișarea unor femei bătrâne și fiind considerate ființe cu puteri supranaturale.”(WIKIPEDIA

VEZI ȘI:

https://www.romaniatv.net/babele-2018-cum-alegi-baba-1-martie-2018-traditii-martie-mesaje-1-martie-2018_406588.html

Sursă poze: Google

LEGENDA GHIOCELULUI

Drapel RomaniaEram copil în vremea când am auzit frumoasa legendă pe care am să v-o împărtăşesc şi vouă. Un copil zburdalnic, care alerga pe uliţele satului cât era ziulica de lungă. Deşi eram doar patru fete, eu, sora mea, Georgeta, Floarea Cilichii şi Floarea lui Costică al Tănasii, făceam o hărmălaie de parcă năvăliseră turcii. Vremea era frumoasă, iar noi nu ne mai săturam de joacă. Nici nu ştiu când a coborât perdeaua înserării.

De undeva, ca de pe celălalt tărâm, mă aud chemată:

– Floricăăăă, hai la masă!

Era vocea bunicului Marin, puţin îngrijorat că nu mă zărea.

– Vin, vin acuş, bunicuţule!

       Cu părere de rău, m-am despărţit de fete şi, iute ca vântul, am alergat spre casă. Păşind smerită peste prag, am cerut iertare pentru întârziere. Masa era aşezată în tindă, unde lampa pâlpâia pe un perete, iar în vatră mai trosneau câteva cioate, rămase nearse încă. Mi-am dat jos flaneaua groasă de lână, apoi m-am spălat pe mâini în apa călduţă din tuciul de pe pirostrii. În el, bunicuţa făcuse mămăliga, care acum trona pe masa rotundă, cu scăunele împrejurul ei. Pentru că era postul Paştelui, ea pregătise doar mâncăruri de post: fasole fiartă cu sfeclă-de-zahăr, felii de sfeclă şi cartofi copţi, cu mujdei.

Privind dezamăgită bucatele, întreb:

– Numai atât?!

De ce te miri? Mâncarea e bună, hai, îndrăzneşte! Hai, mănâncă!

– Of, şi eu care mă gândeam la ceva bun…

– Ei, lasă, m-am ţinut de cuvânt. Am făcut şi plăcintă de dovleac, aşa cum îţi place ţie, cu untură şi mult zahăr. O să fie toată a ta, noi ţinem post.

– Păi…aşa spune, bunicuţo!

              La sfârşitul mesei, am primit o porţie mare de plăcintă. Încălzită de atmosfera din casă, dar şi de mâncarea fierbinte, simţeam cum mă fură somnul. Moş Ene mă mângâia pe la gene…Bunicuţa a strâns masa, a aruncat un *codru de mămăligă la câinele ce aştepta în pragul casei, a spălat vasele şi a dat cu mătura, apoi a pregătit paturile pentru culcare. Pătucul meu era aşezat la geam. Salteaua era umplută cu paie de ovăz, iar căpătâiul cu flori de fân.

         Nu ştiu cum s-a făcut, dar când m-am aşezat în pat, mi-a sărit somnul. Bunicuţu, rezemat de burta sobei, tocmai citea la lumina lămpii, ultimele versete din capitolul pe care îl începuse în seara aceea, iar eu am aşteptat răbdătoare să termine. Pentru nimic în lume nu l-aş fi întrerupt. Ar fi fost o mare obrăznicie şi lipsă de respect din partea mea.

         După ce s-a închinat şi l-am auzit tuşind într-un anumit fel, semn că e liber, am îndrăznit să-i spun:

– Bunicuţule, mâine mergem pe deal după ghiocei? Eu cred că deja a venit Primăvara.

– Aşa crezi tu?

– Da! M-am săturat de iarnă, şi-apoi, pe uliţă zăpada a început a se topi.

– Ei, tată, nu te grăbi. Iarna este capricioasă. Uneori, ne înşeală… Nu numai pe noi, dar şi pe pomi îi amăgeşte, făcându-i să înflorească mai devreme. Apoi dă un ger, iar florile mor şi nu mai fac fructe.

Pe vremea când eram copil, cam de vârsta ta, aşa…

– În câte suntem azi?

– 28 februarie…Ei, pe vremea când eram copil, tot aşa, la sfârşitul lui februarie, într-o seară, o zoream pe mămica să-mi pună mâncare în traistă ca să plec la pădure a doua zi, în zori. Voiam să-i aduc o **chită de ghiocei, surpriză de 1 martie. Ea m-a ascultat zâmbitoare, apoi şi-a scos furca de la brâu, şi după ce a aşezat-o pe un scaun, m-a îndemnat cu glas duios:

– Marinică, stai jos! Eşti mare de-acum şi vreau să-ţi spun o legendă din strămoşi. Eu nu ştiu a scrie, nici mama mea n-a ştiut, dar am învăţat-o pe dinafară. Vreau să-mi promiţi că şi tu, la vremea potrivită, ai s-o spui copiilor tăi.

– Da, promit, mămică!

– Atunci, ascultă:

                  Se povestea că demult, tare demult, pe vremea când oamenii erau curajoşi, demni şi mai buni, ţara aceasta era un colţ de rai. Munţii erau doldora de aur, în râurile cu ape limpezi, zburdau peşti iuţi şi argintii, dealurile erau acoperite de vii şi livezi, câmpia gemea sub povara recoltelor şi apăsarea ţiţeiului din adâncuri, lacurile erau acoperite de covoare cu nuferi şi stânjenei. Vara, aici, soseau păsări venite din alte ţări. Pe atunci, anotimpurile veneau şi plecau, iar oamenii trăiau în ritmul lor. Se năşteau, creşteau şi înfloreau, făceau fructe, iar când le sosea timpul, mergeau la odihnă, trecând pragul în alt univers. Nimeni nu se temea de această trecere.

                  Cu câteva luni înainte de a se petrece povestea noastră, iarna a venit mai devreme ca niciodată. Pe când gospodarii erau la strânsul recoltelor, unii la adunat viile, alţii la culesul fructelor din livadă, iarna s-a năpustit fără veste. Oamenii s-au trezit cu un vânt rece care învălătucea fuioarele de zăpadă…încât nu mai vedeau nimic în jurul lor. Era pe la sfârşitul lui octombrie. Vremea câinoasă i-a împiedicat să-şi adune şi să pună la adăpost truda muncii de peste an. Supăraţi, ei au început a o boscorodi. Ba, unii chiar au blestemat-o. Vorbele, purtate de vânt, au ajuns până la urechile hainei ierni. A nins, şi a nins, nămeţii crescând cât casa. Era aşa de frig, încât îngheţa apa în găleţile din tindă. Uneori, nopţile erau albe ca ziua, cerul era sticlos, zăpada scârţia sub tălpi, iar Iarna hohotea de bucurie, distrându-se pe seama lor. Crivăţul o purta pe aripile sale, şi amândoi îi necăjeau pe bieţii oameni. Focurile ardeau zi şi noapte fără încetare.

              Bătrânii povesteau că spre sfârşitul lunii februarie, a anului în care intraseră, iarna a început a se domoli. A ieşit soarele, nămeţii se micşorau văzând cu ochii, iar pe sub garduri, la adăpost, dăduse colţul ierbii. Femeile îşi făceau cruce şi se mirau zicându-şi: „ptiu, e un vicleşug al iernii!” Cei care nu mai aveau ce pune pe foc, s-au încumetat a merge la pădure după lemne. Când s-au reîntors, au povestit că şi în pădure începuse a se topi zăpada. Natura se trezea la viaţă, păsărelele au prins a cânta, miei a zburda în târlă, speranţa revenind în sufletele fiecăruia. Totuşi, câte o babă îşi scuipa în sân mormăind: „ptiu, ptiu, asta nu-i a bună! Aveţi grijă maică! Iarna e înşelătoare!”. Dar cine avea timp s-o asculte?!

               În pădure, într-o vâlcea însorită, sub o tufă de măceş, un clopoţel alb, mai alb decât zăpada din jur, şi-a ridicat căpşorul, şi a prins a striga:„vine Primăvara! Vine Primăvara!” Dar vântul cel hain, căruia nu-i scăpa nimic, i-a dus vestea nemiloasei, spunându-i că floricica albă a cutezat s-o înfrunte, vestind venirea primăverii. Furioasă din cale-afară, Iarna a chemat Crivăţul de care toţi se temeau. La porunca ei, vântul a adus frigul şi măzărichea. Şi când bobiţele de gheaţă izbeau gingaşul clopoţel, trupşorul firav îi tremura. Gemând de durere, ghiocelul a început a plânge, cerând ajutor. Aflându-se prin preajmă, zâna Primăvară l-a întrebat: „de ce plângi, micuţule?”

– Plâng pentru că mi-e frig, iar petalele mă dor de la loviturile boabelor de măzăriche.

         Cu deosebită blândeţe şi infinită dragoste, zâna s-a aplecat asupra lui, devenindu-i pavăză. Apoi, cu delicateţe, a îndepărtat zăpada care îl acoperea, sărutându-l. Din nebăgare de seamă, ea s-a rănit la un deget, iar sângele i s-a scurs la rădăcina florii. Şi, ca prin minune, ghiocelul a înflorit, iar fiecare petală a lui era pe jumătate roşie. Alb şi roşu, simbolul primăverii, al dragostei, al speranţei şi al renaşterii. Pentru că era la începutul lui martie, i s-a spus Mărţişor.

– Mămică, la noi, în pădurea de pe deal, sunt numai ghiocei albi. Unde au dispărut cei alb cu roşu?!

– Băiete, când iubirea şi respectul dintre oameni, au dispărut din lume, au pierit şi ei… De atunci, la 1 martie, în speranţa că vor reapare ghioceii cu petale alb-roşii, oamenii împletesc două fire, unul alb şi celălalt roşu, într-un mărţişor pe care îl dăruiesc în semn de iubire şi respect, persoanelor dragi…

– Am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus povestea aşa, dragă nepoţică. Ia uite, afară ninge…Hai, la culcuş găină cu guşa plină!

– Noapte bună, bunicuţule!

Nota autorului:

* regionalism din Muntenia care înseamnă o bucată mai mare dintr-un întreg;

** chită, adică buchețel(regionalism din Muntenia).

Floarea Cărbune, „Legenda lui Dragobete”(The legend of dragobete), Editura Armonii Culturale, Adjud, 2015.

52338435_10218016383942135_4968375188275068928_n

Ilustrații: Mirela Pete

GHIOCEL ROȘU-ALB

        PS: Instantaneu cu bunicuţu Marin Ste. Ene. Era în curte…Avea 88 de ani. A făcut 2 războaie mondiale şi a fost martor al Răscoalei din 1907, dar a trăit până s-au născut 4 dintre copiii mei…Cânta frumos, din gură şi din cobza, şi era un foarte bun povestitor.
Somn lin, bunicuţule!
 

BUNICUȚUL MARIN

(POZĂ PERSONALĂ)

LEGEND OF THE TRINKET

Drapel Romania

1 MARTIE 2019-ROMANIAFlowers.

Tired of the fiest on his honour , on the 24th February, Dragobete had a rest on a fir tree bed under an old oak. Dragobete , or Stormy , is the love god at Romanians, everybody knows it. Even the children. He was not sleeping when someone tapped him on the shoulder. Looking behind he saw a branch hooked of his cloth.
-What is this? What happened? The young asked surprised.
-Don`t be afraid, it`s time to tell you a secret, the old tree told him.
-Can`t you postpone? I`m tired. I want a rest.
-No, I can`t. Tomorrow I`ll be sacrified, the people surround me will cut me because I am too old. The people don`t respect the forest, they don`t consider it sacred, as their forerunners did and I don`t want to be lost the story.
-Which one?
The Legend of the Trinket. Do you know it?
-No, I didn`t hear it.
-Now listen to it, but don`t interrupt me not to lose the thread of the story.
-I`ll listen to you attentively, you know I think much of you.
When there happened what I want to tell , the forest was as a temple and among its vivid pillars the wandering wind penetrated gaily bearing the stories from one ground edge to the other. So, the story arrived at me. Not to be lost, I`ve hidden it in the roots like a precious treasure. A secret treasure for the people followers who lived on these saint places –the Dacians.
Some days later from the Love Fiest, the fiest devoted to you , Dragobete. The twilight surrounded slowly the forest , the snow began to melt, and the forest scents charmed and troubled the people with serene heart.All the people were waiting even I felt a thrill inside. Drasgobete listened charmed. His eyes were half shut and the heart pulsated madly. As in a dream he heard the story going on. What I`m going to story happened long ago in a night of February. There were some hours and people had to pass over the threshold to the next month-March.The Mount was bathed in the silver rays of the Moon. And the stars brightness reflected in thousands crystals of the snow. Sometimes the silence was interrupted by an unexpected fall of a fir cone. I have not been sleeping yet I meditated at the Spring coming. Then I was young , my buds were ready to get leaves, already, somewhere in the valley cornel trees flourished. And staying and thinking I felt a warmy wind, which penetrated among fir trees shaking the snow on the branches. There is the dawn, the sky began to be reddish to the East , a sign that there was no more until the sun was rising. Sincerely speaking I didn`t feel when night was over , the last night of the February . When I have recovered it was already the 1st March.
Still dizzy I heard a sound that was strange in the silence before the sun rising. Firstly I thought it was the wind but the sound resembled to a groan, someone was asking for help. I didn`t see but the snow blanket set all over. Could have been the murmur of the brook at the rock foot? Could have been the wind that gamboled among the trees crowns? I couldn`t realize .
When the sound became lower I noticed by my trunk , a very beautiful virgin. She was delicate , with a white face as the marble, with goldish hair on the shoulders, long and blond eyelashes which hid two eyes, blue as the violets. Her leg was short and delicate and the whole being emanated heat, love and a discreet scent . On her shoulders she wore a mantle in the emerald colour, on which flowers, butterflies, and birds, as vivid ones, were painted and on her head she wore an eternal flowers crown. She seemed from another world. I felt her body to be hot and.. oh, my Lord , for a moment I thought I am a man but when I wanted to embrass her, I realized I was powerless. The flood of the inner substance ran madly, from roots to the top. I needed some moments to recover. Then I realized the sound came from a white bell, risen above the snow and what appeared to be a groan was , in fact, the triumph song. The delicate bell pierced the snow in order to announce the Spring coming.
-Do you understand, Dragobete? The girl that embrassed my trunk , transferring of her heat, was a Fairy. The Spring Fairy. The splendid song was heard by her , but poor snowdrop, this was the name of the bell, rose under a thorny bush. Happily and full of compassion for the frail snowdrop she began to get off the thorny branches. Winter , put on nerves, called for the north wind which breathed over the snowdrop .. and froze it. The mild Spring covered the frail bell with its warmed palms. But , not being attentively the Fairy hurt in a thorn and a drop of blood got on the snowdrop. The heat of the blood gave powers to the flower to recover. So , winter was overcome. Since then , the red in the Trinket cord symbolizes the Spring blood…got down on the snow whiteness.
The wise people say in the meaning of the legend there is the truth. Who wants to know it, may know

AUTOR: Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

Poiana-Lacului 1-martie 1-martie-martisor1 2j64yh 14_Martisor_Celendo 180481_166250020093849_166248700093981_399300_4858132_n ad78bd2ad70e1467d7def1c40ecb07f8 felicitare-de-martisor-ghiocei-quilling ghiocei1 ghiocei.in.zapada-HN926577HO Flowers. ghiocel GHIOCEL ghiocel hartie martisor 1 martie i love martisor banner martisor martisor martisor02_173 martisor13 Martisor2013-copiiph.ro_LEGENDA MĂRȚIȘORULUI-1 MARTIE LA ROMÂNI