Iepurici și Iepurilă

IEPURICI ŞI -IIIlustrație de Mirela Pete

Tărâmul poveștilor

 

Iepurici şi Iepurilă

        Iepurica se pregătea să plece după hrană pentru cei doi iepuraşi, Iepurilă şi Iepurici, care nu părăsiseră niciodată culcuşul.

– Să fiţi cuminţi! Să nu ieşiţi afară ca să dea vulpea cea şireată peste voi.
Iepuraşii, mişcând din urechiuşele lor ascuţite, răspund în cor:

– N-o să ieşim nicăieri…Promitem!

În acea zi de toamnă târzie, pădurea era pictată în nuanţe aurii, ruginii şi maronii, iarvântul se juca printre crengi scuturând frunzele. Din depărtări, ajungeau până la ei, ciripit voios de păsărele şi miresme îmbietoare. După câteva ore de la plecarea mamei, celor doi iepuraşi li se făcuse foame. Degeaba au scormonit în cămară, că n-au găsit nimic de mâncare, nici măcar o frunză de morcov.

Iepurilă scoase căpşorul afară, cercetând împrejurimile. Mirosea a toamnă şi a fructe coapte de pădure…Mmm, ce ispită, exclamă el!

– Eu merg să caut ceva de mâncare, poate găsesc şi nişte trifoiaş, vii şi tu, Iepurici?

– Nu pot, răspunse acesta. I-am promis mamei că nu ieşim nicăieri. Rămâi, te rog, în casă! Dar Iepurilă ieşise deja. Cercetând cu atenţie tufişul din apropiere, găsi câteva bobiţe dulci pe care le mănâncă cu poftă, apoi se întoarse la culcuş.

– E tare frumos afară! Vii şi tu, Iepurici?

– Nu vin! Eu vreau să mă ţin de promisiunea făcută mamei.

– Ieşim doar puţin, poate găsim morcovi din aceia care îţi plac ţie foarte mult. Hai, nu mai sta pe gânduri!

Când aude de morcovi, Iepurici se scarpină după urechiuşă, gândindu-se: ne vom întoarce repede, ce se poate întâmpla?! Mama le povestise despre grădina de legume şi zarzavaturi, un loc unde puteai găsi oricând ceva bun de mâncare.

– Merg, dar nu stau mult, să ştii!

Şi astfel, cei doi iepuraşi ieşiră din cuvântul mamei şi plecară în explorarea necunoscutului. Înserarea cobora lin, iar soarele nu se mai vedea de vârfurile copacilor. Frunzele galbene, roşcate, arămii, foşneau în bătaia vântului, copacii îşi întindeau crengile, agăţându-le blăniţele moi şi mătăsoase. Păduricea părea vrăjită, chemându-i cu glas dulce: veniţi, veniiiiţi!

Cei doi iepuraşi apucară pe o cărare, mergând fără grabă, fermecaţi de miresmele ademenitoare. Din când în când, ţopăie fericiţi şi încântaţi de tot ceea ce văd în jur. Însă timpul a trecut pe nesimţite, iar soarele a dispărut pe neaşteptate. Vântul începuse a spulbera frunzele uscate, ce foşneau sub lăbuţele lor şi abia atunci au observat ceaţa groasă, care le acoperise cărarea. Frica a luat locul veseliei de mai înainte, în clipa în care şi-au dat seama că nu mai ştiu cum să se întoarcă acasă.

– Vezi ce ai făcut? spuse Iepurici cu lacrimi în ochi. Mai bine nu ieşeam şi o ascultam pe mama. Dacă apare vulpea cea vicleană? L-a păcălit ea pe urs, lăsându-l fără coadă, pe noi sigur ne va înghiţi dintr-o îmbucătură.

– Vom găsi cărarea, spuse Iepurilă, făcându-şi singur curaj, dar numai el ştia cum îi ticăia inima de frică.

Cuprinşi de teamă, cei doi caută înnebuniţi cărarea. Privesc în dreapta, apoi în stânga…cărarea nu-i, şi pace! Tot căutând, ajunseră lângă un tufiş. Iepuraşilor li se tăie răsuflarea când văzură că tufişul se mişcă.

– Vai! Vai! Cred că acolo stă vulpea la pândă! Blăniţele li se zburlesc, nu scot o vorbă, aproape că nici nu mai respiră.

 

 

Iepurici şopteşte abia auzit:

– Ce facem?!

Iepurilă nu-i răspunse, frica îi sugrumase vocea. De ce am plecat de acasă, se întreabă în sinea-i?! Ce cald şi bine era acolo! Aici e noapte, bate vântul, e ceaţă şi e frig! Cu siguranţă, vulpea din tufiş o să ne mănânce!

Iepurici insistă:

– Ce facem?

Cu glas abia şoptit, Iepurilă îi spune:

– Să ocolim tufişul şi să fugim…Să fugiiiim!

Abia călcând, ţup, ţup şi pâş, pâş, cei doi trec peste frunzele care foşnesc, aproape morţi de frică. De câte ori bate vântul răscolind tufişul, iepuraşii se opresc înspăimântaţi. Li se pare că iese vulpea cu coada ei lungă şi stufoasă, şi cu dinţii ascuţiţi. Parcă o aud spunând:
– Aha, iepuraşilor, v-am prins! O să am o cină grozavă!

A fost o părere, doar. Pe neaşteptate însă, tufişul se mişcă cu zgomot, de parcă o turmă de mistreţi l-ar călca în picioare. Încotro s-o apuce?! Unde să mai fugă?!

Cei doi iepuraşi înlemnesc de spaimă. Deodată, se aud trosnituri de vreascuri… Cineva pufneşte mânios, bodogănind cu voce tare…Iepurici tresare bucuros. El ştie bine cine pufneşte astfel la supărare. Îi vine să strige şi să ţopăie de bucurie!
Din ceaţă se iveşte Iepurica, pufnind ca o locomotivă… Dând cu ochii de cei doi, îi întreabă:
– Ce faceţi aici, neastâmpăraţilor? Nu mi-aţi promis că staţi în casă până mă întorc? Pe unde aţi umblat? Cei doi se ascund, unul în spatele celuilalt, de ruşine că au supărat-o pe mama lor.

       Când le văzu stânjeneala din ochi, mama îi chemă lângă ea, îmbrăţişându-i cu dragoste. Iepuraşii se lipesc cu încredere şi iubire de blăniţa ei. Acum, n-are decât să bată vântul şi să fie ceaţă până mâine…Din fericire, casa lor era la doi paşi de locul unde se rătăciseră…N-au putut să o găsească din cauza întunericului, a spaimei şi a fricii…

Noaptea se lăsase de mult, vântul îşi înteţise şuieratul printre ramurile copacilor. Din cauza ceţii, era umed şi frig. Ei, dar acum sunt la adăpost! Culcuşul e moale, în casă e cald şi bine. Aici, nimeni nu le mai ameninţă viaţa. Nici chiar vulpea cea rea şi vicleană. Mama venise încărcată cu de-ale gurii, adunând din grădinile de zarzavat tot ceea ce găsise mai bun şi mai gustos. Ca în fiecare toamnă, gospodarii lăsaseră câte ceva, din recolta obţinută, pentru hrana păsărilor şi a animalelor sălbatice.

După ce au mâncat pe săturate, cu năsucurile vârâte în blăniţa mamei, cei doi iepuraşi au adormit fericiţi! Şi ca prin vis, auzeau un glas drag care le şoptea:

– Noapte bună, somn uşor, dragii mamei!

SOMNUL-IEPURICI ŞI IEPURILĂ

Ilustrație de Mirela Pete

     Iepurici şi Iepurilă au adormit fericiţi, călătorind în lumea viselor. Iepurica îi privea cu drag, mângâindu-i cu duioşie…

Aceasta este povestea celor doi iepuraşi neascultători, care au ieşit din cuvântul mamei lor. Mamele, dragi copii, sunt îngeri protectori. Ele veghează asupra noastră, pentru ca noi să creştem mari, frumoşi, buni şi generoşi. Ca urmare, trebuie să le răsplătim dragostea prin ascultare.

Autor: Floarea Cărbune

Transparent_Autumn_Leaves_Decoration_PNG_Clipart_Image

Sursă poze:Google

 

„Aki noaji” –„Nagatsuki”( 長月)/partea 2

SEPTEMBRIE-luna lungă de toamnă. „Nagatsuki”  –長月   (numele vechi)şiKu-gatsu” (denumirea modernă).

JAPAN – „AKI NOAJI”

622-07810804

A crizantemei sărbătoare este,

Mi-e plină cupa cu sake…

O petală pluteşte spre lună.

          Septembrie sau noaptea lungă de toamnă ( echinocţiul de toamnă –22 spre 23. 09), luna recoltelor; la români se „ numără bobocii”, iar la japonezi se recoltează orezul.

          E încă frumos, căldura este moderată, dar în curând va veni sezonul ploilor. Norii vor căra imense cantităţi de apă peste arhipelagul japonez. De luna septembrie este legată o legendă veche, la fel de bătrână ca şi timpul. Această legendă este înscrisă în „Taiheiki”, „Cronica Japoniei medievale”.

     

         

Legenda spune că împăratul „Wen Wei” din China a trimis câţiva supuşi în munţi pentru a-i aduce „apa cu puteri vindecătoare”. După ce au străbătut cale lungă, au găsit într-un loc aproape pustiu, un Eremit (pustnic) care le-a spus că are vârsta de 700 de ani. Eremitul ( apare şi în cărţile de tarot)le-a împărtăşit secretul longevităţii şi anume că… toată viaţa a băut numai rouă de pe crizanteme. Altă legendă spune că dormitul pe o pernă umplută cu petale de crizanteme aduce longevitate şi multă voioşie. Petalele de crizantemă sunt comestibile, japonezii le folosesc pentru a orna un anumit fel de mâncare sau ca garnitură alături de legume şi fructe.

           În cursul lui septembrie poţi admira „luna plină” care se reflectă în ceaşca cu sake, prilej de inspiraţie şi meditaţie. Este perioada favorabilă scrisului sau recitării de poezii. E atât de romantică perioada, încât petrecerile cu prietenii devin adevărate sărbători.

             Pe 9 septembrie are loc „Festivalul Crizantemei”. Cupele „îmbăiate” într-un vas cu apă se introduc în congelator şi superbe flori de gheaţă le vor decora. Sake-ul cald, băut din cupa rece, brumată, va căpăta o savoare deosebită prin adăugarea petalelor de crizanteme. Dacă în ziua a 9-a a lunii a-9-a, o persoană s-a încălzit bând sake, în timp ce admira Crizantema, va fi ferită de boală. Aroma sakeului îţi mângâie, direct, inima.

Mâncărurile lunii:

 –  „Negură” (Goby) – peşte ce se mănâncă în timpul „echinocţiului de toamnă”. Se consumă proaspăt sau ca „tempura” (şniţel românesc).

 – „Ochiayu” (Sweetfish) – cu icrele foarte gustoase.

–„Kudari-gatsuo” – un peşte bogat în grăsime; consumul lui reduce colesterolul rău.

 – „Kinukatsugi”fructe de mare (melci), care se fierb şi se consumă cu sare. Se spune că cine consumă astfel de fructe va trăi 1000 de ani. Bineînţeles… alături de o cupă de sake. La japonezi mâncarea este medicament, dar şi afrodisiac.

    • Floarea Cărbune
    • Sursă poze:Google
    • VA URMA…

GALA LAUREAȚILOR…”ART & LIFE”/2017/partea 3

 GALA LAUREAȚILOR…”ART & LIFE”/2017/partea 2     f6684c56  Numai un suflet delicat poate zări scânteia de lumină din frunzele toamnei şi auzi muzica ei… în acordurile nemuritoarelor simfonii ale lui Beethoven… ca un dans al ielelor, ca o odă a bucuriei. Ce tablou, de o frumuseţe rară, poate să cuprindă ochiul, admirând acest dans al vieţii! Un dans ţigănesc, ciudat şi tainic precum iubirea sălbatică… pe pajiştea unei poieni dintr-un codru de la marginea lumii.

     Inima mi-este calmă, liniştea de dinaintea furtunii, iar în zarea sufletului se mai aude ecoul Simfoniei Destinului a lui Beethoven, urmat de silueta câte unui gând rătăcitor… „

Pe când meditam la aceste scrise… a sunat telefonul… De la marginea lumii, copilul meu, Cristina, îmi aducea la cunoștință …o veste cruntă, iar pe de altă parte, pe mesaj privat  (în același timp)…primeam poza diplomei oferită de LSR, la propunerea dlui președinte Al. Florin Țene.

21764090_1818786104805400_6486918_o

         În acele clipe, de grea cumpănă, am încremenit… Vestea unui diagnostic, al cărui nume îți zburlește pielea, a zguduit, din temelii, familia noastră, inima mea fragilă… Până ieri, 19.09, am stat cu sufletul la gură...și am răsuflet ușurați, când Cristina m/a anunțat că nu s/a confirmat diagnosticul…la biopsie...I/am mulțumit Lui Dumnezeu!

          Drept urmare, azi, pot mulțumi LSR, implicit dlui președinte Al. Florin Țene și să le spun că mă simt onorată …

Iertați/mă, nu știu să spun cuvinte mari, dar mă bucur sincer…

000b68a9cf1c3616b3ba1648767ebd2b

      Acum meditez la: „Sufletul nu trebuie să-ţi rămână ca un copac solitar,  golit de căldura inimii şi de cântecul vieţii, viul ei. Dacă rămâne pustiu, tocmai acum în prag de  „toamnă”,  se va usca de tristeţe. Dimpotrivă, fă-l să înfrunzească cu roua inimii tale…”

51dced36d2442405a895d3e87324932f

  S/aveți o toamnă frumoasă, prieteni!

Floarea Cărbune

20.09.2017

Sursă poze:Google

Magia toamnei

 

Magia Toamnei…

   

   Fiecare anotimp are frumuseţea lui, natura se metamorfozează de fiecare dată…la fel cum fiecare etapă a vieţii omului are frumuseţea ei. Frunzele ce cad, simfonia de culori, nostalgia inimii, parfumul crizantemelor… fac parte din miracolul naturii.
Toamna, în cele două ipostaze ale ei, e splendidă!

      Uneori, toamna oferă bucuria unui măr înflorit, a unui cireş sau liliac,  tocmai atunci…  când toţi aceşti copaci  ar fi trebuit  să intre în “hibernare”.  Să vezi…că viaţa are un sens mai puternic, că e mai luptătoare decât însăşi firescul ei, te pune pe gânduri. Şi, aceste contradicţii ale naturii,  ne invită la regenerare, împrumutându-ne energia de a face, din „toamna vieţii” noastre, un nou început, un început de  „eră”, dar şi o trăire a momentului. Chiar melancolia pe care ne-o trezeşte-n suflet „toamna”, uneori, trebuie să ne apropie de noi, să ne îndemne la introspecţie, să ne regăsim, să ne cunoaştem, să vrem să renaştem şi să ne dăm seama că putem. Dacă un măr înfloreşte toamna, atunci… putem şi noi să înflorim sufleteşte.

      Atâtea mistere se ascund sub mantia ei ruginie şi atâtea minuni se petrec…Uneori,  „ea” este o  „vară” întârziată. Şi, în  „toamna” vieţii noastre… putem avea  „primăvară” în suflet, depinde doar de noi, de felul cum ştim să apreciem şi să preţuim clipele vieţii.       Sufletul nu trebuie să-ţi rămână ca un copac solitar,  golit de căldura inimii şi de cântecul vieţii, viul ei. Dacă rămâne pustiu, tocmai acum în prag de  „toamnă”,  se va usca de tristeţe. Dimpotrivă, fă-l să înfrunzească cu roua inimii tale tinere, dezmierdându-l cu iubirea ta blândă. Mai trebuie să-i mângâi şi mugurii ce stau să plesnească a floare…în această  „vară” târzie… „Vara vieţii”… din pragul celei de-a doua tinereţi a omului. Vara încă mai bate la poarta inimii tale, deopotrivă şi la a mea, chiar dacă mantia îi e brodată cu fire de argint. Nu lăsa, ca din  „pomul vieţii”,  frunzele să se scuture aşa de uşor… Luna poleieşte cu razele-i argintii  oglinda tremurândă a mării, iar simfonia inimilor noastre se contopeşte cu cea a valurilor, într-un imn de dragoste închinat vieţii.
E ziua de Sfânta Mărie mică(Sântămăria Mică)-Naşterea Maicii Domnului.

      Aerul miroase a câmp şi ambrozie, a tămâie şi credinţă. Marea ne cheamă prin simfonii de ape… învăluite în briza sărată şi moliciunea caldă a nisipului auriu. Ne cheamă să-i adunăm scoicile din care să ne construim “castelul de nisip” al acestei veri întârziate… Şi tot aşa, hoinărind fără gânduri, dar vrăjiţi de albastrul nemărginit al mării, să ne scriem dorinţele pe crestele valurilor, speranţele şi, deopotrivă, visele… Pe nisipul umed să ne scriem amintirile triste şi eşecurile, iar valurile înspumate să le soarbă fără milă şi să le ducă în abisul întunecat al mării… întru eternitate.

     Numai un suflet delicat poate zări scânteia de lumină din frunzele toamnei şi auzi muzica ei… în acordurile nemuritoarelor simfonii ale lui Beethoven… ca un dans al ielelor, ca o odă a bucuriei. Ce tablou, de o frumuseţe rară, poate să cuprindă ochiul, admirând acest dans al vieţii! Un dans ţigănesc, ciudat şi tainic precum iubirea sălbatică… pe pajiştea unei poieni dintr-un codru de la marginea lumii.

     Inima mi-este calmă, liniştea de dinaintea furtunii, iar în zarea sufletului se mai aude ecoul Simfoniei Destinului a lui Beethoven, urmat de silueta câte unui gând rătăcitor…către o vară târzie… Oriunde te-ai afla, suflet sensibil, Curcubeul, cu bogata-i paletă de culori, îţi va vorbi fără cuvinte, despre faptul că te aştept cu inima transformată într-un cireş în floare.

      Când ai să vii… am să fiu ”vară târzie” cu cireşe roşii şi parfumate. Îndrăzneşte, întinde mâna, trăieşte clipa! Lasă “pomul vieţii” să cânte cu toate frunzele-n înverzite şi să danseze cu florile întârziate… Imnul iubirii se prelinge în inima mea ca un flutur noptatec ce caută lumina, mângâierea, viaţa.

 

În primăvara sufletului meu
Ai intrat fără să-mi ceri părerea,
Mi se părea că o să vii mereu,
Că o să-ţi simt tot timpul mângâierea.
Revino, acum, în primăvara mea,
Să simt iar gustul verii renăscut,
Şi-n toamna vieţii mele şi a ta…
Să nu gândim la iarnă, la trecut.

Deasupra cuvintelor rămâne… doar gândul…

Autor:Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

The autumn

Toamna

Frunzele-au căzut de mult
La picioarele Munţilor Lumii
Unde dorm izvoare, fântâni,
Rouă, stele, cerbi şi curcubee.

Obosit, sufletul meu
Se-odihneşte/n poala munţilor.
Efluvii de linişte şi pace,
Ca o mantie îl înconjoară,
Apoi,îl urcă pe pisc uşor,
Şi-l aşează pe covor de flori,
Flori alb-argintii, flori de stâncă…

Frunzele-au căzut de mult,
Scoruşii plâng cu lacrimi rubinii…

Autor:Floarea Cărbune

Surse poze:Google

Leaves in fire

O leaves on fire
Flying over Mount Fuji
Stop!
Stop in your flight
As you can glimpse the sky.
(Flora C.)

Frunze în flăcări
O, voi, frunze în flăcări
Ce zburaţi peste Muntele Fuji,
Opriţi-vă!
Opriţi-vă din zborul vostru
Ca să pot zări cerul…

Floarea Cărbune

Legenda anotimpurilor

Când Dumnezeu a creat Cerul, Stelele şi Pământul  pe care l-a populat cu Ape, Păduri, Flori, Animale şi Oameni, pentru a nu se ivi haosul, a menit câte un rost, dăruind fiecărui copil al său câte unul sau mai multe haruri. Privighetoarei i-a dăruit cântecul măiastru, pe Ciocârlie a slobozit-o spre Soare de unde să aducă lumina pentru pământeni, pomii i-a împodobit cu frunze, flori şi fructe pentru desfătarea şi hrana omului. Peste toate acestea  a lăsat să domnească Timpul, un rege bătrân şi înţelept. Dar nimeni nu-i cunoştea hotarele împărăţiei şi nici vârsta. Timpul şi-a luat ca ajutor de încredere Omul, agil şi harnic.

Bătrânul rege avea patru fiice, una mai frumoasă decât cealaltă. Deşi bunătatea şi gingăşia lor îi făceau zilele frumoase, regele tânjea după feciori. Ca orice tată, îşi dorea şi fii.

Undeva, în partea de nord a împărăţiei lui,  domnea un rege, fratele său mai mic, care avea 12 feciori isteţi şi năzdrăvani. Şi, de nu i-ar fi fost frate, s-ar crede că era invidios pe acesta. Dar domniţele şi prinţii se împăcau foarte bine, petrecând mult timp împreună.

La intervale regulate, Bătrânul rege le trimitea, una câte una, în Regatul Omului pentru a-i fi de ajutor acestuia. Delicate şi feminine, aduceau bucurie pământului, care se primenea ori de câte ori vreuna dintre zâne poposea în ţinutul lui. Pentru că erau atât de fragile şi gingaşe, bătrânul Timp a convenit cu fratele său, ca  cei doisprezece feciori să le însoţească pe domniţe câte o lună, fiecare dintre ei,  îndeplinindu-le orice poruncă ar primi.

Cum Dumnezeu a menit ca fiecare lucru să aibă un timp al lui, regele a ţinut seama de cele orânduite  şi a hotărât coborârea Anotimpurilor pe Pământ, în această ordine: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna.

Primăvara era foarte îndrăgită de oameni. Odată cu venirea ei, păsările se întorceau din ţările calde, animalele şi plantele reveneau la viaţă cu bucurie, poienile pădurii şi pomii din livezi se umpleau de flori. Dimineaţa, razele jucăuşe ale soarelui se strecurau printre jaluzele,  pe sub genele adormite,  trezind gospodarii în trilurile voioase ale păsărelelor şi în miresmele primăvăratice. Mirosea  a verde crud şi a brazdă proaspăt arată. Trei flăcăi o însoţeau pe această fecioară minunată. Primul era „Încolţitorul”, adică luna Martie, cel care alunga gerul iernii, topind zăpada şi  ajutând ghioceii să-şi scoată clopoţeii la vedere.  Venea apoi „Prier” sau Aprilie, când razele soarelui alunga frigul iernii, iar mugurii prinşi în carapacea lor stăteau gata să plesnească. Copacii împodobiţi cu spuma florilor  sporeau farmecul naturii renăscute, iar vântul  le purta miresmele  până în cele mai îndepărtate zări. Când soseşte   „Florar”,  luna Mai, miresmele dulci ale naturii îţi copleşesc simţurile. Tot acum, în colţuri umbroase de pădure, înfloresc gingaşele şi preţioasele mărgăritare,  pe care copiii le culeg şi le duc în dar mamelor şi frumoaselor profesoare care le împărtăşesc tainele cărţilor şi ale vieţii, în general.

Cum începeau să dea în pârg cireşele, cobora cealaltă domniţă, Vara,  cu mănunchiuri de raze strălucitoare în plete, cu cerul albastru ca floarea de in şi  cu nopţi încărcate de vrajă.  Era însoţită de flori, fluturi, căldură şi bucuria de a trăi. Trena rochiei, splendid împodobită,  i-o susţinea „Cireşar”, luna Iunie, când se coc cireşele, ciorchine de rubine strălucitoare ascunse printre verdele de smarald al frunzelor. Vara mai era însoţită şi de „Cuptor”,  luna Iulie, cu soare puternic  priitor legumelor şi  fructelor, ce creşteau încorporând în ele energia solară şi dulceaţa pământului. În luna Iulie, agricultorii secerau şi treierau cerealele pe care le înmagazinau în locuri uscate şi aerisite din care răzbătea aroma grâului copt şi a pâinii proaspete. Copiii intrau în vacanţă, mergeau la mare unde se bronzau pe nisipul  fin şi fierbinte, înotau, făceau scufundări şi schi nautic. Marea îi primea cu bucurie, răcorindu-le trupurile cu valuri înspumate. Uneori, Iulie aducea şi secetă, iar oamenii se supărau pe el. Dar venea „Gustar”,  August,  când se adunau fructele din livezi şi se umpleau cămările cu dulceţuri şi compoturi. În păduri se coceau coarnele dulci-acrişoare, din care bunicile făceau cornată sau siropuri gustoase pentru nepoţei.

Când pe Cer se vedeau cârduri de păsări călătoare ce se îndreptau spre ţările calde, oamenii ştiau că se apropie Toamna cu hlamida ei auriu-ruginie, cu nopţile mai lungi decât zilele şi cu ploi. Toamna este la fel de frumoasă ca şi îndrăgitele ei surorile.  În plus,  pe cap, ea poartă o cunună  din frunze ruginii printre care se întrevăd rubine, safire, jad, opal…toate culorile fructelor care se coc acum. Copii,  fructele sunt mai preţioase vieţii decât pietrele preţioase…

Cel care anunţa venirea ei era „Răpciune”, Septembrie. I se spunea astfel, pentru că avea vremea schimbătoare. În această lună, gospodarii strângeau rodul viilor şi al livezilor, umplând cămările cu rezerve pentru iarna ce urma să vină. Tot acum  începe  noul “an şcolar”, „bobocii”  fac cunoştinţă cu şcoala, iar şcolarii mai mari îşi reîntâlnesc colegii. Prima zi de şcoală e o sărbătoare pe care niciun elev n-o uită toată viaţa.

Speranţa şi bucuria cuprindeau  pământul  încărcat de roade. Dar nici nu apucau gospodarii să termine de arat şi semănat, că la uşă le bătea, nimeni altul, decât „Brumărel” sau Octombrie.  Şi era atât de capricios, încât oamenii nu ştiau la ce să se mai aştepte de la el. Se întâmpla ca, zile la rând,  timpul să fie  călduros, iar crizantemele, daliile şi tufănelele radiau de frumuseţe. Apoi, din senin, vremea se schimba, aducând ploaie, frig şi brumă. Şi, cu toate astea, gutuile atârnau pe ramuri ca nişte globuri de aur, ascunse printre frunzele încă verzi. Şi, oricât ar fi bătut vântul sau ar fi căzut bruma, perele pergamute şi prunele brumării se încăpăţânau să rămână pe ramuri. Odată cu trecerea timpului şi “mângâierea” brumei,  prunele deveneau mai dulci, tocmai bune pentru magiunul bunicii.

Ocupaţi până peste cap cu treburile, uneori, oamenii se pomeneau peste noapte cu grădinile suflate în argint strălucitor. Copii, voi credeţi că era argint de-adevăratelea? Ei, nu, era bruma care se topea imediat ce căldura soarelui se înteţea. Odată cu bruma groasă sosea şi cel ce se numea „Brumar”, Noiembrie. În zilele înnourate,  dinspre nord, vântul aducea lapoviţă şi ger.  Iar atunci,  când se întâmpla ca lapoviţa să se transforme în fulgi de nea, era semnul venirii Iernii.

Iarna aducea frigul, despuia pădurile, sculpta flori de gheaţă pe geamuri şi ridica derdeluşuri pe uliţe. Copiii o îndrăgeau foarte mult, chiar dacă li se mai înroşeau mânuţele, urechile şi năsucurile. Acum era vremea colindelor şi a frumoaselor Sărbători de Iarnă. Trena argintie a Iernii era ţinută, mai întâi, de „Undrea”, adică luna Decembrie, apoi de „Gerar”,  Ianuarie, o lună friguroasă, dar plină de farmec. La sfârşit de anotimp,  apărea  „Făurar”,  Februarie,  cea mai scurtă lună din an, ce  aducea  ger şi viscol, băgând spaima în gospodari.  O dată la patru ani  are 29 de zile, iar acel  an se numeşte  an bisect.

Iarna, totul pare pur, întrucât plapuma de nea se aşterne, acoperind  întreaga natură. Cât vezi cu ochii…e doar alb.

Chiar dacă au trecut atâtea  anotimpuri peste noi, întrucât viaţa noastră e o succesiune de anotimpuri, la propriu şi la figurat, venirea fiecăruia dintre ele ne aduce bucurie, emoţie şi senzaţia plăcută de nou şi inedit.

Ca şi Omul, Anotimpurile sunt inedite şi unice.

FLOAREA CĂRBUNE

din volumul  LEGENDA LUI DRAGOBETE, Armonii Culturale, 2015

Ilustrație de Mirela Pete

Sursă poze:Google