PRIBEGIA…

miercuri, 29 iulie 2009 la 15:47

:)
Iubesc Câmpia
C-o dragoste ciudată…
Mi-i dragă pacea ei
Statornic aşezată
Cu datinile-i sfinte
Din timpuri ce-au apus
În dorurile inimii
Cu toate mi s-au strâns.
Iubesc
Nopţile-i cu lună plină
Când înfloresc florile-n grădină
Iar greierii cântă de zor
La măiastrele viori.
Mi-s dragi
Dulcea legănare a pădurii
Şi a holdelor hlamidă aurie
Ce se întinde…
Cât vezi cu ochii pe câmpie,
Şi casele adunate laolaltă
Ca sfatul bătrânilor de altădată.

O, draga mea Câmpie,
Iubită mamă, drăgăstoasă
Iubesc la tine dărnicia
Şi copilăria mea frumoasă…
Adeseori, când te revăd
În ochii tăi îmi scald privirea
Şi în limbajul tainic de-altădată
Începem convorbirea.
Copilul care-am fost
Te-mbrăţişează cu dor
Apoi visează…
În vis el vede-o sărbătoare,
E hora din Poiană
Unde fete frumoase
În cozi cu câte-o floare
Vorbesc despre iubire,
Sunt vesele, dansează.

Mă simt o frunză
Ce, odată,
S-a desprins
Dintr-un bătrân stejar,
Zburând prin lume
Pe aripi de vânt hoinar…
De ger şi de-arşiţa dorului uscată
Până la Marea Neagră am ajuns
De furtunile vieţii purtată.
Am poposit pe ţărm
Unde un mândru palmier
Se înălţa semeţ
Cu frunze-n evantai.
Iar briza mării
Duios îl dezmierda.

Revăd frunza,
Apropiindu-se sfioasă
Frunza pribeagă ce
Palmierului i-a spus:
La tine-am poposit
După o lungă pribegie
Căci de părinţi eu m-am desprins
Din fragedă copilărie.
De mică rătăcesc
Străină prin lume,
Te rog, în frunzişul tău
Aş vrea să mă-adăpostesc.
Am nevoie de odihnă…
În fiecare seară
Am să-ţi spun poveşti
Din drumu-mi cunoscute.

Sunt mândru copac
De Dumnezeu hărăzit
Spre cer să mă-nalţ,
Prin evantaie verzi
Să-i sorb Lumina.
De soare sunt iubit,
Iar marea-i cu unda rece
Zilnic, îmi scaldă rădăcina.
Vino, străino,
Adună-ţi puterea, răbdarea,
Primeşte răcoarea
Frunzişului meu,
Trecutul tău
Tu uită-l!
Străină pribeagă ai fost,
Acum eu îţi sunt adăpost,
Prieten şi umăr la greu
Eu, îţi promit, voi fi mereu.
(flora)


Comentarii 31

PRIBEAGA…

1
PRIBEAGA…
(Călătoria unei frunze)

Iubesc Câmpia
C-o dragoste ciudată…
Mi-i dragă pacea ei
Statornic aşezată.
Cu datinile-i sfinte
Din timpuri ce-au apus
În dorurile inimii
Cu toate mi s-au strâns.
Iubesc
Nopţile-i cu lună plină
Când înfloresc florile-n grădină,
Iar greierii cântă în zori
La măiastrele viori.
Mi-s dragi
Dulcea legănare a pădurii,
A holdelor hlamidă aurie
Ce se întinde
Cât vezi cu ochii pe câmpie
Şi casele adunate laolaltă
Ca sfatul bătrânilor de altădată.

9002017

O, draga mea Câmpie,
Iubită mamă drăgăstoasă,
Iubesc la tine dărnicia,
Şi-a mea copilărie…
Adeseori, când te revăd
În ochii tăi îmi scald privirea,
Şi în limbajul nostru tainic
Începem convorbirea.
Copilul care-am fost
Te-mbrăţişează cu mult dor,
Apoi visează…
În vis, el vede-o sărbătoare,
E Hora din Poiană
Unde fete frumoase
În cozi cu câte-o floare
Vorbesc despre iubire,
Sunt vesele, dansează.

ACUM

Mă simt o frunză
Ce, odată,
S-a desprins
Dintr-un bătrân stejar
Zburând prin lume
Pe-aripi de vânt hoinar…
De ger şi de-arşiţa dorului uscată
Până la Marea Neagră am ajuns
De furtunile vieţii purtată.
Am poposit pe ţărm
Unde un mândru palmier
Se înălţa semeţ
Cu frunze-n evantai,
Iar briza mării
Duios îl dezmierda.

9002017

Revăd frunza
Apropiindu-se sfioasă,
Frunza pribeagă ce
Palmierului i-a spus:
– La tine-am poposit
După o lungă pribegie
Căci de părinţi , eu m-am desprins
Din fragedă copilărie.
De mică rătăcesc
Străină prin lume,
Te rog, în frunzişul tău
Aş vrea să mă-adăpostesc.
Am nevoie de odihnă…
În fiecare seară
Am să-ţi spun poveşti
Din drumu-mi cunoscute.

9002017

– Sunt mândru copac
De Dumnezeu hărăzit
Spre cer să mă-nalţ,
Prin evantaie verzi
Să-i sorb Lumina.

– Vino, străino,
Adună-ţi puterea, răbdarea,
Primeşte răcoarea
Frunzişului meu.
Trecutul tău,
Tu, uită-l!
– Străino, pribeagă ai fost,
Acum eu îţi sunt adăpost.
Prieten şi umăr la greu,
Eu îţi promit, voi fi mereu.

Floarea Cărbune

437829427_9229370_22316131 37829427_8467086_22316123 3 ACUMSURSA POZELOR:INTERNET