„ANCESTRALE CHEMĂRI” ŞI „RĂDĂCINI”- LANSARE DE CARTE

VOLUMUL DE POEZII,”ANCESTRALE CHEMĂRI”

COPERTA: MIHAI CĂTRUNA-GRAFICIAN

PE DATA DE 11.06.2010 VA AVEA LOC LANSAREA CĂRŢII „RĂDĂCINI”, ÎN LOCALITATEA PURANI DE VIDELE, JUD. TELEORMAN, LA ŞCOALA GENERALĂ CU CLASELE I-VIII, ORELE 10:00


MIHAI CĂTRUNA, GRAFICIAN-COPERTA ŞI POSTERUL

Deci:
„Linişte! Vrem să ne aruncăm privirea într-un suflet.
Oarecum în zbor, în tăcere şi numai pe întinderea câtorva
pagini deoarece suntem foarte ocupaţi.”
(Thomas Mann)
.

DIN VOL. DE POEZII „ANCESTRALE CHEMĂRI”

Femeie,

Suavă eşti
Cu sânii, potire de crin,
Pe care atâţia bărbaţi îi admiră,
Iar mie…ca pictor,
O adâncă iubire-mi inspiră.

Sub umbrele blândului asfinţit,
Eşti mândră şi ciudată,
Ţi-e inima arzândă,
Şi trupul ţi-e de jar.

Rob pe vecie, ursit făpturii tale,

Mă-nchin

Ca-ntr-un templu

Şi-mi plec privirea

În faţa ochilor tăi limpezi

Plini de dorinţi eterne.

„RĂDĂCINI”-FRAGMENT

Hora din sat
Amintirilor copilăriei mele nu scapă nici hora,  un
obicei al satului,  prilej de bucurie al oamenilor simpli de la
ţară,  cu sufletul verde precum codrul de pe deal. De copil, mi-au
pătruns în inimă, vibrând a viaţă,  aceste obiceiuri cărora le
eram şi eu martoră.
Păstrez în inima mea chiotele flăcăilor clocotind de patimă,
mirosind a dragoste sălbatică ţâşnită din negura vremurilor
strămoşeşti. Pentru noi,  copilandrii de atunci,  hora era un joc
magic,  semănând cu roata vieţii. Flăcăii şi fetele erau plini de
vigoare,  dezlănţuindu-se în jocul „geamparalelor”de săreau
scântei din pintenii lor iar lăutarii erau artişti autentici.
La noi în Purani, Hora se ţinea în Poiană, unde era
„centrul sacru” al localităţii. Un flăcău se ocupa cu
organizarea ei duminică de duminică sau în zilele de
sărbători. Acest flăcău tocmea lăutarii cărora le dădea o
arvună. Băieţii trebuiau să plătească o taxă stabilită în
prealabil. Banii se adunau în timpul horei. Se dansa mult şi
cu foc, jucătorii parcă aveau aripi la picioare. De atâta joc se
ridica praful în Poiană dar asta nu deranja pe nimeni. Cei mai
încinşi dintre jucători se răcoreau cu apa rece a puţului din
Poiană sau cu îngheţată de la nea Grigore Băţ. Fetele se
îmbrăcau frumos, se pieptănau, împletindu-şi părul în cozi
lăsate pe spate sau strânse în cunună pe cap. Singura podoabă
era o floare prinsă în păr, sau aşezată cochet la ureche. În
plus, se parfumau cu apă de colonie. Aveau în permanenţă, la
brâu sau în sân, o batistă frumos brodată. Flăcăii se dichiseau
mai abitir decât o fată: foloseau apă de colonie din belşug şi
îşi ungeau părul cu ulei de nucă, pentru a-i da strălucire. Pe
vremea aceea, băieţandrii care semănau cu nişte cocoşei ce
învaţă să cânte, intrau în horă şi, din fugă, “smulgeau” florile
de la urechile celor mai frumoase domnişoare. Dacă un flăcău
îi “fura” batista unei domnişoare era semn că voia să se
întâlnească cu ea. Pe seară, fata ieşea la poartă când auzea
fluieratul flăcăului pe uliţă. Flăcăii şi fetele mari se distrau şi
seara după terminarea treburilor. Ieşeau la clic… Aveau
locuri speciale unde se adunau şi unde se cânta din caval, se
spuneau glume, se mai înghesuiau unii pe alţii, sărutându-se
sau străngându-se în braţe. Nu existau televizoare dar lumea
satului era fericită… în felul său. A doua zi, se trezeau în
zori, pornind la treburile pe care le aveau de făcut, în funcţie
de anotimp.
Cel mai vestit cântăreţ la fluier şi caval era nea
Gheorghe al Dudii (Soare). Să trăieşti nea Gheorghe, că
frumos mai cântai! Poiana era Vatra satului unde consătenii
mei se întâlneau ascultând lăutarii, muzicanţi fără pereche,
cântecul clarinetului lui nea Drişcu, se lua la întrecere cu
privighetorile… Hora în care se prindeau feciorii şi fetele,
când lină, când pătimaşă, trezea prin sunetele măiastre ale
instrumentelor muzicale, amintirile bătrânilor cu inima încă
tânără…
Atâta patimă puneau în joc fetele şi feciorii satului,
încât dorul şi cântecele de dragoste îi mişcau până în
străfundurile fiinţei lor. Printre cei mai iscusiţi dansatori erau
Ion al lui Căldăruş şi Marinică al lui Oprea Mogoş, iar dintre
fete Valerica lui „Împuşcă urs”( Grigore Ene). Când începeau
a juca, sângele pătimaş al neamului lui Ene se manifesta în
dansul lor sălbatic, soarele se oprea din mersul lui pe cer
pentru a-i privi.
Bătrânii, trecuţi de mult de patima tinereţii, priveau
cu nostalgie şi lacrimi în ochi, timpurile tinereţii lor reînviind
în dansul nepoţilor şi strănepoţilor. Cel mai frumos fecior de
la Horă, pe vremea adolescenţei mele, mi se părea a fi Gogu
lui Lache după care inima multor fete suspina. Gogu lui
Lache era mai frumos decât Giuliano Gemma (actor italian).
Hora satului era cercul magic în care se prindeau
flăcăii şi fetele, transmiţând elanul tinereţii tuturor celor
care-i priveau de pe margini. În horă, transfiguraţi de de
muzică şi dans, feciorii erau de nerecunoscut, păreau nişte
haiduci înfocaţi. Hora era locul unde fetele şi băieţii îşi
găseau jumătatea, întemeind familii durabile. La ora trei
după-amiază începea hora satului, în fiecare duminică. La
hora din duminica Floriilor ieşeau în “lume”, adică la horă,
tinerele fete candidate la măritiş. Mamele de băieţi ieşeau pe
băncuţa de la poartă sau în Poiană, scotocind cu privirea
printre fetele tinere şi frumoase, doar, doar şi-or alege vreo
noră. Aşa erau vremurile pe atunci, părinţii hotărau cu cine să
te căsătoreşti…

AUTOR,
FLOAREA CĂRBUNE

https://i2.wp.com/www.arania.ro/fundatia/images/horainvatrasatului.jpg

Anunțuri