Legenda Mărțișorului

 

copacIlustraţie de MIRELA RUSU PETE

Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.
Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.
– Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.
– Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.
– Nu poţi amâna? Sunt obosit, vreau să mă odihnesc.
– Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor şi nu vreau să se piardă povestea.
– Ce poveste?
– Legenda mărţişorului. O ştii?
– Nu n-am auzit-o.
– Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să pierd firul poveştii.
– Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!
În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine. Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri – dacii.
Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.
Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte.Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.
Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.
Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.
Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întreaga-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi… Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga, nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin… Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţa de a vesti venirea primăverii.
– Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.
De bucurie şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin şi o picătură de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă. De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.
Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află…

Autor:Floarea Cărbune

legenda-ghiocelului

Ilustrație de Mirela Pete

Autor: Floarea Cărbune

1Martiemartisor

Anunțuri

Legenda Mărțișorului

Legenda mărţişorului

COPAC

Ilustraţie de MIRELA RUSU PETE

           Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.
Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.
– Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.
– Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.
– Nu poţi amâna? Sunt obosit, vreau să mă odihnesc.
– Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor şi nu vreau să se piardă povestea.
– Ce poveste?
– Legenda mărţişorului. O ştii?
– Nu n-am auzit-o.
– Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să pierd firul poveştii.
– Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!
În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine. Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri – dacii.
Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.
Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte.Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.
Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.
Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.
Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întreaga-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi… Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga, nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin… Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţa de a vesti venirea primăverii.
– Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.
De bucurie şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin şi o picătură de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă. De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.
Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află…

Autor:Floarea Cărbune

legenda-ghiocelului

Ilustrație de Mirela Pete

 

JUST FOR YOU, JAPAN!

copertele-1-si-4-refacute-22

INVITATION
The one who built a spiritual bridge over two worlds, two
cultures, two distant and so special realms, was Cristina
Cărbune(Inoguchi), born in Constanta and married in TokyoAsakusa,
where she lives.
Faithful to her country, Romania, Cristina has promoted
many Romanian literary volumes, and has also initiated and
organized important Romanian-Japanese projects, through which
Japan, the country where she now lives, has found out a little bit
more about our Romanian spirituality. That is how the fragile
Spring flowers, the snow drops, met the delicate cherry blossoms,
sakura, and how the fascinating Japanese pagodas, ¨the tea
ceremony¨(cha-no-yu), the „ikebana” have come in contact with the
famous Moldavian monasteries, the Romanian „ie”(embroidered
peasant blouse), the¨calușari¨(Romanian folk dancers), and our
winter traditions and customs.
To discover once again the beauty and the charm of these
two worlds, I invite you to step on the ¨Bridge Between Two
Worlds”.
Floarea Cărbune
-writer-

..reprezentativa

CAP. II ROMANIAN – JAPANESE CULTURAL TIES

Though situated on different continents and thousands of miles apart, Japan and Romania have close friendship relations. Consequently, both countries foster activities for getting to know the specific culture of each other. Japan has students who have come to learn in Romania, but Romania too has youngsters studying in the Country of the Rising Sun. There are universities in Romania where Japanese is being studied. And we have Romanians living in Japan (by marriage) and Japanese children with Romanian mothers.

40 years since Yokohama (Japan) and Constanta (Romania)  
have become twin cities 
This year, Constanta will celebrate the union with Yokohama’’
The protocol of the union was signed by the then mayors,
Gheorghe Trandafir (mayor of Constanta) and I. Asukata (mayor
of Yokohama) on October 12-th 1977. The Romanian ambassador
in Tokyo was also present at the ceremony.
The document said that:”The sorority between the two cities
will not only have a contribution to consolidating the friendship and
collaboration between Romania and Japan, but also in
strengthening world peace.”
Due to the good relationship between the two cities, the Local
Council in Constanta gave the name Yokohama to a street in the
city. In the Tabacariei Park there is a handmade sculpture entiteled
“Japanese Stone Lanterns” offered by the Local Administration
of Yokohama in October 1982. The plate at the bottom of the
sculpture says’’A gift from the president of the Yokohama –
Constanta, friendship committee, Matsuo Ariyama”.
lampion-650x400
         Yokohama is the capital of Kanagawa Prefecture, situated to the
south of Tokyo, in the Kanto region, Honshu Island. It is the second
largest city in Japan, with a population of over 3.7 million people
Short history:
Yokohama used to be a small fishing village up to the end of
the Edo period, when Japan had a national seclusion policy, having
few contacts with foreigners. In 1853 -1854 Commander Matthew
Perry reached the south of Yokohama, with a fleet of American
warships demanding Japan to open up more trading ports. After the
initial opposition, Perry was allowed to dock his ships in
Kanagawa, near today’s Yokohama. After one month of
negotiations the Kanagawa Convention was signed on March 31st,
  1854. Perry signed it as an American representative and Hayashi
Akira also known as Daigaku-no-kami signed it as the
representative of Japan.
       Today Yokohma is one of the most important ports in Japan,
alongside Osaka, Kobe, Nagoya, Hakata, Tokyo and Chiba.
Constanţa  
Short history:  
       Constanta was founded as a consequence of the Greek
colonization of the Black Sea (from the Greek: Pontos Euxeinos) by
the colonists of Milet in the VII – V Centuries BC, and was given
the name Tomis. During the Medieval Times, Constanta was one of
the Genoese markets for trade in the Black Sea region. Genoese
merchants and ship-owners had settled in the Dobrogea peninsula.
The so called ‘’Genoese Lighthouse” dating back to that time that
was built on an old headland, still exists.
       Today Constanta is a lively city that combines the centuries old
history with modernity. Constanta receives its guests with open
arms, with a lot of charm and surpirising places. It is a city
celebrating multiculturalism, where oriental and modern life
intermingles in order to generate a joyous and spectacular lifestyle.
Constanta is the second most important city in Romania, a city
which should be visited throughout the year, both in summer and in
winter, as well as in spring and autumn.
Floarea Cărbune
(Translated by Tudor Mihai)
Sources: Google & Wikipededia

YOKOHAMA/JAPAN

CONSTANȚA/ROMÂNIA

 

MĂRŢIŞORUL…TRADIŢII ÎN PURANI DE VIDELE

 

  • MĂRŢIŞORUL…TRADIŢII ÎN PURANI DE VIDELE


    Obiceiuri de Primăvară
    Se duce şi luna februarie. Mai sunt câteva ore şi va fi 1 Martie, mărţişorul ce ne va pătrunde în case şi în suflete cu iubire…Chiar dacă uşile sufletului sunt blindate, ”spiritul”mărţişorului le va străpunge precum ghiocelul, stratul de nea de deasupra-i. E o lege a firii! Totul e supus transformării, mai ales când “sevele”, de orice natură, se trezesc la viaţă şi încep să circule prin arbori, prin oameni şi animale…Nimeni nu se poate împotrivi unei “legi” a firii.
    1 Martie
    Zi de bucurie în tradiţia românească, mărţişorul reprezentând venirea primăverii care aduce bucurie, prospeţime, reînnoire, victoria soarelui asupra gerului iernii. Femeile şi fetele primesc mărţişoare considerate ca un fel de talismane aducătoare de noroc dar şi purtătoare de iubire. După unii, roşul este considerat culoarea primăverii, iar albul, culoarea iernii. Floarea cu care se asociază această sărbătoare este ghiocelul, fiind o floare gingaşă de un alb pur. Şnurul mărţişorului este format din două fire de mătase, alb şi roşu, împletite asemenea ADN-ului reprezentând Spirala vieţii, a Infinitului şi a Nemuririi. Roşul însemnând Iubirea, iar albul, Divinitatea.
    Sărbătoarea Mărţişorului simbolizează renaşterea vieţii, reîntoarcerea la viaţă.

    Pe când eram copii, mama ne lega şnurul mărţişorului cu bănuţul de argint, dăruit de moaşă la naşterea noastră, şi-l purtam la gât ca pe o amuletă care ne ferea de boli şi deochi. Mărţişorul se purta toată luna martie, apoi şnurul era agăţat într-un pom înflorit, crezându-se ferm, că tot astfel de frumos şi înfloritor, va fi şi cel care l-a purtat.
    An de an, de 1 martie, ne recăpătăm speranţa, optimismul, credinţa în mai bine şi…sporul în toate, chiar şi în bunătatea personală, în actele de binefacere. Gerul se împleteşte cu razele soarelui, lumina cu întunericul, ca într-o tandră îmbrăţişare din care se va naşte Primăvara, acest triumf al renaşterii şi regenerării, simbolizat prin mărţişor: mărţişorul pe care-l dăruim celor dragi, cu adâncă preţuire, ca semn că le dorim fericire şi noroc.
    Legenda mărţişorului

    Există o legendă frumoasă legată de mărţişor. Se spune că, în prima zi a lunii martie, Zâna Primăvară a ieşit la marginea unei păduri. Era obosită, întrucât se grăbise a veni, deşi Iarna nu se lăsa dusă. Cum stătea sprijinită de un copac a zărit în poiană, un ghiocel abia ieşit de sub zăpadă, dar acoperit de o tufă spinoasă. De bucurie, şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce umbreau ghiocelul. Înfuriată , Iarna a chemat Crivăţul care a suflat asupra ghiocelului şi l-a îngheţat.
    Blânda Primăvară a acoperit ghiocelul cu palmele ei încălzite. Din nebăgare de seamă,  s-a rănit într-un spin şi o picătura de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă. Roşul din şnurul Mărţişorului mai simbolizează şi sângele Primăverii căzut pe albul zăpezii.
    Primăvara…


  • În livadă,
    Îndrăgostite,
    Florile şoptesc
    Cuvinte de dragoste,
    Înmiresmate şoapte,
    Pe care poetul
    Le-ascultă în noapte.

    Parfumul florilor
    Pluteşte pe-aripa vântului,
    Peste câmpuri,
    Peste pădure,
    Peste oameni,
    Şi se-nalţă la Cer
    În spirala Infinitului.
    O PRIMĂVARĂ FRUMOASĂ, TUTUROR! :) :) :)
    Floarea Cărbune
    E PRIMĂVARĂ, IARĂŞI PRIMĂVARĂ…CU TUDOR GHEORGHE:
    Legenda mărţişorului

    Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.

    Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.

    – Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.

    – Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.

    – Nu poţi amâna? sunt obosit, vreau să mă odihnesc.

    – Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor, şi nu vreau să se piardă povestea.

    – Ce poveste?

    – Legenda mărţişorului. O ştii?

    – Nu n-am auzit-o.

    – Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să pierd firulpoveştii.

    – Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!

    În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine. Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri-dacii.

    Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.

    Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte.Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.

    Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri, şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.

    Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.

    Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întrega-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi…Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin…Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţade a vesti venirea primăverii.

    – Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.

    De bucurie, şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin, şi o picătura de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă.

    De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.

    Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află…

    (Floarea Cărbune)
    Sursă poze:Google

 

1 MARTIE-MĂRŢIŞORUL LA ROMÂNI

martisoare

1 Martie, zi de bucurie în tradiţia românească, mărţişorul reprezentând venirea primăverii care aduce bucurie, prospeţime, reînnoire, victoria soarelui asupra gerului iernii. Femeile şi fetele primesc mărţişoare considerate ca un fel de talismane aducătoare de noroc dar şi purtătoare de iubire. După unii, roşul este considerat culoarea primăverii, iar albul, culoarea iernii. Floarea cu care se asociază această sărbătoare este ghiocelul, fiind o floare gingaşă de un alb pur. Şnurul mărţişorului este format din două fire de mătase, alb şi roşu, împletite asemenea ADN-ului reprezentând Spirala vieţii, a Infinitului şi a Nemuririi. Roşul însemnând Iubirea, iar albul, Divinitatea.
Sărbătoarea Mărţişorului simbolizează renaşterea vieţii, reîntoarcerea la viaţă. La sate, pe când eram copii, mama ne lega şnurul mărţişorului cu bănuţul de argint dăruit de moaşă la naşterea noastră şi-l purtam la gât ca pe o amuletă care ne ferea de boli şi deochi.

11032057_10205972923423149_6409915712432123039_n

Mărţişorul se purta toată luna martie, apoi şnurul era agăţat într-un pom înflorit, crezându-se ferm, că tot astfel de frumos şi înfloritor, va fi şi cel care l-a purtat. An de an, de 1 martie, ne recăpătăm speranţa, optimismul, credinţa în mai bine şi…sporul în toate, chiar şi în bunătatea personală, în actele de binefacere. Gerul se împleteşte cu razele soarelui, lumina cu întunericul, ca într-o tandră îmbrăţişare din care se va naşte Primăvara, acest triumf al renaşterii şi regenerării, simbolizat prin mărţişor: mărţişorul pe care-l dăruim celor dragi, cu adâncă preţuire, ca semn că le dorim fericire şi noroc.       10966970_908665445834969_1140386338_n

Există o legendă frumoasă legată de mărţişor. Se spune că, în prima zi a lunii martie, zâna primăvară a ieşit la marginea unei păduri. Era obosită întrucât se grăbise a veni deşi Iarna nu se lăsa dusă. Cum stătea sprijinită de un copac a zărit în poiană, un ghiocel abia ieşit de sub zăpadă dar acoperit de o tufă spinoasă. De bucurie şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce umbreau ghiocelul. Înfuriată , Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit ghiocelul cu palmele ei încălzite. Din nebăgare de seamă s-a rănit într-un spin şi o picătura de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă.

legenda ghiocelului

Roşul din şnurul Mărţişorului mai simbolizează şi sângele Primăverii căzut pe albul zăpezii.

LA MULŢI ANI DE MĂRŢIŞOR!

Floarea Cărbune

Ilustraţii de Mirela Rusu Pete

Surs pozelor:Google

martisor-ghiocel 0025 1010409_10205974995514950_6493144333991219075_n  11033448_10205972947983763_1776840535927275664_n 1344594988_podsnezhnik-2 ghiocel2 ghiocel imagine animata 1 martie GHIOCEL-MĂRŢIŞOR ghiocewl_1

Mărţişorul

MĂRŢIŞOARE 125804-aleni 132154_Fairy_Magic 189389-foxixol

            Când  mi-am lipit tâmpla de sufletul lumii am tresărit auzind muzica culorilor, aşteptând venirea Primăverii. Privesc crengile înmugurite dantelându-le cu dorul meu de viaţă. Ca prin minune,  mugurii se transformă în frunze şi flori. Simt adierea zefirului ce poartă pe aripile sale parfumurile suave ale blândei zâne, Primăvara.

        Niciodată mângâierea primăverii nu mi s-a părut mai dulce şi mai caldă ca în aceste zile de martie. Mi-s ochii verzi precum smaraldul… de când Primăvara mi i-a risipit pe cărări, în iarba deasă, dar  şi în coroanele copacilor. Aştept de mult venirea berzelor,  căutând cu înfrigurare urma zborului lor pe bolta cerească. Prin geamul întredeschis,  pătrund miresmele primăverii…

        În văpaia lunii,  un arbore bătrân înfloreşte şi el. Printre frunze şi flori  mă salută:
– Bună dimineaţa, femeie!

          – Deschide-ţi  fereastra  inimii şi  lasă drum liber primăverii învăluită în miresmele florilor, primele raze de soare să-ţi alinte privirile, iar vântul,  uşor de martie, să-ţi aducă mirosul proaspăt al zambilelor şi un zâmbet pe buze. Parfumul florilor de primăvară, roua dimineţilor calde, adierea vântului blând al celui mai frumos anotimp, toate acestea să-şi găsească locul în sufletul tău.…

– Lasă Primăvara să-ţi păşească-n suflet, las-o să-ţi cuprindă obrajii şi să-ţi învăluie inima, dansează cu ea în lumina soarelui şi las-o să-ţi inunde sufletul cu zâmbete şi iubire.

        Să fiţi iubite dragi nestemate ale lumii, voi mame, surori, prietene, logodnice!

        Voi daţi sens vieţii!

– La mulţi ani,  de mărţişor!

(Floarea Cărbune)

 sakura-5

picture

Legenda mărţişorului

1795783_463797247079175_225157718_n
Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.
Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.
– Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.
– Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.
– Nu poţi amâna? sunt obosit, vreau să mă odihnesc.
– Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor, şi nu vreau să se piardă povestea.
– Ce poveste?
– Legenda mărţişorului. O ştii?
– Nu n-am auzit-o.
– Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să pierd firulpoveştii.
– Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!
În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine. Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri-dacii.
Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.
Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte.Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.
Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri, şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.
Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un geamăt, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.
Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întrega-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi…Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin…Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea tânguire, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţade a vesti venirea primăverii.
– Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.
De bucurie, şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin, şi o picătura de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă.
De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.
Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află…
(Floarea Cărbune)
(Culeasă de la Elena Dumitrache(n. 1929-m.2005), Purani de Videle, jud. Teleorman

 

legenda ghiocelului

preview