Of love -Happy Valentines Day-Man

.

Mi-eşti drag şi-ţi ascult paşii
Cum se-apropie tăcuţi
Aşa cum se furişează primăvara
În livezile ce peste noapte
Irump în cascade de flori.
Parfumul lor îmbătător ne poartă
Spre bucurii fără de margini.

Eu sunt o melodie,
O şoaptă de iubire
Ce m-am dăruit ţie,
Şi te-am rugat
Din culori să mă zămisleşti.

Te-am lăsat să mă răsfiri
În fâşii de vise
Pe care să le-arunci spre Infinit,
Să-mi risipeşti gândurile-n zări,
Precum umbrela de păpădie
Ce sub adierea vântului,
Se preface în zeci de fluturi zburători.

 

 
Autor: Floarea Cărbune

P.S: „În Iubire trebuie să dai…Să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile… să-ţi trăieşti avânturile, să-ţi trăieşti durerea…Să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, apoi, apoi să plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi, un timp… şi apoi să râzi…”

.3196305423_1_4_ycdww1yd

 

LEGENDA GHIOCELULUI

Drapel RomaniaEram copil în vremea când am auzit frumoasa legendă pe care am să v-o împărtăşesc şi vouă. Un copil zburdalnic, care alerga pe uliţele satului cât era ziulica de lungă. Deşi eram doar patru fete, eu, sora mea, Georgeta, Floarea Cilichii şi Floarea lui Costică al Tănasii, făceam o hărmălaie de parcă năvăliseră turcii. Vremea era frumoasă, iar noi nu ne mai săturam de joacă. Nici nu ştiu când a coborât perdeaua înserării.

De undeva, ca de pe celălalt tărâm, mă aud chemată:

– Floricăăăă, hai la masă!

Era vocea bunicului Marin, puţin îngrijorat că nu mă zărea.

– Vin, vin acuş, bunicuţule!

       Cu părere de rău, m-am despărţit de fete şi, iute ca vântul, am alergat spre casă. Păşind smerită peste prag, am cerut iertare pentru întârziere. Masa era aşezată în tindă, unde lampa pâlpâia pe un perete, iar în vatră mai trosneau câteva cioate, rămase nearse încă. Mi-am dat jos flaneaua groasă de lână, apoi m-am spălat pe mâini în apa călduţă din tuciul de pe pirostrii. În el, bunicuţa făcuse mămăliga, care acum trona pe masa rotundă, cu scăunele împrejurul ei. Pentru că era postul Paştelui, ea pregătise doar mâncăruri de post: fasole fiartă cu sfeclă-de-zahăr, felii de sfeclă şi cartofi copţi, cu mujdei.

Privind dezamăgită bucatele, întreb:

– Numai atât?!

De ce te miri? Mâncarea e bună, hai, îndrăzneşte! Hai, mănâncă!

– Of, şi eu care mă gândeam la ceva bun…

– Ei, lasă, m-am ţinut de cuvânt. Am făcut şi plăcintă de dovleac, aşa cum îţi place ţie, cu untură şi mult zahăr. O să fie toată a ta, noi ţinem post.

– Păi…aşa spune, bunicuţo!

              La sfârşitul mesei, am primit o porţie mare de plăcintă. Încălzită de atmosfera din casă, dar şi de mâncarea fierbinte, simţeam cum mă fură somnul. Moş Ene mă mângâia pe la gene…Bunicuţa a strâns masa, a aruncat un *codru de mămăligă la câinele ce aştepta în pragul casei, a spălat vasele şi a dat cu mătura, apoi a pregătit paturile pentru culcare. Pătucul meu era aşezat la geam. Salteaua era umplută cu paie de ovăz, iar căpătâiul cu flori de fân.

         Nu ştiu cum s-a făcut, dar când m-am aşezat în pat, mi-a sărit somnul. Bunicuţu, rezemat de burta sobei, tocmai citea la lumina lămpii, ultimele versete din capitolul pe care îl începuse în seara aceea, iar eu am aşteptat răbdătoare să termine. Pentru nimic în lume nu l-aş fi întrerupt. Ar fi fost o mare obrăznicie şi lipsă de respect din partea mea.

         După ce s-a închinat şi l-am auzit tuşind într-un anumit fel, semn că e liber, am îndrăznit să-i spun:

– Bunicuţule, mâine mergem pe deal după ghiocei? Eu cred că deja a venit Primăvara.

– Aşa crezi tu?

– Da! M-am săturat de iarnă, şi-apoi, pe uliţă zăpada a început a se topi.

– Ei, tată, nu te grăbi. Iarna este capricioasă. Uneori, ne înşeală… Nu numai pe noi, dar şi pe pomi îi amăgeşte, făcându-i să înflorească mai devreme. Apoi dă un ger, iar florile mor şi nu mai fac fructe.

Pe vremea când eram copil, cam de vârsta ta, aşa…

– În câte suntem azi?

– 28 februarie…Ei, pe vremea când eram copil, tot aşa, la sfârşitul lui februarie, într-o seară, o zoream pe mămica să-mi pună mâncare în traistă ca să plec la pădure a doua zi, în zori. Voiam să-i aduc o **chită de ghiocei, surpriză de 1 martie. Ea m-a ascultat zâmbitoare, apoi şi-a scos furca de la brâu, şi după ce a aşezat-o pe un scaun, m-a îndemnat cu glas duios:

– Marinică, stai jos! Eşti mare de-acum şi vreau să-ţi spun o legendă din strămoşi. Eu nu ştiu a scrie, nici mama mea n-a ştiut, dar am învăţat-o pe dinafară. Vreau să-mi promiţi că şi tu, la vremea potrivită, ai s-o spui copiilor tăi.

– Da, promit, mămică!

– Atunci, ascultă:

                  Se povestea că demult, tare demult, pe vremea când oamenii erau curajoşi, demni şi mai buni, ţara aceasta era un colţ de rai. Munţii erau doldora de aur, în râurile cu ape limpezi, zburdau peşti iuţi şi argintii, dealurile erau acoperite de vii şi livezi, câmpia gemea sub povara recoltelor şi apăsarea ţiţeiului din adâncuri, lacurile erau acoperite de covoare cu nuferi şi stânjenei. Vara, aici, soseau păsări venite din alte ţări. Pe atunci, anotimpurile veneau şi plecau, iar oamenii trăiau în ritmul lor. Se năşteau, creşteau şi înfloreau, făceau fructe, iar când le sosea timpul, mergeau la odihnă, trecând pragul în alt univers. Nimeni nu se temea de această trecere.

                  Cu câteva luni înainte de a se petrece povestea noastră, iarna a venit mai devreme ca niciodată. Pe când gospodarii erau la strânsul recoltelor, unii la adunat viile, alţii la culesul fructelor din livadă, iarna s-a năpustit fără veste. Oamenii s-au trezit cu un vânt rece care învălătucea fuioarele de zăpadă…încât nu mai vedeau nimic în jurul lor. Era pe la sfârşitul lui octombrie. Vremea câinoasă i-a împiedicat să-şi adune şi să pună la adăpost truda muncii de peste an. Supăraţi, ei au început a o boscorodi. Ba, unii chiar au blestemat-o. Vorbele, purtate de vânt, au ajuns până la urechile hainei ierni. A nins, şi a nins, nămeţii crescând cât casa. Era aşa de frig, încât îngheţa apa în găleţile din tindă. Uneori, nopţile erau albe ca ziua, cerul era sticlos, zăpada scârţia sub tălpi, iar Iarna hohotea de bucurie, distrându-se pe seama lor. Crivăţul o purta pe aripile sale, şi amândoi îi necăjeau pe bieţii oameni. Focurile ardeau zi şi noapte fără încetare.

              Bătrânii povesteau că spre sfârşitul lunii februarie, a anului în care intraseră, iarna a început a se domoli. A ieşit soarele, nămeţii se micşorau văzând cu ochii, iar pe sub garduri, la adăpost, dăduse colţul ierbii. Femeile îşi făceau cruce şi se mirau zicându-şi: „ptiu, e un vicleşug al iernii!” Cei care nu mai aveau ce pune pe foc, s-au încumetat a merge la pădure după lemne. Când s-au reîntors, au povestit că şi în pădure începuse a se topi zăpada. Natura se trezea la viaţă, păsărelele au prins a cânta, miei a zburda în târlă, speranţa revenind în sufletele fiecăruia. Totuşi, câte o babă îşi scuipa în sân mormăind: „ptiu, ptiu, asta nu-i a bună! Aveţi grijă maică! Iarna e înşelătoare!”. Dar cine avea timp s-o asculte?!

               În pădure, într-o vâlcea însorită, sub o tufă de măceş, un clopoţel alb, mai alb decât zăpada din jur, şi-a ridicat căpşorul, şi a prins a striga:„vine Primăvara! Vine Primăvara!” Dar vântul cel hain, căruia nu-i scăpa nimic, i-a dus vestea nemiloasei, spunându-i că floricica albă a cutezat s-o înfrunte, vestind venirea primăverii. Furioasă din cale-afară, Iarna a chemat Crivăţul de care toţi se temeau. La porunca ei, vântul a adus frigul şi măzărichea. Şi când bobiţele de gheaţă izbeau gingaşul clopoţel, trupşorul firav îi tremura. Gemând de durere, ghiocelul a început a plânge, cerând ajutor. Aflându-se prin preajmă, zâna Primăvară l-a întrebat: „de ce plângi, micuţule?”

– Plâng pentru că mi-e frig, iar petalele mă dor de la loviturile boabelor de măzăriche.

         Cu deosebită blândeţe şi infinită dragoste, zâna s-a aplecat asupra lui, devenindu-i pavăză. Apoi, cu delicateţe, a îndepărtat zăpada care îl acoperea, sărutându-l. Din nebăgare de seamă, ea s-a rănit la un deget, iar sângele i s-a scurs la rădăcina florii. Şi, ca prin minune, ghiocelul a înflorit, iar fiecare petală a lui era pe jumătate roşie. Alb şi roşu, simbolul primăverii, al dragostei, al speranţei şi al renaşterii. Pentru că era la începutul lui martie, i s-a spus Mărţişor.

– Mămică, la noi, în pădurea de pe deal, sunt numai ghiocei albi. Unde au dispărut cei alb cu roşu?!

– Băiete, când iubirea şi respectul dintre oameni, au dispărut din lume, au pierit şi ei… De atunci, la 1 martie, în speranţa că vor reapare ghioceii cu petale alb-roşii, oamenii împletesc două fire, unul alb şi celălalt roşu, într-un mărţişor pe care îl dăruiesc în semn de iubire şi respect, persoanelor dragi…

– Am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus povestea aşa, dragă nepoţică. Ia uite, afară ninge…Hai, la culcuş găină cu guşa plină!

– Noapte bună, bunicuţule!

Nota autorului:

* regionalism din Muntenia care înseamnă o bucată mai mare dintr-un întreg;

** chită, adică buchețel(regionalism din Muntenia).

Floarea Cărbune, „Legenda lui Dragobete”(The legend of dragobete), Editura Armonii Culturale, Adjud, 2015.

52338435_10218016383942135_4968375188275068928_n

Ilustrații: Mirela Pete

GHIOCEL ROȘU-ALB

        PS: Instantaneu cu bunicuţu Marin Ste. Ene. Era în curte…Avea 88 de ani. A făcut 2 războaie mondiale şi a fost martor al Răscoalei din 1907, dar a trăit până s-au născut 4 dintre copiii mei…Cânta frumos, din gură şi din cobza, şi era un foarte bun povestitor.
Somn lin, bunicuţule!
 

BUNICUȚUL MARIN

(POZĂ PERSONALĂ)

NU MI-AM DAT VOIE SĂ PLÂNG

III

Motto:

Geniul este persistenţa copilăriei în maturitate.”(Garabet Ibrăileanu)

       Îmbătată de atâtea miresme, privesc nostalgică nucul din grădina unchiului Radu, care a crescut odată cu picii de pe uliță. Un patriarh, ce a devenit nostalgic ca și mine. S-a aplecat atât de mult asupra uliței, încât pare că o îmbrățișează protector. Între ei s-a creat o tandră camaraderie și amândoi iubesc copiii. Nu a fost copil, care să nu poposească sub bătrânul nuc și să nu se bucure, vara de umbră, iar toamna de fructele lui.     

      Chiar și oamenii în toată firea se opreau și culegeau nucile căzute pe iarbă. Nimeni nu se supăra, rămâneau destule și pentru tușa Titina, nevasta unchiului Radu, care avea un obicei, ce devenise un adevărat ritual. În fiecare toamnă, într-o anume zi, numai de ea hotărâtă, îi punea pe nepoți să-i „bată” nucul, apoi să le adune nucile de pe jos.

         Dacă a doua zi era duminică, o vedeai pe banca de la poartă, înconjurată de femei ce stăteau pe iarbă, la picioarele ei, ascultându-i spusele. Devenise un obicei, de a ține „prelegeri” privind nucile. S Spunea aceleași lucruri de fiecare dată, arareori intervenea câte o variațiune. Și asta, doar, dacă cineva din „public” îi punea întrebări. Parcă o aud:„Ai, fa maică, mâncați nuci că vă fac bine.”

      Uneori se întâmpla, ca o femeie, o „doamnă„ venită de la oraș, s-o iscodească:

  – De unde știi matale astea?

   – Le știu de la Marioara tușii Miții, care vine în fiecare toamnă, de la oraș, să-i dau nuci și alte alea din grădină.

– Țață Titino, Marioara e doctor?

– Făi fată, „vorbi și nea Ion că și el e om”, vorba Leanii, aci de față. Spune-le tu, Leano, cine e Marioara.

Leana era mama mea și era nerăbdătoare să ia „cuvântul” și să le scuture un pic, pe „neastâmpărate”. Așa că, începu mămica…cu o glumă:

– „Babelor slabelor”, Marioara de la București e verișoara mea , mama ei și tăticu au fost frați. Tușa Mița a învățat de la mama lor, mama Mara, la ce sunt bune buruienile de leac și cum să descânte. De la ea am învățat și eu să descânt, încă de când eram copil și dormeam împreună. E o poveste lungă, o să v-o spun în altă duminică. Mai bine tăceți și ascultați ce spune Titina. Apoi, pe același ton glumeț, mămica o îndeamnă pe vorbitoare:- – –       – „Hai ,”doamnă”, spune ce mai ai de spus despre nuci.

– Păi ce să mai am, nu văzuși cum mă întrerupse Floarea?

– Așa-i, tușă Leano, îi întări spusele Valerica Radii lui Împușcă-urs.

Înțepată, Floarea Cilichii ripostează:

 – Ce vă agitați ca niște gâște? Îmi place cum vorbește țața Titina și mi-e drag s-o ascult. Venii acasă că mi-era dor de voi.

Din colțul ei, sare iarăși Valerica, verișoara „Vali”, cum o alint eu, care are și ea gură mare:

 – Floareo, mai mănâncă un miez de nucă și taci din gură.

Tușa Titina își reia vorba și continuă:

– Fă, nucile sunt bune pentru sănătate. Seara, când vin de la deal și sunt obosită, îl pun pe Gheorghe să-mi spargă câteva, le mănânc cu pâine și-mi trece oboseala. Parcă întineresc, muncesc cu drag și acasă, că doar sunt atâtea treburi de făcut și pe bătătură. Iarna, când Lucică și Gheorghe răceau, le făceam ceai cu coji de ceapă și de nucă, îl îndulceam cu miere , îl beau călduț, și le trecea.

– De unde aveai matale miere? Ia spune, o întărâtă Vali.

– Mi-o aducea tușă-ta Vergina de la Baciu, o cumpăra de la unu Busuioc. Dacă nu știi, taci din gură! Iar asta, ce spune  Leana, cu descântecele, ea le știe mai bine. Cred că a descântat tot satul de „deochi” , de „întâmpinare„ de „frică” și de alte alea. Ehei, câte știe Leana…

Autor: Floarea Cărbune, „Rădăcini”, Editura Lidana, Suceava, 2010.

Va urma…

PRECIZARE:

Limbajul secret al apei

[articol publicat în Nr. 6,7 – noiembrie – decembrie 2008, al revistei Body, Mind, Spiriti]

„Masaru Emoto este un cercetător japonez ce a reuşit, prin tehnici de fotografiere rapidă, să pozeze structura apei în timpul îngheţării şi să evidenţieze astfel consecinţa directă a gândurilor pozitive şi negative asupra formării cristalelor de gheaţă. 

„Ce anume îi conferă apei capacitatea de a reflecta ce se află în sufletele oamenilor?”

La această întrebare se răspunde în cartea „Mesaje ascunse din apă” [2]. Emoto porneşte de la ideea că „toate lucrurile se află în vibraţie şi fiecare vibrează la propria frecvenţă” (inclusiv organismul uman), ipoteză acceptat şi de fizica cuantică: „Să ne închipuim că v-aţi putea reduce trupul la o mărime microscopică şi că aţi porni într-o explorare pentru a descoperii secretele acestui univers numit fiinţă umană. Aţi vedea în scurt timp că orice lucru nu este alcătuit din altceva decât din atomi, fiecare atom fiind un nucleu cu electroni ce se învârt în jurul lui. Numărul şi forma acestor electroni şi a orbitelor lor îi conferă fiecărei substanţe un set specific de frecvenţe vibraţionale. Aţi descoperi că, indiferent de substanţă, nimic nu este masă solidă”. De fapt lucrurile care ni se par nouă solide sunt în realitate mai mult de 99% ‘goale’. Chiar dacă noi vedem această pagină ca fiind nemişcată, la nivel atomic este o forfotă de nedescris. Este clar că simţurile noastre perceptive sunt limitate: „Ochii noştri pot vedea obiecte, însă nu pot vedea vibraţii”.

Vezi:http://www.victorchirea.ro/2012/01/limbajul-secret-al-apei/

PS: Atât mămica cât și tușa Titina s-au ridicat la Ceruri. Mai întâi mămica, în 2005, apoi tușa Titina…acum 3 ani, sper să nu greșesc. Am aflat că, anul trecut, s-a uscat și nucul…

NU MI-AM DAT VOIE SĂ PLÂNG

Tușa Titina… între nepot și fiu, sub nucul de la drum

tuȘa titina

       

uliȚa noastrĂ

ob_a6fccc_127aac35

NU MI-AM DAT VOIE SĂ PLÂNG

Motto:

„Geniul este persistenţa copilăriei în maturitate.”(Garabet Ibrăileanu)

II

Gata, a trecut mașina, fumul și praful s-au împrăștiat, iar peste uliță s-a așternut liniștea. Dacă pocnetele mașinii nu m-ar fi trezit din reverie, mi-aș fi continuat „zborul” . Așa, gâștele sălbatice au dispărut pe imensitatea albastră a boltei cerești.

Din cer, lumina se prelinge ca mierea proaspătă dintr-un fagure, mi-e bine și mă reașez cât mai comod pe băncuță, apoi îmi arunc  privirea în jur. Dispre pădure, miresmele toamnei ajung până la mine, mă învăluie și îmi ostoiesc inima. În vârful salcâmului de la poartă cântă o pasăre, n-o recunosc, dar îi admir viersul duios. Privesc și ascult!

frunze-leaves

Ce frumos plutesc frunzele din corcodușul de la drum…Urmăresc zborul uneia dintre ele, ce s-a desprins de pe ram, a plutit ca un fluturaș galben-verzui, apoi s-a așezat grațios peste alte frunze. Ce surprinzătoare este natura! Parcă și-a propus să mă-mbete cu aromele de struguri copți. Dinspre vii, mă asaltează miresmele…într-un evantai de nuanțe, adevărat festin al aromelor. Mireasma tămâioasei este puternică și obraznică, se impune mai mult decât celelate…

img_6057 - copy - copy

Ce surprinzătoare este natura! Cad pe gânduri…

Autor: Floarea Cărbune

NU MI-AM DAT VOIE SĂ PLÂNG

Va urma…

 

JAPAN, MY LOVE…

           Sakura matsuri este sărbătoarea florii de cireş japonez, prilej de relaxare şi distracţie pe iarbă, pe sub copacii înfloriţi. Cireşii îşi etalează splendorile ca la paradă, de la albul pur-virginal, până la rozul diafan; de la floarea simplă, până la uimitoarea floare bătută precum floarea de bujor. Natura surclasează, şi de această dată, măiestria creatorilor de frumos. Este o frumuseţe divină, stropită cu o cromatică uluitoare ce-ţi picură în suflet emoţie, bucurie, dar şi gândul că viaţa omului este efemeră… precum fragila floare de cireş.

         Mă izolez sub corola înmiresmată a unui cireş, şi preţ de câteva clipe, aflându-mă într-o meditaţie binefăcătoare, mă străfulgeră crâmpeie de viaţă trăite până acum, cu bucuriile şi cu tristeţile ei, cu oameni mult dragi mie. Pentru clipa prezentă, de o frumuseţe copleşitoare, îi mulţumesc lui Dumnezeu că exist. Îi mulţumesc Cristinei care, prin bagheta magică a sufletului ei generos, mi-a oferit momente din viaţă, unice şi nevisate; îi mulţumesc lui Shinya, soţul ei, un om de o rară nobleţe sufletească, pentru că, graţie lui, sunt aici. În Japonia, m-am redescoperit, m-am străluminat, mi-am aflat şi o altă menire pe acest pământ. Sublimul nu-l pot exprima în cuvinte, doar îl văd, îl admir, îl simt, îmi răscoleşte toate simţurile… Oare de ce metamorfoza mugurelui florii de cireş o asemui cu o „călătorie” a omului pe Pământ?!

Mugurele… să fie oare copilul fragil şi inocent?!

Bobocul de floare… să fie oare adolescentul vulnerabil încă la ger şi intemperii?!

Splendida floare de cireş… să fie oare tinereţea cu frumuseţea ei?!

Însângerata boabă de cireş… să fie oare a doua tinereţe încărcată de un molipsitor optimism?!

               Mă opresc aici cu etapele vieţii, e mai prudent. Dar nu mă pot opri în a vedea, paradoxal poate, o asemuire între frumuseţea dumnezeiască a florii de cireş şi puterea, curajul încercat al legendarului samurai, pecetea luptătorului dintotdeauna învingător. Ies de sub vraja puternicului războinic pentru a reveni la hipnotizanta floare de cireş. Ciudat este cum şi femeile japoneze, pe care le privesc acum, par a fi flori de cireş: cu buzele roşii, obrajii albi, mătăsoşi, pudraţi cu multă migală şi artă…

În mulţimea pestriţă, veselă, observ un fotograf şi o pictoriţă, care lucrează. Mă întreb dacă şi ei văd ceea ce văd eu, şi regret că nu pot picta frumosul ce ne înconjoară.

          Poeme-fluvii s-au scris, dedicate gingaşei flori, şi pictori faimoşi şi-au pus harul în slujba ei. Cel mai cunoscut este „Hiroshige”, ale cărui opere celebre sunt şi azi admirate. Eu închin florii de cireş, ca omagiu, cu suflet emoţionat şi recunoscător, câteva modeste gânduri:

Ninge pe covorul de iarbă,

Se scutură florile-n grabă

Prin zborul dragoste-lumină…

În suflet am pace sublimă,

Căci mâine cireşele coapte

Par a fi doar un vis printre şoapte!

Numele meu în kanji este „Hana”adică Floare(a)

……………

Pentru unii, Japonia înseamnă sunet, pentru alţii culoare, pentru mine, Japonia simbolizează sunet, culoare şi încă ceva în plus… Japonia este ţara care mi-a adoptat fiica şi nepoţelul…

Noaptea s-a aşternut, soarele a trecut în asfinţit pentru ca mâine să răsară, din nou, aducându-ne lumină, căldură şi speranţă în suflet.

Sunt împăcată cu tot ceea ce las în urma mea şi păşesc în viitor cu gândul curat şi plin de Speranţă şi Lumină.

………

Dacă lectura acestei cărţi… ţi-a adus bucurie în suflet va fi un semn că am putut ajunge până la inima ta, dragă cititorule.

Abia, după cinci călătorii în Japonia, am înţeles ce a vrut să spună Rabindranath Tagore în aceste cuvinte:

Călătorul trebuie sa bată la toate porţile înainte de-a ajunge la a sa. Trebuie sa rătăcim prin toate lumile din afară  pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.”

SAYONARA,  JAPAN!

Floarea Cărbune-„Japonia, mister și fascinație”, editura pim, 2013.

Sursă poze: Google & Pinterest

AUGUST- luna frunzei

Ochii tăi

Inima mea, pasăre călătoare,
Şi-a găsit pacea
În albastrul ochilor tăi.
În ochii tăi
Văd limpezimea zorilor,
Ochii tăi sunt leagănul stelelor.
Inima mea
Se pierde în adâncul albastru
Al ochilor tăi fascinanţi.
Lasă-mă să mă scald
În nemărginirea lor.
Zâmbetul tău-rază de soare
Îmi iluminează sufletul
Aducându-mi pacea, liniştea, iubirea.
Îmi place
Felul cum mă priveşti,
Îmi place
Sărutul tău cald.
Îmi place
Cum îmi mângâi trupul,
Ca pe-o vioară
Ale cărei strune scot sunete
Numai de inima ta, auzite.
Cuvintele tale
Sunt licăriri de lumină,
Îmi place să fim împreună.
Dragostea mea e un ocean,
Cu cât te scufunzi în el,
Cu atât mai adânc devine.
Inima mea, pasăre călătoare,
Îşi trăieşte clipele
De visare, fericire şi iubire…

Autor: Floarea Cărbune

lebede

Visul

Cristian-Constantin, la mulți ani!

                  Familia                

Motto:

„Naşterea noastră e doar somn şi uitare:

Sufletul ce cu noi răsare, astrul vieţii noastre

Altundeva a apus

Şi vine de departe:

Nu în uitare deplină

Şi nici în goliciunea absolută,

Ci păşind pe nori de slavă ne desprindem

Din Dumnezeu care este casa noastră:

Raiul ne ocroteşte în copilărie”.

(William Wordsworth)

        Am înflorit în primăvara vieţii noastre(eu și tatăl lor), rodind şase fructe exotice ce ne-au înfrumuseţat şi îmbogăţit viaţa. Copiii au împlinit existenţa noastră de oameni şi familişti. Prin ei n-am rămas nişte copaci răzleţiţi, ci am devenit o grădină plină de copaci înfloriţi. Bucuria din glasul copiilor semăna cu bucuria fluturilor şi a albinelor ce zburau printre florile grădinii noastre.

        Cu cât florile dăruiau mai multă dulceaţă cu atât mai mult ne bucuram, multiplicându-ne experienţele de viaţă, învăţând valoarea iubirii şi a compasiunii. Copiii, ne-au modelat caracterele menţinându-ne tineri şi în pas cu noul. N-am ruginit în prejudecăţi, iar ei au crescut liberi, bucurându-se de darurile cu care divinitatea i-a înzestrat. Şase copii, şase temperamente diferite, oferindu-ne lecţii de pedagogie şi psihologie, pe viu. Ne-au pus la-nvăţat! Prin ei am atins un nou nivel de înţelegere al vieţuirii.

Floarea Cărbune-„Rădăcini( Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele)”,  Editura Lidana, 2010

                                        La mulți ani, fiule!

22449684_10214069368069205_6521497680112175500_n

Fiii mei, Cristian și Dragoș…

La mulți ani, Cristian-Constantin!

15-Tort-inima-Mousse-Capsuni

2984575189_1_7_fWMNkONa

Celei plecate(Dedicată Cristinei, fiica mea)