LA MULȚI ANI , FEMEIE!

LA MULȚI ANI!

@copyright

Când  mi-am lipit tâmpla de sufletul lumii am tresărit auzind muzica culorilor, aşteptând venirea Primăverii. Privesc crengile înmugurite dantelându-le cu dorul meu de viaţă. Ca prin minune,  mugurii se transformă în frunze şi flori. Simt adierea zefirului ce poartă pe aripile sale parfumurile suave ale blândei zâne, Primăvara.

Niciodată mângâierea primăverii nu mi s-a părut mai dulce şi mai caldă ca în aceste zile de martie. Mi-s ochii verzi precum jadul… de când Primăvara mi i-a risipit pe cărări, în iarba deasă, dar  şi în coroanele copacilor. Aştept de mult venirea berzelor,  căutând cu înfrigurare urma zborului lor pe bolta cerească. Prin geamul întredeschis,  pătrund miresmele primăverii…

În văpaia lunii,  un arbore bătrân înfloreşte şi el… Printre frunze şi flori  mă salută:
„Bună dimineaţa, femeie! E ziua ta! Este 8 martie!  Deschide-ţi  fereastra  inimii şi  lasă drum liber primăverii învăluită în miresmele florilor, primele raze de soare să-ţi alinte privirile, iar vântul,  uşor de martie, să-ţi aducă mirosul proaspăt al zambilelor şi un zâmbet pe buze. Parfumul florilor de primăvară, roua dimineţilor calde, adierea vântului blând al celui mai frumos anotimp, toate acestea să-şi găsească locul în sufletul tău.…Lasă Primăvara să-ţi păşească-n suflet, las-o să-ţi cuprindă obrajii şi să-ţi învăluie inima, dansează cu ea în lumina soarelui şi las-o să-ţi inunde sufletul cu zâmbete şi iubire. Natura s-a-mpodobit pentru tine…ghiocei, violete, lăcrămioare, mâţişori de salcie… un manunchi de sentimente frumoase şi o mulţime de imbratisari… special pentru tine din partea celor dragi. Viaţa  să-ţi fie mai senină decât azuriul cerului, floare a primăverii…Tu, floare între flori, delicată şi gingaşă precum zeiţele din Olimp…”

Pentru că mâine este „ziua noastră” , ZIUA FEMEII, doresc a  felicita toate femeiele lumii. Ziua de 8 Martie  este dedicată, în primul rând, mamelor. Femeia-mamă e cea care creează micracolul vieţii pe Pământ. Slăvită fii, femeie!

Să fiţi iubite, dragi nestemate ale lumii, voi mame, surori, prietene, logodnice pentru că…  voi daţi sens vieţii!  La mulţi ani… de 8 Martie!

Autor: Floarea Cărbune

Sursă poze: Google

WOLD WOMEN, TRADITIONS TO ROMANIANS

TUȘA SIA

Babele
(Tradiţii la români)

Drapel Romania

@copyright

La început de martie, vremea este capricioasă, cu ploi, lapoviţă sau chiar ninsori şi viscol. În popor se spune că sunt „Zilele Babelor.” Între 1 şi 8 Martie este timpul când să-ţi alegi “baba”. Tradiţia spune că aşa cum va fi “baba”în ziua pe care ţi-ai ales-o, aşa o să-ţi meargă tot anul. Există multe variante privind mitul “babelor”. Cea mai cunoscută variantă este cea legată de mitul Babei Dochii. Una dintre legende spune că Dochia avea o noră căreia îi cerea să ducă la îndeplinire lucruri imposibile, cum ar fi fost: să-i aducă fragi pe 1 Martie, sau să spele lâna, dar nu oricum, ci din albă s-o facă neagră. Nora reuşea să îndeplinească dorinţele babei, ajutată fiind de Sfântul Petru. Când a primit fragii de la noră, Dochia a crezut că a venit Primăvara. Ea îşi puse 12 cojoace şi duse oile sus, la munte. Acolo este cald, iar baba începe să dea jos cojoacele până rămâne numai în ie. Când rămâne în ie, începe un viscol aducând Gerul care o îngheaţă pe Dochia, transformând-o în stană de piatră.
Deşi oamenii îi reamintiseră că în Martie vremea e schimbătoare, ea n-a vrut să ţină cont de sfatul bine intenţionat al oamenilor… Încăpăţânarea şi inima rea i-au adus pieirea.
În mintea mea de copil, o asemuiam pe baba Dochia cu tuşa Sia. Tuşa Sia era înaltă, slabă, cu faţa uscăţivă, brăzdată de riduri,cu ie albă înflorată, cu batic negru pe cap şi cu fustă neagră, asemănătoare cu portul bătrânelor grecoaice de azi. Avea nume de prinţesă-Anastasia, şi ochiul treaz de soacră, căreia nu-i scăpa nimic din ceea ce ar fi putut critica. Veşnic pusă pe harţă, tuşa Sia, cu luleaua în gură şi cu bâta în mână, de care se sprijinea, iar când era necăjită, altoia, porcul din curte sau vaca din grajd, blagoslovindu-i cu un blestem: ”fira-ţi voi ai daţilor!- că mi-aţi mâncat viaţa!”
Tuşă Sio, mi-ai colorat zilele copilăriei, dar şi pe cele ale copiilor mei. Astăzi, când reuşim să ne adunăm în jurul mesei, la sărbători, unul dintre noi înveseleşte atmosfera , imitându-te: ”fira-ţi ai daţilor, aţi terminat Moldova şi Mangalia, şi acum aţi venit să înnebuniţi Puranii! Staţi că pun eu bâta pe voi!” Pentru acele clipe, dar şi pentru cele de azi, pline de amintiri şi nostalgii, trezite în inima clanului nostru de Robinsoni – rătăciţi pe „Insula Dobrogea”, îţi sărutăm mâna şi obrazul ridat, atât de curat şi frumos altădată. Ai fost şi ai rămas „Sfânta Vineri” în memoria noastră, pentru că în fiecare zi de vineri ţineai post negru până la apusul soarelui. Ştiu, eşti printre îngeri şi adeseori mi te arăţi în vis. Pentru mine e ca şi cum ai fi aici. Fie-ţi sufletul împăcat şi liniştit! Luceafărul să-ţi lumineze calea…
Ah, vreau să-ţi mai spun ceva: sper ca Sf. Petru să-ţi fi dat o dispensă pentru comportarea merituoasă pe Pământ, şi să-ţi fi îngăduit să mai tragi, când şi când, din lulea.
(Tuşa Sia a trăit în Purani de Videle, mai sunt locuitori ai satului… care şi-o amintesc)

AUTHOR: Floarea Cărbune- „Rădăcini(Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele)”, Editura Lidana, Suceava, 2010

THE LEGEND OF DRAGOBETE

ob_a6fccc_127aac35

ATENȚIE:

       „Babele sunt personaje din folclorul popular românesc. Babele erau considerate femei știutoare, inițiate, specialiste în domeniul practicilor divinatorii. Exista și o toponimie a Babelor, a strămoașelor și moașelor mitice, considerate un fel de divinități meteorologice, active la începutul primăverii. În Dicționarul de simboluri și arhetipuri culturaleIvan Evseev arată că „în mitologia calendaristică sunt prezente în forma Zilelor Babelor (1-9/12 martie), marcând timpul schimbător și capricios de primavară (…) ascendența principiului feminin în viața naturii, societății și psihologiei individuale[1].

De legenda Babei Dochia sunt legate numele culmii Babele din masivul Bucegi și ale primelor nouă zile ale lunii martie.

Baba CloanțaBaba Hârca, Baba-Mija sunt personaje din basmele și legendele populare, având înfățișarea unor femei bătrâne și fiind considerate ființe cu puteri supranaturale.”(WIKIPEDIA

VEZI ȘI:

https://www.romaniatv.net/babele-2018-cum-alegi-baba-1-martie-2018-traditii-martie-mesaje-1-martie-2018_406588.html

Sursă poze: Google

PRAYER FOR JAPAN- REMEMBER

A REMEMBER FOR MY JAPANESE FRIENDS!

Japan_240-animated-flag-gifs

PRAYER FOR JAPAN
Motto
In the dungeon of darkness,
The white cherry flower –
A paper lantern by night.
Father,
We kneel before thee
And humbly we pray
Give us courage to endure
All that we are given
To learn about …

With humility, we ask Thee,
to give relief and hope
to all those too much tested these days,
insecure and full of anguish (hatred)
.
We pray for Japan and its people
for which we have love and compassion
We pray for all those who, like us,
have heavy hearts, and shed tears
for their loved ones who are in the prison of Darkness.

Have mercy on us all, O Lord!
give your ear and listen to our prayers …
You can make light banish darkness
from the lives of all of us
soothe our souls and comfort our foreheads,
because we are quite afraid
of everything that is happening on Earth.

We learn from our mistakes, Father
We learn to be kind and tolerant
and appreciate the friendship
among all people of the Earth
for love between people
is the essence of life …

Spring has come,
from Fuji-san, the sacred mountain,
a renewing breeze is blowing.
Cherry trees have blossomed!
ethereal and diaphanous cherry blossoms
are the symbol of rebirth,
For the spirit of samurais
never dies ……

Just like the immortal bird Phoenix
So will the kingdom of the Rising Sun be reborn
and wounds and pain will be forgotten,
The sky will be serene again,
the ocean will gently bathe the archipelago.

Out of flames and smoke, the glorious and dignified
the Japanese people will rise!
We love you, Japan!
Sayonara, Japan!
Autor: Floarea Carbune

Rugă pentru Japonia

Motto:
În temniţa întunericului,
Floarea albă de cireş-
Lampion în noapte.

Tată,
Îngenunchem în faţa Ta
Şi cu smerenie ne rugăm
Să ne dai curajul de a îndura
Toate câte ne sunt date
Spre învăţătură…
Cu umilinţă, ne adresăm Ţie,
să aduci alinare şi speranţă
celor prea greu încercaţi în aceste timpuri
nesigure şi pline de zbucium(ură).

Ne rugăm pentru Japonia şi poporul ei
pentru care avem iubire şi compasiune,
ne rugăm pentru toţi cei care, ca şi noi,
au inimile tulburate şi varsă lacrimi
pentru cei dragi, aflaţi în temniţa Întunericului.

Ai milă de toţi, Doamne!
apleacă-ţi urechea şi ascultă ruga noastră…
Tu poţi face ca Lumina să alunge Întunericul
din vieţile noastre, ale tuturor,
alină-ne sufletele şi ne mângâie frunţile,
căci tare suntem înfricoşaţi
de tot ceea ce se întâmplă pe Pământ.

Învăţăm din greşeli, Tată,
învăţăm a fi buni şi toleranţi
şi apreciem dragostea şi prietenia
între toţi locuitorii pământului,
căci iubirea între oameni
este esenţa vieţii…

A venit Primăvara!
dinspre Fuji-san, muntele sacru,
adie briza reînnoirii.
au înflorit cireşii!
eterica şi diafana floare de cireş
este simbolul renaşterii,
pentru că spiritul samurailor
nu moare niciodată…

Precum nemuritoarea pasăre Phoenix,
va renaşte şi Împărăţia Soarelui Răsare,
iar rănile şi durerile vor fi uitate,
cerul va fi iarăşi limpede,
oceanul va scălda blând arhipelagul.

Din flăcări şi fum, glorios şi demn,
Se va ridica poporul japonez!
Te iubim, Japonia!
Sayonara, Japan!

Floarea Cărbune

Versuri: Floarea Cărbune

Muzică: BMFyc

Sursă poze: Google


11.03.2011

Japonia

 

LEGENDA GHIOCELULUI

Drapel RomaniaEram copil în vremea când am auzit frumoasa legendă pe care am să v-o împărtăşesc şi vouă. Un copil zburdalnic, care alerga pe uliţele satului cât era ziulica de lungă. Deşi eram doar patru fete, eu, sora mea, Georgeta, Floarea Cilichii şi Floarea lui Costică al Tănasii, făceam o hărmălaie de parcă năvăliseră turcii. Vremea era frumoasă, iar noi nu ne mai săturam de joacă. Nici nu ştiu când a coborât perdeaua înserării.

De undeva, ca de pe celălalt tărâm, mă aud chemată:

– Floricăăăă, hai la masă!

Era vocea bunicului Marin, puţin îngrijorat că nu mă zărea.

– Vin, vin acuş, bunicuţule!

       Cu părere de rău, m-am despărţit de fete şi, iute ca vântul, am alergat spre casă. Păşind smerită peste prag, am cerut iertare pentru întârziere. Masa era aşezată în tindă, unde lampa pâlpâia pe un perete, iar în vatră mai trosneau câteva cioate, rămase nearse încă. Mi-am dat jos flaneaua groasă de lână, apoi m-am spălat pe mâini în apa călduţă din tuciul de pe pirostrii. În el, bunicuţa făcuse mămăliga, care acum trona pe masa rotundă, cu scăunele împrejurul ei. Pentru că era postul Paştelui, ea pregătise doar mâncăruri de post: fasole fiartă cu sfeclă-de-zahăr, felii de sfeclă şi cartofi copţi, cu mujdei.

Privind dezamăgită bucatele, întreb:

– Numai atât?!

De ce te miri? Mâncarea e bună, hai, îndrăzneşte! Hai, mănâncă!

– Of, şi eu care mă gândeam la ceva bun…

– Ei, lasă, m-am ţinut de cuvânt. Am făcut şi plăcintă de dovleac, aşa cum îţi place ţie, cu untură şi mult zahăr. O să fie toată a ta, noi ţinem post.

– Păi…aşa spune, bunicuţo!

              La sfârşitul mesei, am primit o porţie mare de plăcintă. Încălzită de atmosfera din casă, dar şi de mâncarea fierbinte, simţeam cum mă fură somnul. Moş Ene mă mângâia pe la gene…Bunicuţa a strâns masa, a aruncat un *codru de mămăligă la câinele ce aştepta în pragul casei, a spălat vasele şi a dat cu mătura, apoi a pregătit paturile pentru culcare. Pătucul meu era aşezat la geam. Salteaua era umplută cu paie de ovăz, iar căpătâiul cu flori de fân.

         Nu ştiu cum s-a făcut, dar când m-am aşezat în pat, mi-a sărit somnul. Bunicuţu, rezemat de burta sobei, tocmai citea la lumina lămpii, ultimele versete din capitolul pe care îl începuse în seara aceea, iar eu am aşteptat răbdătoare să termine. Pentru nimic în lume nu l-aş fi întrerupt. Ar fi fost o mare obrăznicie şi lipsă de respect din partea mea.

         După ce s-a închinat şi l-am auzit tuşind într-un anumit fel, semn că e liber, am îndrăznit să-i spun:

– Bunicuţule, mâine mergem pe deal după ghiocei? Eu cred că deja a venit Primăvara.

– Aşa crezi tu?

– Da! M-am săturat de iarnă, şi-apoi, pe uliţă zăpada a început a se topi.

– Ei, tată, nu te grăbi. Iarna este capricioasă. Uneori, ne înşeală… Nu numai pe noi, dar şi pe pomi îi amăgeşte, făcându-i să înflorească mai devreme. Apoi dă un ger, iar florile mor şi nu mai fac fructe.

Pe vremea când eram copil, cam de vârsta ta, aşa…

– În câte suntem azi?

– 28 februarie…Ei, pe vremea când eram copil, tot aşa, la sfârşitul lui februarie, într-o seară, o zoream pe mămica să-mi pună mâncare în traistă ca să plec la pădure a doua zi, în zori. Voiam să-i aduc o **chită de ghiocei, surpriză de 1 martie. Ea m-a ascultat zâmbitoare, apoi şi-a scos furca de la brâu, şi după ce a aşezat-o pe un scaun, m-a îndemnat cu glas duios:

– Marinică, stai jos! Eşti mare de-acum şi vreau să-ţi spun o legendă din strămoşi. Eu nu ştiu a scrie, nici mama mea n-a ştiut, dar am învăţat-o pe dinafară. Vreau să-mi promiţi că şi tu, la vremea potrivită, ai s-o spui copiilor tăi.

– Da, promit, mămică!

– Atunci, ascultă:

                  Se povestea că demult, tare demult, pe vremea când oamenii erau curajoşi, demni şi mai buni, ţara aceasta era un colţ de rai. Munţii erau doldora de aur, în râurile cu ape limpezi, zburdau peşti iuţi şi argintii, dealurile erau acoperite de vii şi livezi, câmpia gemea sub povara recoltelor şi apăsarea ţiţeiului din adâncuri, lacurile erau acoperite de covoare cu nuferi şi stânjenei. Vara, aici, soseau păsări venite din alte ţări. Pe atunci, anotimpurile veneau şi plecau, iar oamenii trăiau în ritmul lor. Se năşteau, creşteau şi înfloreau, făceau fructe, iar când le sosea timpul, mergeau la odihnă, trecând pragul în alt univers. Nimeni nu se temea de această trecere.

                  Cu câteva luni înainte de a se petrece povestea noastră, iarna a venit mai devreme ca niciodată. Pe când gospodarii erau la strânsul recoltelor, unii la adunat viile, alţii la culesul fructelor din livadă, iarna s-a năpustit fără veste. Oamenii s-au trezit cu un vânt rece care învălătucea fuioarele de zăpadă…încât nu mai vedeau nimic în jurul lor. Era pe la sfârşitul lui octombrie. Vremea câinoasă i-a împiedicat să-şi adune şi să pună la adăpost truda muncii de peste an. Supăraţi, ei au început a o boscorodi. Ba, unii chiar au blestemat-o. Vorbele, purtate de vânt, au ajuns până la urechile hainei ierni. A nins, şi a nins, nămeţii crescând cât casa. Era aşa de frig, încât îngheţa apa în găleţile din tindă. Uneori, nopţile erau albe ca ziua, cerul era sticlos, zăpada scârţia sub tălpi, iar Iarna hohotea de bucurie, distrându-se pe seama lor. Crivăţul o purta pe aripile sale, şi amândoi îi necăjeau pe bieţii oameni. Focurile ardeau zi şi noapte fără încetare.

              Bătrânii povesteau că spre sfârşitul lunii februarie, a anului în care intraseră, iarna a început a se domoli. A ieşit soarele, nămeţii se micşorau văzând cu ochii, iar pe sub garduri, la adăpost, dăduse colţul ierbii. Femeile îşi făceau cruce şi se mirau zicându-şi: „ptiu, e un vicleşug al iernii!” Cei care nu mai aveau ce pune pe foc, s-au încumetat a merge la pădure după lemne. Când s-au reîntors, au povestit că şi în pădure începuse a se topi zăpada. Natura se trezea la viaţă, păsărelele au prins a cânta, miei a zburda în târlă, speranţa revenind în sufletele fiecăruia. Totuşi, câte o babă îşi scuipa în sân mormăind: „ptiu, ptiu, asta nu-i a bună! Aveţi grijă maică! Iarna e înşelătoare!”. Dar cine avea timp s-o asculte?!

               În pădure, într-o vâlcea însorită, sub o tufă de măceş, un clopoţel alb, mai alb decât zăpada din jur, şi-a ridicat căpşorul, şi a prins a striga:„vine Primăvara! Vine Primăvara!” Dar vântul cel hain, căruia nu-i scăpa nimic, i-a dus vestea nemiloasei, spunându-i că floricica albă a cutezat s-o înfrunte, vestind venirea primăverii. Furioasă din cale-afară, Iarna a chemat Crivăţul de care toţi se temeau. La porunca ei, vântul a adus frigul şi măzărichea. Şi când bobiţele de gheaţă izbeau gingaşul clopoţel, trupşorul firav îi tremura. Gemând de durere, ghiocelul a început a plânge, cerând ajutor. Aflându-se prin preajmă, zâna Primăvară l-a întrebat: „de ce plângi, micuţule?”

– Plâng pentru că mi-e frig, iar petalele mă dor de la loviturile boabelor de măzăriche.

         Cu deosebită blândeţe şi infinită dragoste, zâna s-a aplecat asupra lui, devenindu-i pavăză. Apoi, cu delicateţe, a îndepărtat zăpada care îl acoperea, sărutându-l. Din nebăgare de seamă, ea s-a rănit la un deget, iar sângele i s-a scurs la rădăcina florii. Şi, ca prin minune, ghiocelul a înflorit, iar fiecare petală a lui era pe jumătate roşie. Alb şi roşu, simbolul primăverii, al dragostei, al speranţei şi al renaşterii. Pentru că era la începutul lui martie, i s-a spus Mărţişor.

– Mămică, la noi, în pădurea de pe deal, sunt numai ghiocei albi. Unde au dispărut cei alb cu roşu?!

– Băiete, când iubirea şi respectul dintre oameni, au dispărut din lume, au pierit şi ei… De atunci, la 1 martie, în speranţa că vor reapare ghioceii cu petale alb-roşii, oamenii împletesc două fire, unul alb şi celălalt roşu, într-un mărţişor pe care îl dăruiesc în semn de iubire şi respect, persoanelor dragi…

– Am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus povestea aşa, dragă nepoţică. Ia uite, afară ninge…Hai, la culcuş găină cu guşa plină!

– Noapte bună, bunicuţule!

Nota autorului:

* regionalism din Muntenia care înseamnă o bucată mai mare dintr-un întreg;

** chită, adică buchețel(regionalism din Muntenia).

Floarea Cărbune, „Legenda lui Dragobete”(The legend of dragobete), Editura Armonii Culturale, Adjud, 2015.

52338435_10218016383942135_4968375188275068928_n

Ilustrații: Mirela Pete

GHIOCEL ROȘU-ALB

        PS: Instantaneu cu bunicuţu Marin Ste. Ene. Era în curte…Avea 88 de ani. A făcut 2 războaie mondiale şi a fost martor al Răscoalei din 1907, dar a trăit până s-au născut 4 dintre copiii mei…Cânta frumos, din gură şi din cobza, şi era un foarte bun povestitor.
Somn lin, bunicuţule!
 

BUNICUȚUL MARIN

(POZĂ PERSONALĂ)

LEGEND OF THE TRINKET

Drapel Romania

1 MARTIE 2019-ROMANIAFlowers.

Tired of the fiest on his honour , on the 24th February, Dragobete had a rest on a fir tree bed under an old oak. Dragobete , or Stormy , is the love god at Romanians, everybody knows it. Even the children. He was not sleeping when someone tapped him on the shoulder. Looking behind he saw a branch hooked of his cloth.
-What is this? What happened? The young asked surprised.
-Don`t be afraid, it`s time to tell you a secret, the old tree told him.
-Can`t you postpone? I`m tired. I want a rest.
-No, I can`t. Tomorrow I`ll be sacrified, the people surround me will cut me because I am too old. The people don`t respect the forest, they don`t consider it sacred, as their forerunners did and I don`t want to be lost the story.
-Which one?
The Legend of the Trinket. Do you know it?
-No, I didn`t hear it.
-Now listen to it, but don`t interrupt me not to lose the thread of the story.
-I`ll listen to you attentively, you know I think much of you.
When there happened what I want to tell , the forest was as a temple and among its vivid pillars the wandering wind penetrated gaily bearing the stories from one ground edge to the other. So, the story arrived at me. Not to be lost, I`ve hidden it in the roots like a precious treasure. A secret treasure for the people followers who lived on these saint places –the Dacians.
Some days later from the Love Fiest, the fiest devoted to you , Dragobete. The twilight surrounded slowly the forest , the snow began to melt, and the forest scents charmed and troubled the people with serene heart.All the people were waiting even I felt a thrill inside. Drasgobete listened charmed. His eyes were half shut and the heart pulsated madly. As in a dream he heard the story going on. What I`m going to story happened long ago in a night of February. There were some hours and people had to pass over the threshold to the next month-March.The Mount was bathed in the silver rays of the Moon. And the stars brightness reflected in thousands crystals of the snow. Sometimes the silence was interrupted by an unexpected fall of a fir cone. I have not been sleeping yet I meditated at the Spring coming. Then I was young , my buds were ready to get leaves, already, somewhere in the valley cornel trees flourished. And staying and thinking I felt a warmy wind, which penetrated among fir trees shaking the snow on the branches. There is the dawn, the sky began to be reddish to the East , a sign that there was no more until the sun was rising. Sincerely speaking I didn`t feel when night was over , the last night of the February . When I have recovered it was already the 1st March.
Still dizzy I heard a sound that was strange in the silence before the sun rising. Firstly I thought it was the wind but the sound resembled to a groan, someone was asking for help. I didn`t see but the snow blanket set all over. Could have been the murmur of the brook at the rock foot? Could have been the wind that gamboled among the trees crowns? I couldn`t realize .
When the sound became lower I noticed by my trunk , a very beautiful virgin. She was delicate , with a white face as the marble, with goldish hair on the shoulders, long and blond eyelashes which hid two eyes, blue as the violets. Her leg was short and delicate and the whole being emanated heat, love and a discreet scent . On her shoulders she wore a mantle in the emerald colour, on which flowers, butterflies, and birds, as vivid ones, were painted and on her head she wore an eternal flowers crown. She seemed from another world. I felt her body to be hot and.. oh, my Lord , for a moment I thought I am a man but when I wanted to embrass her, I realized I was powerless. The flood of the inner substance ran madly, from roots to the top. I needed some moments to recover. Then I realized the sound came from a white bell, risen above the snow and what appeared to be a groan was , in fact, the triumph song. The delicate bell pierced the snow in order to announce the Spring coming.
-Do you understand, Dragobete? The girl that embrassed my trunk , transferring of her heat, was a Fairy. The Spring Fairy. The splendid song was heard by her , but poor snowdrop, this was the name of the bell, rose under a thorny bush. Happily and full of compassion for the frail snowdrop she began to get off the thorny branches. Winter , put on nerves, called for the north wind which breathed over the snowdrop .. and froze it. The mild Spring covered the frail bell with its warmed palms. But , not being attentively the Fairy hurt in a thorn and a drop of blood got on the snowdrop. The heat of the blood gave powers to the flower to recover. So , winter was overcome. Since then , the red in the Trinket cord symbolizes the Spring blood…got down on the snow whiteness.
The wise people say in the meaning of the legend there is the truth. Who wants to know it, may know

AUTOR: Floarea Cărbune

Sursă poze:Google

Poiana-Lacului 1-martie 1-martie-martisor1 2j64yh 14_Martisor_Celendo 180481_166250020093849_166248700093981_399300_4858132_n ad78bd2ad70e1467d7def1c40ecb07f8 felicitare-de-martisor-ghiocei-quilling ghiocei1 ghiocei.in.zapada-HN926577HO Flowers. ghiocel GHIOCEL ghiocel hartie martisor 1 martie i love martisor banner martisor martisor martisor02_173 martisor13 Martisor2013-copiiph.ro_LEGENDA MĂRȚIȘORULUI-1 MARTIE LA ROMÂNI

LEGENDA MĂRȚIȘORULUI-1 MARTIE LA ROMÂNI

Drapel Romania

Legenda mărţişorului

Autor: Floarea Cărbune

COPAC

Ilustraţii de MIRELA RUSU PETE

           Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.
Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.
– Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.
– Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.
– Nu poţi amâna? Sunt obosit, vreau să mă odihnesc.
– Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor şi nu vreau să se piardă povestea.
– Ce poveste?
– Legenda mărţişorului. O ştii?
– Nu n-am auzit-o.
– Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, că  pierd firul poveştii.
– Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!
– În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine. Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri – dacii.
Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea învăluise pe nesimţite pădurea, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.
Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte.Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.
– Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era întreruptă de căderea câte unui con de brad. Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.
Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.

Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întreaga-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii, iar pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi… Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga, nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin… Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţa de a vesti venirea primăverii.
Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.
De bucurie şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin şi o picătură de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie.      Astfel, Iarna a fost învinsă. De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.
Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi cine vrea să-l afle, îl află…

Autor: Floarea Cărbune

FETELE

legenda-ghiocelului

Ilustrație de Mirela Pete

MĂRȚIȘOARE:

Sursă poze: Google

ROMANIA

romania mea

SE APROPIE 1 MARTIE…

ob_a6fccc_127aac35