Cărarea secretă

misterul păduriiPIANUL TE POATE ÎNSOŢI ÎN ACEASTĂ CĂLĂTORIE…DESCHIDE FILMUL!

3

Toamna îmi place să cutreier codrul pe poteci ascunse sub covoare din frunze ce foşnesc plăcut sub tălpi. Mi-e dragă pădurea în toate anotimpurile, dar în toamnă devine magică, semănând cu un tablou pictat în nuanţe de galben, maro, verde-gălbui şi ruginiu. Vântul, ce adie plăcut, aduce de pe dealuri miresme de struguri copţi şi de gutui, pânze de păianjen ce se agăţă de crengi, sunet de tălăngi şi încă ceva…ce seamănă cu o chemare, un dor intens. Vrăjită de peisaj, descopăr o potecă ce se prelinge printre trunchiurile arborilor seculari. Am senzaţia că am păşit pe o cărare magică, o cărare secretă care nu ştiu unde duce. Privesc nedumerită în jur. Printre coroanele arborilor se zăreşte un colţ de cer albastru, iar lumina soarelui ce răzbate printre coroanele arămii, pare că se scurge dintr-un pocal cu miere, atât de blândă şi aurie este.

5

Se aud paşi… şi, deşi uşori, ei fac să reverbereze covorul de frunze foşnitoare în liniştea adâncă a pădurii… Discretă, mă ascund după o tufă de porumbar ca să nu deranjez, prin prezenţa mea, femeia ce păşea ca hipnotizată pe potecă. Chipul ei frumos părea pradă unei dureri ascunse.

GIF-2
E doar una din poveştile de dragoste învăluite de energia stejarului secular, sub care altădată, iubiţii îşi împărtăşeau, reciproc, patima iubirii lor… O iubire ce se înfiripase într-o noapte magică de sânziene, când peste câmpuri zburdau nebune ielele prefăcute în fecioare fermecătoare, purtând coroniţe din sânziene, pletele mirosindu-le a flori sălbatice…Vântul sporea magia acelei nopţi, alergând zănatic printre ramurile copacilor şi peste câmpia acoperită de galbenul florilor de sânziene cărora le purta polenul până la cei doi îndrăgostiţi. El le învăluia trupurile înlănţuite, poleindu-le cu aur. Noaptea se lăsase încetişor, iar licuricii luminau, precum stelele, în „râurile” săpate de timp în scoarţa veche a bătrânului stejar. Sub coroana bogată, trupurile îmbrăţişate, în clipa magică, se contopeau cu trunchiul arborelui ce părea bătut în diamante, ca şi cum Cerul le consfinţea dragostea.
Cărarea secretă începea sub stejar, şerpuia printre munţii cei bătrâni, urcând, apoi coborând, pierzându-se în zările albastru-străvezii…

1507811_631794043522655_781553503_n

Ochii le străluceau înrouraţi în noaptea cu lună plină, când şi-au luat rămas bun la ţărmul mării pe care el avea să călătorească. Ochii lui ca cerul, ochii ei ca iarba…Bărbatul străbătea mările lumii de unde se întorcea tot mai îndrăgostit.
A trecut şi toamna aceasta, au venit zilele reci, mai întâi o adiere, apoi vântul s-a înteţit aducând turma de fulgi de nea ce-au împletit a iernii haină. Viscol, nămeţi, troiene peste noapte aşternute, bătrânul stejar dormind, în straiu-i alb, pân’ la poale îmbrăcat…

P1010333
A venit Iarna cea rece, menţinând depărtarea între ei: lungi scrisori de dragoste, fiecare oftând ca vântul în nopţile de iarnă, promisiuni…deşarte. Apoi a sosit Primăvara cu o nouă lumină, cu alai de flori şi fluturi; a urmat Vara, fierbinte ca însăşi patima dragostei lor. Cărarea secretă a prins din nou viaţă, iar stejarul gemea sub frunzişul bogat, învăluit în parfumul teilor din jur…

Cărarea secretă a prins din nou viaţă, iar stejarul gemea sub frunzişul bogat, învăluit în parfumul teilor din jur…Paşii ei călcau pe vechile urme încrustate pe cărare, obrazu-i înfierbântat se lipea tandru de scoarţa magicului stejar, cu un sărut plin de candoare. Îi mângâia scoarţa-i aspră, ridicând ochii spre Cer, destăinuindu-i dorinţa-n şoaptă. Ea ştie că, de-i dorinţă curată, va ajunge Sus, iar Curcubeul visu-i va împlini.

10313517_561258973990212_8216351546691603751_n
O mână tandră şi catifelată îi mângâie obrazul încins de dor. Cu ochii-nchişi tresare când simte, lin şi delicat, pe buze un sărut suav, proaspăt ca roua dimineţii. Tresare, deschide ochii şi constată că nu-i decât vântul care a atins-o, în treacăt, cu dulcile lui adieri. Din ochii-i verzi că iarba, lacrimi calde curg, smaralde-nestemate. Vântu-n calda-i adiere nu-i poate da surâsul înapoi.
Nostalgie, lacrimi, smaralde-nestemate se scurg pe raza soarelui, departe… Nu s-a mai auzit strigată pe nume ca altădată, doar parfumul vrăjit al sânzienelor şi adierea lină a vântului îi înlănţuie gândurile, şi… urmele paşilor pierdute în ceaţă pe cărarea secretă…

6a00f48d098900000100fad6ae7e130005-500pi
Pentru fiecare clipă,
Câte-o frunză.
Pentru fiecare frunză ,
Câte – un suspin al pădurii.
Pentru fiecare adiere,
Suspinul inimii,
Ce-aşteaptă împlinire…

(Floarea Cărbune)

1 2

reno-trees-010 102513+-+Snow+on+Chestnut+Leaves+-+Matney+Flats+Along+Tennessee+Valley+Divide+-+Wayne+Riner+PNG   10356665_853615951318606_426297079_n P1010311 P1010333SURSĂ POZE:WIKIPEDIN & WALLPAPERS

Învăţătoarea

ÎNVĂŢĂTOAREA

Avea o faţă albă şi nişte ochi verzi, verzi precum smaraldele, o voce dulce şi un mers graţios ca de balerină. O chema Nina Tudor, şi era învăţătoarea mea din clasa întâi. Venea de undeva, nici nu mai ştiu de unde, atâtea primăveri şi-au scuturat florile peste noi, încât am şi uitat. Cine o trimisese şi de pe ce tărâm venea, cu figura aceea angelică şi cu glas de înger, eu nu mai ştiu. Îmi reamintesc că-mi era dragă, fiind persoana care m-a învăţat să desluşesc buchea cărţii.
Iarna, se pierdea într-un palton gros din care nu i se vedeau decât năsucul înroşit şi aburii de la respiraţie. O perioadă am crezut că vine de pe tărâmul îngerilor, atât de răbdătoare şi caldă la suflet era! Deşi o iubeam atât de mult, încât o idolatrizam pentru gingăşia ei, într-o zi am supărat-o, răspunzând fără a fi întrebată. La tablă era elevul Crăciun Ştefan, vecinul meu, un titirez de băiat care juca fotbal toată ziua, nearzându-i de carte. Doamna învăţătoare m-a privit în ochi, apoi s-a-nroşit la faţă, în timp ce mă admonesta:
-Am să-ţi pun lacăt la gură! Să nu mai vorbeşti neîntrebată!
Când să trecem în clasa a-II-a, a venit un “zmeu” şi ne-a răpit învăţătoarea, astfel am fost preluaţi de domnul învăţător, Nicu Tomescu. Pe “zmeu” îl chema Marin Durlan, un flăcău frumos, născut pe meleagurile noastre.
In timpul documentării pentru carte, doamna învăţătoare mi-a mărturisit că a iubit localitatea noastră de la bun început, localitatea fiind străjuită de pădure şi izlaz, iar râul Glavacioc, ce se strecoară pe sub poala pădurii, îi dă un farmec aparte, făcând-o unică printre comunele învecinate.
Astăzi, mă plec în faţa dumneavoastră cu respect şi dragoste. Încă o dată, vă spun: sărut mâna doamnă învăţătoare, Nina Durlan! Vă mulţumesc domnule Marin Durlan, că aţi reţinut, pe meleagurile noastre, acest înger care mi-a marcat copilăria. Să trăiţi încă mulţi ani, de acum încolo!
Cu deosebit respect şi dragoste, fosta elevă, Floarea Dumitrache care, niciodată, nu va uita caracterizarea dumneavoastră:
„Florica Dumitrache era o copilă timidă, firavă, dar isteaţă şi cuminte. În clasa întâi învăţam într-o casă ţărănească, unde era greu să-i controlezi pe copii. După un an de zile s-a terminat construirea şcolii din satul Puranii de Jos, m-am căsătorit şi m-am mutat cu serviciul în Puranii de Sus”. Înv. Nina Durlan
Flora
(Floarea Cărbune)

Lacrima de iubire

Adeseori, am privit vrăjită dansul fulgilor de nea. Iarna este un anotimp fascinant, căderea fulgilor e un mister hipnotizant. Îmi place să privesc cum ninge, mi-a plăcut dintotdeauna. Când eram copil nu mă mai dezlipeam de geamul de care îmi lipeam năsucul, privind cum cad, din Cer, fulgii de nea. Fiind un copil introvertit, aveam lumea mea imaginară în care domnea armonia şi, unde mă simţeam fericită şi în siguranţă.

Acelaşi lucru se întâmpla şi când ningea. Mi se părea că fulgii sunt prietenii mei chemându-mă la joacă, atât de zburdalnici erau. Într-o zi am ieşit în picioruşele goale, să prind câţiva fulgi de nea pe care să-i aduc în casă. Am plâns când, în mâna, mi-au rămas numai câteva picături de apă. Ca să mă împace, bunicul meu mi-a spus povestea fulgului de nea.
– Fulgii de nea nu sunt copii zburdalnici precum crezi tu, ei sunt copiii Cerului trimişi pe pământ să protejeze recoltele şi să asigure pământului apa necesară, pentru a-şi hrăni copiii: copacii din păduri şi livezi, grânele, păsările cerului, animalele din păduri şi câmpii… Sunt zone în lume unde există doar iarnă şi gheţari uriaşi. Acolo, 6 luni pe an, este noapte şi 6 luni este ziuă. Este „noaptea polară” cu Aureola Boreală-nopţile sunt albe,ştiai asta?
Ştii ce-i acela un gheţar?
– Nu, am răspuns eu.

– Gheţarul seamănă cu ţurţurele care era să-ţi cadă în cap când s-a desprins de la streşina casei. Numai că, un gheţar este uriaş formându-se, cu mii de ani în urmă, prin îngheţarea unei uriaşe cantităţi de apă în care sunt incluse multe forme de viaţă necunoscute încă, nouă.

– Aha, acum ştiu bunicule!
Când eram liceană, la vârsta iubirilor pure, fulgii de nea îmi păreau născuţi din răsuflarea stelelor, fiecare purtând o poveste, fiind la fel de fragili, ca roua căzută în zori.
Eu credeam că roua este lacrima Cerului, pură precum un cristal şi răcoroasă precum răsuflarea îngerilor. Fiecare om are în Cer o stea şi povestea sa de viaţă pe care urmează să o trăiască. Fulgii de nea poartă povestea fiecărui om, o poveste de-o clipă, ca însăşi viaţa raportată la timpul cosmic. Poveştile de viaţă se aşează în straturi cuminţi, formând mantia zăpezii. Primăvara, când neaua se topeşte, poveştile sunt preluate de pomi, de păsări ,de izvoare, altele, transformându-se în mii de flori ce umplu potecile şi poienile pădurilor. Când suntem îndrăgostiţi, ascultând susurul unui râu, avem impresia că ne ascultăm propria poveste de viaţă.
La fel se întâmplă când privim un pom în floare sau ascultăm, pe înserat, glasul duios al privighetorii.

În iarna când eram îndrăgostită, un fulg mi-a căzut pe gene prefăcându-se, imediat, într-o lacrimă. Cu timpul, mulţi astfel de fulgi, mi-au căzut pe gene având parte de atâtea lacrimi câţi fulgi mi-au poposit pe gene… La maturitate, un fulg pufos s-a aşezat pe genele mele murind, într-o clipă de infinită iubire, pe obrazul meu cald.
Avea gustul lacrimilor inimii mele.
Viaţa însă, îşi urmează cursul şi….fiecare trăieşte conform liberului arbitru.
(Flora)

P.S. POZELE SUNT LUATE DE PE „WIKIPEDIA”!

Dimi-1

CURCUBEUL

Am copilarit in mijlocul naturii,in padure si,de dupa fiecare tufis ma asteptam sa iasa o zana sau vreun pitic…
Iubesc natura si spiritele ei.Percep si inteleg,bine,limbajul copacilor,al florilor ,al gazelor Ca atare ,ador pomii,florile,gazele,ador azuriul cerului,luna si stelele.Comunic cu florile ,gazele si animalele ,la fel ca si cu oamenii,semenii mei.

Sunt prietena cu spiritele naturii,cu florile si roua de pe ele….”Lumea are mai multe dimensiuni, alaturi de noi traiesc creaturi nevazute care folosesc ca “porti” de trecere dintr-o dimensiune in alta,stanci sau pietre mai mari din lumea noastra fizica.
Admir zanele pe poteci de padure si nuferii in lacul codrului albastru in care, lin se rasfringe azuriul cerul senin,cu norii cei albi, de argint, plutind alene, pe bolta cereasca….Sunt un inger,zbor cu ingerii prin pulberea de stele,ma odihnesc in potirul parfumat al florilor si ma scald in roua lor,pura si racoroasa…Ma hranesc cu nectar si ascult muzica sferelor,fosnetul frunzelor , cantecul duios al greierului si soaptele vantului,in noptile cu luna plina…Ma catar pe razele lunii pana la ceruri de unde culeg stele pe care le daruiesc semenilor mei.Din Inaltul cerului am cules abisul infinitului,evadand ,adeseori,in albastrul infinit printre ghirlandele de stele.
Alteori,ma sui pe stanca ,la fel de batrana ca timpul,ce-si inalta fruntea spre cer.De acolo,cu sufletul uimit privesc,ades spre Rasarit.Vad intinsul albastru al marii,si Curcubeul care ,tandru si delicat arcuindu-se peste intinderea ei nemarginita ,pare a fi punte intre doua lumi.Atunci,gandului aripi ii pun si, urmez puntea multicolora dincolo de zare fara a-mi mai pune intrebarea de ma voi mai intoarce.Imi plac taramurile necunoscute,taramurile unde visele se implinesc.Sunt o umbra, ce paseste pe matasea racoroasa a curcubeului ,dorind sa mangaie neatinsul,taramul promis al fericirii vesnice.Pasind, pe puntea de lumina ,ca-ntr-un vis, ascult tainicul valului cant la geamatul dulce din vant.,vad covorul verde al ierbii tesut cu mii de flori in tot atatea culori,vad marea cum tremura lin la al vantului suspin. Am atins celalalt taram de unde m-am intors mai bogata sufleteste vazand acea lume mistrioasa.

Princess Lia

MIRACOLUL NATURII

Din miracolul infinitului
Mi-am hranit spiritul insetat.
Fiecare cristal de roua a curs
prin filtrul oceanului meu de liniste,

Fiecare scanteie de luceafar
A ascultat cantecul inimii mele
Scanteind de negraita iubire,
Si chemand duios lumina.

 

Lacrima cerului,cristalul de roua
Mi-a atins sufletul mangaindu-l
Fiecare petala ofilita a reinviat,
În gradinile sufletului meu.

 

Din trupul curcubeului
Am cules un fior al vantului,
Un cristal de roua salbatica,
Sa-mpletesc cununa pentru tine.