DORUL

Dorul

Se spune că acest cuvânt,  „dor”,  n-ar avea corespondenţă în alte limbi, ci este specific românului căruia i l-a dăruit ciocârlia aducând din tării un crâmpei de cer albastru,  împletit cu cântul măiestrit din naiul lui Gheorghe Zamfir. Sau poate invers, Gheorghe Zamfir a împletit crâmpeiul de cer cu iubirea din inima lui, transpunând-o pe strunele vrăjite ale naiului. Nici cel care  mi-a povestit ,nu-şi mai reamintea cum stăteau lucrurile, atât de vechi e acest simţământ,  dimpreună cu rădăcina lui.
Am cunoscut „dorul” şi-l mai simt încă… E ca o tânguire a inimii, o melodie nostalgică… cântată la corzile ei sensibile. E ca o durere dulce, o durere ce vine din străfunduri,  având rădăcinile în ancestral, o căutare a „ceva” ce nu poate fi definit. Pentru că dorul nu m-a părăsit niciodată, am pus existenţa lui pe seama faptului că de la 11 ani sunt plecată de acasă,  pribegind de ici… colo. Din Teleorman în Moldova,  apoi în Dobrogea, la Mangalia şi Costanţa, apoi la Valu lui Traian… unde sunt şi astăzi.

Când eram mai mică sau foarte tânără, credeam că „dorul” se va ostoi odată cu revenirea pe meleagurile natale, Purani de Videle. Dar când ajungeam acolo,  nu mai regăseam atmosfera mirifică, uliţele copilăriei nu mai aveau farmecul de altădată şi nici lacul cu sălcii umbroase,  unde vara prindem ţipari, nu mai era împodobit de corolele galbene ale florilor de nufăr. În nopţile cu lună plină,  nu mai auzeam ţârâitul greierilor sau…poate urechea mea nu mai percepea acel „ceva” misterios,  cald,  protector şi intim, parfumul copilăriei inocente. Oamenii nu mai erau aceiaşi ca pe vremea copilăriei  şi nici părinţii nu mai erau la fel de calzi, de veseli şi de apropiaţi. Grijile le apăsau umerii, paşii le erau mai domoli,  iar bucuriile din ce în ce mai rare. Doar pădurea era neschimbată, îmbiindu-mă ca şi altădată cu triluri dulci de păsărele, cu frăguţe rubinii scăldate în rouă, cu mure negre precum noaptea, dulci-acrişoare şi zemoase. Îi căutam umbra şi potecile de fiecare dată când ajungeam acasă, scormonind pe sub frunze şi ierburi, doar-doar… voi găsi urmele paşilor copilului de altădată.
Mi-a fost dat să cunosc despărţiri multe şi am pus dorul pe seama lor. Mai târziu,  le-am numit  nelinişti metafizice… Acum, femeie matură, simt încă acel  dor…Mi s-a întâmplat ca, în ultimul timp, sănătatea să-mi fie fragilă,  iar în momentele de panică,  mă copleşea acelaşi  dor sfâşietor…  dor de părinţii trecuţi dincolo,  mai ales dorul de mamă, dor de frate şi de soră, dor de ceea ce am fost – un copil vesel şi pur, mereu optimist. Sunt clipe, când simt nevoia unei îmbrăţişări, ceva ce nu poate fi definit,  dar care să-mi dea siguranţă şi să-mi asigure protecţie…o îmbrăţişare care se apropie  mai mult de îmbrăţişarea mamei din primul an de viaţă, de tic-tac-ul inimii ei, liniştitor… căldura inimii de mamă! M-aş mulţumi, fie  şi numai pentru câteva clipe, să-mi odihnesc capul,  îngreunat de povara gândurilor,  în poala ei,  iar măicuţa să-mi mângâie părul cum făcea şi altădată…
Simt chemarea inimii! Şi dorul copilului  divin, din sufletul meu, specific fiecăruia dintre noi… dor de-o îmbrăţişare caldă şi protectoare, mută,  dar drăgăstoasă!

Să preţuim fiecare clipă a vieţii, este ireversibilă…

Floarea Cărbune-„Gânduri în amurg”, Editura RAFFET, 2014

Sursă poze:Google

1divider1-53

Anunțuri

Un răspuns la „DORUL

  1. Frumos, nostalgic, dureros,cald,minunat! Vă îmbrățișez cu drag, măcar o fărâmă să vă mai ostoiască dorul. Luminița Scarlat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s