Lacrima de iubire

Copie a tablouri_abstracte_moderne_catruna_mihai_amintirea_iernii

Adeseori, am privit vrăjită dansul fulgilor de nea. Iarna este un anotimp fascinant, căderea fulgilor e un mister hipnotizant. Îmi place să privesc cum ninge, mi-a plăcut dintotdeauna. Când eram mică, nu mă mai dezlipeam de geamul de care îmi lipeam năsucul, privind cum cad din Cer fulgii de nea. Fiind un copil introvertit, aveam lumea mea imaginară în care domnea armonia unde mă simţeam fericită şi în siguranţă. Aveam aceeaşi stare şi când ningea. Mi se părea că fulgii îmi sunt prieteni ce mă cheamă la joacă, atât de zburdalnici erau. Într-o zi am ieşit în picioruşele goale ca să prind câţiva fulgi de nea pe care să-i aduc în casă. Am plâns când, în mână, mi-au rămas numai câteva picături de apă. Ca să mă împace, bunicul mi-a spus povestea fulgului de nea…
– Fulgii de nea nu sunt copii zburdalnici aşa crezi tu, ei sunt copiii Cerului, trimişi pe pământ să protejeze recoltele şi să asigure pământului apa necesară vieţii, hrănind copacii din păduri şi livezi, grânele, păsările cerului, animalele din păduri şi de pe câmpii. Sunt zone în lume unde există doar iarnă şi gheţari uriaşi, iar anul este împărţit în 6 luni noapte şi 6 luni…ziuă. Este „noaptea polară” cu Aureola Boreală. Acolo nopţile sunt albe, ştiai asta? Ştii ce-i acela un gheţar?
– Nu, am răspuns eu.
– Gheţarul seamănă cu ţurţurele care era să-ţi cadă în cap, când s-a desprins de la streşina casei. Numai că, un gheţar este uriaş, format cu mii de ani în urmă, prin îngheţarea apei în care au rămas captive multe forme de viaţă, necunoscute încă nouă.
– Ahaaa, acum ştiu bunicule!
Când eram liceană, la vârsta iubirilor pure, fulgii de nea îmi păreau născuţi din răsuflarea stelelor, fiind la fel de fragili ca roua căzută în zori. Eu credeam că roua este lacrima Cerului, pură ca un cristal şi răcoroasă ca răsuflarea îngerilor. Fiecare om are în Cer o stea şi o povestea a sa, o poveste de-o clipă, ca însăşi viaţa dimensionată la timpul cosmic. Primăvara, când neaua se topeşte, unele poveşti sunt preluate de pomi, de păsări, de izvoare, iar altele se prefac în mii de flori ce umplu potecile şi poienile pădurilor… Când suntem îndrăgostiţi, ascultând susurul unui râu, avem impresia că ne ascultăm propria poveste de viaţă. La fel se întâmplă când privim un pom în floare sau când ascultăm fermecaţi glasul duios al privighetorii.
Într-o iarnă, când eram îndrăgostită, un fulg mi-a căzut pe gene, prefăcându-se imediat într-o lacrimă. Cu timpul, mulţi astfel de fulgi mi-au căzut pe gene… având parte de atâtea lacrimi… câţi fulgi mi-au dantelat genele. La maturitate, un fulg pufos s-a aşezat pe pleoapele mele, murind într-o clipă de infinită iubire… Avea gustul lacrimilor inimii mele. Viaţa, însă, îşi urmează cursul şi fiecare trăieşte conform liberului arbitru. Adeseori, ne pierdem ani din viaţă căutând să descifrăm misterul fiinţei noastre. Uneori, descoperim câte o fărâmă de aur şi credem că am dat peste o mină întreagă… La fel se întâmplă şi cu răspunsurile pe care le găsim, vizavi de viaţă,
fericire, iubire, cunoaşterea absolută şi…elixirul tinereţii. Eu cred că e înţelept să trăim intens fiecare clipă a vieţii.
Flora
(Floarea Cărbune)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s