Sărbătoarea Paştelui la Purani de Videle

TRADIŢII DIN SATUL NATAL

Paştele-Învierea lui Iisus Hristos, este una din cele mai mari sărbători la români. O sărbătoare care marchează şi momentul în care Primăvara îşi reintră în drepturi, când totul capătă viaţă şi natura renaşte după iarna geroasă.
La noi, în Sud, Primăvara vine mai devreme decât în restul ţării. E superbă natura care revine la viaţă: muguri, boboci, mâţişori, miei, păsărele dansând pe crengi, jocul dragostei, trezirea la viaţă…
Îmi reamintesc că, înainte de începerea Postului Mare, era Săptămâna Brânzei, cea mai dragă săptămână pentru mine. Bunicuţa destupa putina cu brânză care avea un gust extraordinar. N-am mai simţit, niciodată, după plecarea de acasă(am plecat de acasă la vârsta de 11 ani), acel gust ce mi-a rămas încă în amintire. La Lăsatul Secului aveam mai multe preparate din brânză. Postul care începea se mai numea şi „Păresimile Paştelui”! În lunea ce urma, numită şi „Lunea curată”, se curăţa casa, purificându-se prin tămâiere, apoi se instala războiul de ţesut iar bunicuţa şi mămica se apucau de lucru. Bunicuţa ţesea pânza fină pentru cămaşa lui bunicuţu şi pentru ia ei, straie noi pe care aveau să le îmbrace de Paşte. Pe cămaşa lui bunicuţu Marin erau cusute cu mătase albă, şabace şi râuri iar pe ia bunicii, flori la „muscă”. Peste cămaşă, bunicuţu se încingea cu „betele” făcute de mama lui, străbunica Mara, sau cu un brâu roşu care era ornat cu mărgeluţe albe, prinse cu dragoste şi migală de ea, de pe vremea când el era flăcău.
În Postul mare începeau “sărindarele”: În fiecare sâmbătă, până la Sâmbăta lui Lazăr, bunicuţa Petra se ducea la biserică cu boboroade, colivă şi vin pentru pomenirea celor trecuţi la cele veşnice. Pleca cu noaptea-n cap şi revenea în zori. După ce preotul sfinţea ofrandele din coşniţă, întru pomenirea înaintaşilor dar şi a copiilor ei chemaţi la Domnul, bunicuţa mergea în cimitir unde aprindea la crucile de pe mormânt, una sau mai multe lumânări, tămâia locul de veci apoi „împărţea” ceea ce adusese, la vecine, rude şi cunoştinţe. La fel făcea şi restul femeilor. În acea zi, mă trezeam de dimineaţă, postându-mă la geam unde o aşteptam. Când o zăream urcând dealul, alergam înaintea ei şi până acasă îi făceam controlul coşniţei, ronţăind ce era mai bun în ea. Sora mea, Georgeta, nu mai avea loc de mine. Eu vămuiam, prima, coşniţa bunicii şi asta sâmbătă de sâmbătă, în Postul Mare.

În cele 40 de zile până la sărbătoare, nimeni nu gătea altceva decât mâncare de post: varză călită, fasole bătută cu garnitură de “troşie”( corcoduşe puse la murat), sfeclă fiartă cu mujdei, coleş (ciulama) din zeamă de sfeclă de zahăr, fasole fiartă cu sfeclă, urzici, praz şi ridichi negre(„cârnaţi” şi „brânză”, după cum glumeau ţăranii din Purani) mâncărică de gutui sau prune afumate ş.a.

Săptămâna de dinaintea Paştelui se numeşte Săptămâna Mare, fiind cea mai aspră săptămână de post. Bunicuţu, în Joia mare, Vinerea (numită Vinerea Neagră) mare şi Sâmbăta Mare, ţinea Post Negru până seara. Până în clasa a-V-a mergeam la Denii dar după aceea, şcoala ne-a interzis a mai merge. În Săptămâna Mare, ne adunam, cu mic şi cu mare, şi ne apucam de curăţenie generală. Mămica spăla perdelele şi şervetele, lipea şi văruia casa apoi spăla geamurile. Noi, copiii, ajutaţi de bunicuţu, munceam în curte şi grădină: greblam frunzele căzute, bunicuţu curăţa pomii de crengile uscate şi de frunzele cu dăunători, apoi adunam gunoiul într-o grămadă mare şi-i dădeam foc. După aceea, treceam la văruitul pomilor, văruiam ulucile gardului, greblam şanţul de la poartă iar tăticu îl mai săpa ca să-l adâncească, repara podişca pentru ca apa de la ploaie să se scurgă la vale şi să nu băltească în dreptul curţii.
În Joia Mare se înroşeau ouăle, Vineri era Denia Mare iar Sâmbăta se definitivau pregătirile pentru Paşti. La slujba de Înviere, unele femei (care aveau persoane trecute dincolo fără lumină) aduceau câte un cocoş alb şi o lumânare lungă rulată în formă de colac, care ardea până la terminarea slujbei. La sfârşit, fiecare femeie dădea cocoşul de pomană unei persoane mai nevoiaşe, unei văduve sau văduv.
Sărbătoarea Paştelui ne aducea bucuria în suflet, căci eram copii fără griji. Părinţii se străduiau să ne cumpere haine şi încălţări noi. De Paşti, fiecare copil se fălea cu ceea ce părinţii îi cumpăraseră de la oraş. Şi maturii se înnoiau, din cap până-n picioare, ca simbol al primenirii trupului şi sufletului la care se adăuga şi Împărtăşania primită după spovedire. Când mergeam să luăm Paşti era ca la o defilare. Pe drumul spre biserică ni se încrucişa calea cu cei care luaseră Paşti deja. Noi le spuneam: “Să-l purtaţi sănătoşi! iar ei ne răspundeau: Hristos a Înviat!

De la uşa bisericii şi până la poartă, de o parte şi de alta, erau oameni cu coşniţe în care aveau tot felul de bunătăţi şi fiecare ne împărţea câte ceva. La poartă erau câţiva oameni cu butoaiele de vin din care dădeau câte un pahar la fiecare bărbat şi femeie, copiii fiind tăiaţi de la porţie. Vinul era cumpărat dintr-un sat vecin, special pentru această zi, localitatea noastră nefiind o zonă viticolă.
Paştele pe care îl luam era pus în străchini şi consta din pâine şi vin sfinţite. La fiecare strachină se găsea câte o lingură…În ziua aceea, bărbaţii şi flăcăii ciocneau ouă roşii la hora din Poiană.. Erau ouă speciale pentru această întrecerea. Se spunea că sunt ouă alese de la găini înainte ca acestea să ciugulească iarbă, întrucât numai aşa puteau avea coaja tare. Câştiga cel care avea ouă roşii, tari… Câştigătorul se întorcea acasă cu câte 20-30 de ouă… Cel care câştiga se simţea mândru şi victorios… Era ca o întrecere cavalerească. Chiar şi alesul ouălor potrivite, presupunea cunoaştere şi pricepere…

Tradiţia ciocnitului ouălor de Paşti în familie:
Tradiţia era, ca în zilele de Paşti, persoana cea mai în vârstă să ciocnească vârful oului de oul din mâna persoanei mai tinere, în timp ce rostea binecunoscuta formulă: ”Hristos a înviat!“, la care, celălalt răspundea: „Adevărat a înviat!“.
În ziua de Paşti ne spălam pe faţă cu apă proaspătă de la puţul din curte, în care bunicuţu punea agheasmă, un ou si un ban de argint, pentru a fi roşii în obraji ca roşul oului ce simboliza viaţa, pentru a fi tari (sănătoşi) ca banul şi pentru a avea belşug şi spor în toate cele întreprinse. Când ne aşezam la masă, mâncam bucatele cu poftă şi deosebită plăcere, pentru că aveau un gust special… după un post atât de lung.
Eram fericiţi, părinţii erau sănătoşi iar bunicii de asemenea.
Paşte fericit !




Floarea Cărbune

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s