„JAPONIA”…ŞI ROMÂNII POT FI DEMNI, NU?!!!

Poveste din mileniul 3…
Moto:
„Înainte de Iluminare, tai lemne şi cari apă…
După Iluminare…tai lemne şi cari apă…
Lucrurile mărunte…contează!”
(Proverb budist)

Era anul 2000, trecuseră 11 ani de la aşa-zisa revoluţie şi, tot nu ne revenisem…Ca mamă cu 6 copii şi bunică a unui nepoţel(Dimi, fiul Cristinei, pe jumătate grec, născut în anul 1997)am avut de întâmpinat multe greutăţi dar şi de luat decizii majore, fiind „căpitanul” corabiei… familiei mele.
În anul 1997, printr-o manevră diabolică, fiica mea, Mariana, contabilă la „Echipament” la L.M.”Al. I. Cuza-Constanţa, a fost pusă pe liber…Astfel, m-am văzut nevoită să dau M.Ap.N, în judecată. Pentru că viaţa îmi devenise un calvar în cadrul acelei unităţi militare, unde lucram ca „personal didactic auxiliar(bibliotecar) şi ca să nu încalc R.O.I(Regulamentul de Ordine Interioară) în care se prevedea, printre altele, faptul de a nu ne adresa ziarelor sau televiziunii, fiind pasibili de a ni se desface contractul de muncă(conform unui articol pe baza căruia nu mai aveai posibilitatea de a mai fi angajat în altă parte), mi-am dat „demisia”.
„Demisia” am început-o cu aceste cuvinte:” Consider,
că este sub demnitatea mea, de a mai lucra într-o unitate militară unde, „falsul în acte publice”, a devenit lege iar minciuna, virtute…”Şi tot aşa… până la sfârşit! Demisia mi-a fost acceptată, imediat. De la 1 ianuarie 1998, m-am angajat ca „asistent personal” al fiicei mele cu dizabilităţi”(cel de-al 6-lea copil)…
În decembrie 2000(e.n) deşi cred că era „î.H., Shinya, un japonez matur şi om de caracter, a venit să-mi ceară mâna fiicei mele, Cristina. Ei se cunoşteau din ianuarie- 2000, Cristina vizitase de câteva ori Japonia şi cunoştea care este viaţa acolo. În primul moment, m-am bucurat…Cristina, avea să scape de necazuri, dar…când a fost să plece, inima de mamă a suferit o durere cruntă. Un „pui” avea să zboare, din cuib, tocmai în Ţara Soarelui Răsare. M-am gândit… ce să-i ofer ca dar, un dar care să-i poarte noroc şi s-o protejeze…Primisem, de ziua mea, o icoană de la o prietenă, Denisia Perhaiţa, o icoană frumoasă, încărcată de energie pozitivă. Pe dosul icoanei, i-am scris: Cristina, n-aş dori să fii pusă, niciodată, în situaţia mea, situaţie în care gândesc astfel: Dacă pleacă e greu, iar…dacă nu pleacă… va fi şi mai greu! Şi a plecat Cristina…
Cititorule, drag prieten român, ai fost pus în situaţia aceasta, vreodată?! Eram singură, în 1990 divorţasem…De fapt, tatăl copiilor ne părăsise…Pentru că…nu, întotdeauna, un copil „handicapat”…apropie cei doi părinţi…Astfel „povara” supravieţuirii a căzut nu numai pe umerii mei ci şi a fraţilor ei, care, azi, sunt invidiaţi pentru că au învăţat ceva din „lecţia aceasta” şi…se descurcă bine. Nimeni, dintre cei invidioşi, nu se gândesc cât de marcaţi am fost, ca familie cu un „handicapat”(retardat psihic şi motor) în vremurile care au trecut şi care mai sunt încă… În ciuda greutăţilor, voinţa şi tenacitatea i-au ajutat să-şi aranjeze vieţile, frumos… Nu ne-am plâns niciodată şi am mers înainte cu demnitate. „Lecţia” de viaţă ne-a „trezit” pe toţi ai casei…Dar ce fac eu?! Este vorba de Cristina, de Dimi, de Shinya…
În anul 2002 l-am însoţit pe Dimi în călătoria spre Ţara lui Soare Răsare. A fost prima mea călătorie în Japonia iar despărţirea de el, n-a fost uşoară.
Azi, în deceniul 2 al mileniului 3, Japonia a fost lovită de o nenorocire, nemeritată, zic eu…Multe românce se întorc în ţară…Una dintre prietenele Cristinei, Mihaela din Argeş, căreia i-a botezat băiatul, pe jumătate japonez, s-a întors în România…Am comentat cu Cristina acest lucru…N-am îndrăznit să-i cer să vină şi ea cu Dimi…acasă. Înainte de a apuca să spun ceva, Cristina mi-a luat-o înainte şi mi-a spus: „Mamă n-aş putea să-l părăsesc pe Shinya…Ştii că ne-a ajutat la greu, că e atât de bun cu Dimi pe care îl consideră ca pe fiul lui, acum e şi Kotoha (fiica lui Shinya din prima căsătorie, a cărei mamă a murit) la noi, pentru că în zona unde locuia, au ieşit nişte bombe la suprafaţă, în urma cutremurului. Consider că ar fi un gest de trădare şi laşitate să-i părăsesc acum…Şi nu numai faţă de ei ci şi faţă de Japonia care ne-a „adoptat” pe mine şi pe Dimi. În paşapoartele noastre, scrie, la fiecare în parte, „Copil al Japoniei”…Gândeşte-te, Japonia este „mama” noastră adoptivă…N-o pot părăsi!”
– Of, Cristina…
– Da, mamă! Am încredere în Dumnezeu, iar dacă mi-a sosit ceasul…pot muri şi în România. Replică… la care… am rămas fără grai…
Tu, ce ai face în locul meu, prietene?!
Eu o înţeleg pe Cristina, îi înţeleg modul de a privi lucrurile dar inima de mamă… Şi românii pot fi demni, nu?!!!!
În timp ce scriam am primit un răspuns de la Cristina la offline-ul pe care i-l lăsasem în legătură cu ceea ce spun televiziunile de aici:
Offline: florenda27 (3/17/2011 10:33:16 AM): Criss, se tot anunţă pericole chiar şi pt Tokyo…
…………………………………………- …………………………………………- ..
Cristina (3/17/2011 10:39:46 AM): ok, maman, eu am încredere in Japan; mai vb că am treabă, acum…
florenda27 (3/17/2011 10:39:53 AM): ok!
florenda27 (3/17/2011 10:39:56 AM): pa, pa!

P.S.-cer iertare fiilor mei pentru această destăinuire dar…povara din inima mea de mamă… e greu de dus…

Floarea Cărbune






Kotoha este fata cu tricou negru.
P.P.S.-AICI NU ESTE VORBA DE O TÂNGUIRE CI DOAR DE O RELATARE A UNOR FAPTE DE VIAŢĂ…


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s