Lacrima de iubire

Adeseori, am privit vrăjită dansul fulgilor de nea. Iarna este un anotimp fascinant, căderea fulgilor e un mister hipnotizant. Îmi place să privesc cum ninge, mi-a plăcut dintotdeauna. Când eram copil nu mă mai dezlipeam de geamul de care îmi lipeam năsucul, privind cum cad, din Cer, fulgii de nea. Fiind un copil introvertit, aveam lumea mea imaginară în care domnea armonia şi, unde mă simţeam fericită şi în siguranţă.

Acelaşi lucru se întâmpla şi când ningea. Mi se părea că fulgii sunt prietenii mei chemându-mă la joacă, atât de zburdalnici erau. Într-o zi am ieşit în picioruşele goale, să prind câţiva fulgi de nea pe care să-i aduc în casă. Am plâns când, în mâna, mi-au rămas numai câteva picături de apă. Ca să mă împace, bunicul meu mi-a spus povestea fulgului de nea.
– Fulgii de nea nu sunt copii zburdalnici precum crezi tu, ei sunt copiii Cerului trimişi pe pământ să protejeze recoltele şi să asigure pământului apa necesară, pentru a-şi hrăni copiii: copacii din păduri şi livezi, grânele, păsările cerului, animalele din păduri şi câmpii… Sunt zone în lume unde există doar iarnă şi gheţari uriaşi. Acolo, 6 luni pe an, este noapte şi 6 luni este ziuă. Este „noaptea polară” cu Aureola Boreală-nopţile sunt albe,ştiai asta?
Ştii ce-i acela un gheţar?
– Nu, am răspuns eu.

– Gheţarul seamănă cu ţurţurele care era să-ţi cadă în cap când s-a desprins de la streşina casei. Numai că, un gheţar este uriaş formându-se, cu mii de ani în urmă, prin îngheţarea unei uriaşe cantităţi de apă în care sunt incluse multe forme de viaţă necunoscute încă, nouă.

– Aha, acum ştiu bunicule!
Când eram liceană, la vârsta iubirilor pure, fulgii de nea îmi păreau născuţi din răsuflarea stelelor, fiecare purtând o poveste, fiind la fel de fragili, ca roua căzută în zori.
Eu credeam că roua este lacrima Cerului, pură precum un cristal şi răcoroasă precum răsuflarea îngerilor. Fiecare om are în Cer o stea şi povestea sa de viaţă pe care urmează să o trăiască. Fulgii de nea poartă povestea fiecărui om, o poveste de-o clipă, ca însăşi viaţa raportată la timpul cosmic. Poveştile de viaţă se aşează în straturi cuminţi, formând mantia zăpezii. Primăvara, când neaua se topeşte, poveştile sunt preluate de pomi, de păsări ,de izvoare, altele, transformându-se în mii de flori ce umplu potecile şi poienile pădurilor. Când suntem îndrăgostiţi, ascultând susurul unui râu, avem impresia că ne ascultăm propria poveste de viaţă.
La fel se întâmplă când privim un pom în floare sau ascultăm, pe înserat, glasul duios al privighetorii.

În iarna când eram îndrăgostită, un fulg mi-a căzut pe gene prefăcându-se, imediat, într-o lacrimă. Cu timpul, mulţi astfel de fulgi, mi-au căzut pe gene având parte de atâtea lacrimi câţi fulgi mi-au poposit pe gene… La maturitate, un fulg pufos s-a aşezat pe genele mele murind, într-o clipă de infinită iubire, pe obrazul meu cald.
Avea gustul lacrimilor inimii mele.
Viaţa însă, îşi urmează cursul şi….fiecare trăieşte conform liberului arbitru.
(Flora)

P.S. POZELE SUNT LUATE DE PE „WIKIPEDIA”!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s