PARTEA A-II-A la IUBIRILE JAPONEZILOR


GHEIŞA

Am cunoscut-o la Clubul Darling şi, de cum am văzut-o m-au impresionat privirea ei sfredelitoare şi delicateţea gesturilor. Cristina a făcut prezentările:
-oka-san-mama
-Yukio
Tocmai ne reîntorsesem de la Kyoto, unde am stat trei zile. Am ţinut să ajung la Kyoto pentru a vedea şi vara, Templul de Aur dar, mai ales, pentru o întâlnire importantă, programată, cu un an înainte, de către prietena mea Mary Shibata. În plus, am vrut să fac cunoştinţă şi cu cartierul „Gion”. Ţineam să-l văd cu ochii mei, să fac câteva poze, apoi să scriu un reportaj pentru „Concursul de la Udeşti-2010”.

Cristina, ştiind ceea ce mă preocupă, îmi strecoară la ureche, „doamna a fost gheişă.”Era să mă înec cu sucul din care beam. Timp de câteva clipe am rămas pe gânduri, vestea primită m-a lăsat fără grai. Prin minte îmi alergau tot felul de întrebări. M-am uitat după Dimi pe care l-am văzut dansând cu Alexia.
Am aşteptat să se termine dansul şi i-am făcut semn, chemându-l la mine. „Târâş- grăpiş”, a ajuns într-un târziu.
Până să vină Dimi, mi-am făcut o listă cu câteva întrebări pe care să i le adresez pe care, deja, o admiram.
Yukio era însoţită de un bărbat pe care l-a prezentat drept iubitul ei, profesor de shamisen.. Deşi japonezii nu-şi arată vârsta, am apreciat că el ar avea, în jur de 70 de ani iar ea peste 60 de ani.
S-a dovedit că Yukio era un bun psiholog. În momentul în care ni s-a făcut cunoştinţă, mi-a privit cu atenţie faţa, mai ales gura şi ochii, zicându-i Cristinei ceea ce constată.
După ce a terminat cu observaţiile psihologice, într-o mică pauză, timp în care Yukioa savura berea din pahar, i-am spus noii prietene că sunt „reporter” amator şi vreau să scriu un reportaj despre „Gion” pe care l-am vizitat dar şi despre „gheişe”.Mi s-a părut că se întunecă la chip, că-i dispare zâmbetul…Criss mi-a şoptit că nu-i place să vorbească despre această etapă din viaţa ei.

Ca să repar greşeala, i-am explicat că iubesc japonia dimpreună cu oamenii şi tradiţiile ei. M-am lăudat şi cu faptul că am luat Premiul I cu reportajul „Ikebana-Calea Florilor”…Am observat o lumină în ochii ei după ce i s-au tradus toate acestea. Cu alte cuvinte s-a luminat la faţă, apo m-a întrebat ce vreau să ştiu? I-am mărturisit că am citit „Memoriile unei Gheişe” care mi s-a părut o poveste frumoasă pentru mine ca european.
De aceea doresc să aflu, pe viu, povestea unei Gheişe.
Prima întrebare a fost:
-Cum de-ai ales Calea aceasta? Nu ţi-a fost greu?
-nu mi-a fost greu să mă hotărăsc. Era după război şi, deşi Kyoto n-a fost bombardat, oamenii o duceau greu. Nu se găseau alimente iar cele care se găseau se dădeau pe sub mână şi erau şi foarte scumpe, depăşind puterea de cumpărare a majorităţii. Eram o copilă,mlădioasă ca o trestie, subţire cât un fir de orez căreia îi plăceau muzica şi dansul. Tânjeam după multe lucruri dar mama se descurca foarte greu cu trei copii. Tatăl meu murise pe front, în atacul de la Pearl Harbour. Pe la 10 ani eram destul de înaltă şi frumoasă după cum se exprimau cei din jurul meu. Viaţa mea era atât de aspră încât am fugit de acasă. M-am aciuat pe lângă un templu unde m-a găsit un domn ce mi-a oferit ajutor. Domnul m-a prezentat unei Gheişe renumite care mi-a testat aptitudinile apoi m-a admis ca ucenică. Mai târziu, acel domn avea să-mi devină profesor de shamisen. Doream atât de mult să ajung Gheişă încât nici un efort nu mi s-a părut prea mare. E drept, aveam o voinţă de fier, semănam cu tata. Primii trei ani mi s-au părut cei mai grei, erau atâtea lucruri de învăţat, atâtea obligaţii de îndeplinit…
-Yukio, ce înseamnă „Maiko”?
-Luat literar , cuvântul se traduce „fată care dansează”…
„Maiko” învaţă de la maestrul său „Gheişa” tot ceea ce este necesar pentru a deveni ca acesta. Gheişa se mai numeşte şi sora cea mare pe când „maiko” este „sora cea mică”.
-În ce constă iniţierea aceasta?
-În primul rând trebuie să ai aptitudini muzicale şi pentru dans, să ai răbdare şi voinţă. După aceea vin celelalte: pieptănătura, machiajul, îmbrăcatul kimonoului, să înveţi a merge pe „papucii” speciali, turnatul delicat al ceaiului, să fii feminină şi să porţi o conversaţie plăcută, să cânţi la shamisen etc.

-Cum vă machiaţi pe atunci?

-Sprâncenele erau desenate cu cărbune, la fel şi conturul ochilor dar foloseam şi roşu pe pleoape. Buzele erau în aşa fel colorate încât să devină lucioase şi senzuale.Mai ales buza de sus…În sfârşit, sunt multe de povestit, nu intru în amănunte.

– Am ajuns Gheişă! Eram una din Gheişele căutate , fiind invitată, de oaspeţi înalţi, la multe party-uri cum li se spune azi.
-Cu domnul care te-a ajutat, profesorul, ce s-a întâmplat?
În timpul anilor de ucenicie, când îmi preda shamisenul, m-am îndrăgostit de el deşi nu era permisă dragostea între un profesor şi eleva sa. El a fost mutat la altă şcoală, i-am pierdut urma…
-La 22 de ani am întâlnit un domn foarte bogat care mi-a devenit „protector” adică „Danna”. Fiind atât de bogat mi-a dăruit două case foarte frumoase. Pot spune că, în acea perioadă, am trăit regeşte. Când „Danna” al meu a murit am plâns foarte mult. O perioadă de timp am fost foarte tristă. Dar într-una din zile, un bărbat m-a întrebat, cu blândeţe în glas, de ce sunt tristă. Nu am putut să-i spun motivul pentru că am izbucnit în plâns. El a rămas lângă mine până m-am liniştit. Aşa s-a născut dragostea…După doi ani ne-am căsătorit şi ne-am mutat într-o casă de lângă ocean. O casă pe care am primit-o, de la soţul meu, ca dar de nuntă. Pot spune că am fost fericită. Am născut o fată şi doi băieţi care ne-au împlinit iubirea. Acum sunt bunică! Fata mea a născut tripleţi, două fete şi un băiat. La un an de la naşterea lor, tatăl i-a părăsit astfel am fost nevoită să vindem casa de la ocean pentru a o ajuta pe fiica noastră să-şi crească pruncii. Ne-am mutat lângă ea ca s-o ajutăm la nevoie. Când pleca de acasă, rămâneam cu copiii. Într-una din zile a venit la copii bunicul lor. Era prima dată când venea pentru că tatăl lor dispăruse fără urmă. Când l-am văzut era să leşin.
-Din ce motiv? Ce s-a întâmplat?
Era fostul meu profesor de shamisen, actualul iubit.
– Ce vrei să spui? Soţul tău unde este?
– Soţul meu este acasă într-un cărucior. Acum zece ani, la 70 de ani, a suferit un accident. De atunci este ţintuit în cărucior….
– Ziua am grijă de el iar noaptea îmi trăiesc viaţa.
Din ce în ce mai uimită, o întreb dacă iubitul ei are familie.
– Da, are! Este foarte bogat şi mi-a promis că îmi va recupera casa de la ocean. Se pare că el este îngerul meu păzitor.
– Dragă Hana (Floare), poţi iubi la orice vârstă iar iubirea n-are de-a face cu obligaţiile familiale. Suntem fiinţe responsabile. Familia este familie iar inima este altceva…

(Flora).
Va urma…
MĂ ÎNCLIN ÎN FAŢA FETELOR CARE TRĂIESC ÎN JAPONIA ŞI LE ROG SĂ- COMPLETEZE CELE SCRISE.ACCEPT COMENTARII PRO ŞI CONTRA….NU TRĂIESC ÎN JAPONIA, AM FOST UN SIMPLU CĂLĂTOR ŞI OBSERVATOR.MULŢUMESC :)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s