„RĂDĂCINI” (Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele)

„RĂDĂCINI”

Pot spune că am respirat acelaşi aer ca şi Marin Preda, unul dintre cei mai mari scriitori ai noştri, Zaharia Stancu, mare scriitor şi fost Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România , Gala Galaction, fost preot dar şi scriitor, filosoful-Constantin Noica, şi
rapsozii populari Liviu Vasilică şi Floarea Calotă.
ARBORELE GENEALOGIC AL FAMILIEI MELE:
Dragii mei, acestea sunt rădăcinile neamului din care vă trageţi seva:
Neamul tatălui meu:
Ion şi Călina Dumitrache, străbunicii mei, au avut patru fii:
Marin, Gheorghe, Ion şi Dumitru.
Dumitru şi Safta Dumitrache, bunicii mei, au avut patru fii:
Ion, Anghel, Gheorghe şi Alexandru
Ion Dumitrache este tatăl meu
Neamul mamei mele:
Stoian şi Mara Ene, străbunicii mei, au avut trei copii:
Marin, Miţa şi Dumitru
Marin şi Petra Ene ,bunicii mei, au avut două fete:
Georgeta şi Elena
Elena este mama mea.
Părinţii mei, Ion şi Elena Dumitrache, au avut trei copii:
Floarea, Georgeta şi Gheorghe.
Floarea sunt eu şi prin mine se continuă neamul meu…
Floarea Dumitrache s-a căsătorit cu Constantin Cărbune formând familia: Constantin şi Floarea Cărbune.
Constantin Cărbune a fost fiul lui Constantin şi Aneta Cărbune din satul Siliştea, com.Todireşti, jud.Vaslui.
Constantin şi Aneta Cărbune au avut trei copii:
Maria, Mihai şi Constantin
Constantin şi Floarea Cărbune au adus pe lume trei fii şi trei fiice.
Mariana-Florica; Cristian-Constantin; Cristina; Arthur-Dragoş; Alexandru şi Maria-Mihaela (Elena).
Străbunicii mei au pribegit prin lume apoi s-au aşezat, într-un loc binecuvântat, pe neamuri, ocupând, fiecare, câte un colţ de sat. Alături de neamul lui Ene şi al lui Dumitrache s-au aşezat şi alte neamuri, la fel de numeroase şi puternice, dând naştere localităţii care, azi, se numeşte Puranii de Jos. Aceste neamuri sunt:neamul lui Băjan, al lui Bătrînu, al lui Burcea, Căpraru, Dinte, Dobândă, Drăghici,Dumitrache, Ene, Matei, Motofeanu, Murdilă, Oproiu, Palada, Pîrvu, Rădache, Soare, Stanciu , Stroescu şi Urlan, neamuri harnice şi destoinice ale căror ramuri se întind până azi, făcând cinste “rădăcinii” din care se trag. Eu nu cunosc ordinea în care au venit şi s-au aşezat pe acest meleag, sper să nu supăr pe cineva. Am folosit ordinea alfabetică întrucât, pentru mine, toate neamurile au urmaşi, oameni demni, inteligenţi şi harnici chiar dacă….mai există şi uscături. Oricum, “gura satului”(opinia publică) are grijă să-l aşeze, pe fiecare la locul pe care îl merită. Ştiu că exista un colţ de sat care se numea “Satul Nou” în zona neamului lui Murdilă şi “Lăudeştii” în zona în care locuiau Viezure (Dumitrache) şi Miarlă (Dobândă), “Duda” ş.a.
Pe vremea când primii locuitori s-au aşezat pe acest meleag, satul, nou înfiinţat, se numea Mitropolia pentru că aparţinea de Mânăstirea Glavacioc. Dovedindu-se că mâna de locuitori, câteva familii la număr, era deosebit de harnică, Mânăstirea le-a donat pământurile pe care le lucrau în folosul ei. Cu timpul, denumirea localităţii s-a schimbat, luând numele de Puranii de Jos. Localitatea era înconjurată de păduri de foioase cu stejari bătrâni, foarte preţioşi, unii dintre ei. În cele două păduri, Căldăraru şi Sf.Gheorghe, exista o specie de stejar, “stejarul pedunculat” care avea lemnul preţios la fel ca lemnul abanosului. Această specie de “stejar pedunculat”- cea mai bună dintre cele 18 specii existente- se remarca prin faptul că avea lemnul tare, pe care apa nu-l ataca, ci, dimpotrivă, îl întărea, dându-i rezistenţa oţelului. În anii 1940-1941, în timpul celui de-al doilea război mondial, nemţii, având informaţii despre acest preţios stejar, au venit cu o hartă a zonei unde el creştea, şi au tăiat toţi stejarii pedunculaţi. Pe vremea aceea, lemnul acestui stejar, era folosit la construirea picioarelor de la podurile de peste ape. Singurul inamic al lor erau sloiurile de gheaţă din iernile grele. Aceste sloiuri puteau reteza piciorul podului…vorba aceea “oţelul nu se îndoaie, ci se rupe”. E o vorbă din bătrâni, referitoare la oamenii de caracter. După nemţi, au venit ruşii, care şi ei aveau hărţi cu zonele în care se aflau podurile cele mai solide. Drumul urmat de ruşi, spre frontul de Vest, a fost acesta: Cartojani, Puranii de Jos, pădurea Căldăraru, Vârtoapele ş.a.m.d.
Se pare că neamul dinspre tată este de origine greacă iar cel dinspre mamă este de origine macedoneană. Mama îmi spunea că străbunica Mara vorbea sârbeşte. Când am făcut “ochi” în casa bunicului Marin cu care stăteam, am găsit trei cărţi: „Biblia”, „Nuvele de I. Slavici” şi „Viaţa lui Alexandru Macedon”. Aceste două neamuri, al lui Dumitrache şi al lui Ene, nu s-au împăcat niciodată, aproape că nu şi-au vorbit, deşi au fost bunicii mei dragi. Ochiul cu care privesc peste timp, este plin de duioşie şi înţelegere. Abia acum pricep multe din faptele de atunci când, copil fiind, nu înţelegeam multe din atitudinile bunicilor din ambele părţi.
Bunicului dinspre tată, îi spuneam “tetea” iar bunicii îi spuneam“maia”, pe când celui dinspre mamă, îi spuneam “bunicuţu” iar bunicii ,”bunicuţa”. Lui tetea i se spunea, ca poreclă, Codreanu, iar lui bunicuţu, Mâner. Eram mândră când răspundeam celui care mă întreba, a cui sunt –„Sunt fata lui Ion al lui Codreanu „! Inima mi-a fost împărţită între aceşti bunici, de la tetea am luat mândria iar de la bunicuţu, bunătatea. Tetea era un om mândru şi fălos iar bunicuţu un om bun şi înţelept. Cei din neamul Codrenilor m-au iubit pentru că semănam în partea lor, având pielea albă, sprâncenele negre şi gura moştenită de la ei. Însemnul neamului Codrenilor era gura cu buze pline, senzuale. Bunicuţu era brunet, mama mea de asemenea, dar aveau o voce dulce precum păsările pădurii şi “har” în lecuirea bolilor. Tetea era un om de acţiune, mic şi îndesat la trup, vioi şi harnic, nu suporta omul puturos. Oamenii îl pomenesc şi în prezent, făcând trimitere la expresiile lui, zicând: vorba lui „Codreanu”, “ăsta după ce că e sărac, mai e şi puturos, fir-ar el al…iacă`cui „!
Caii lui tetea erau ca nişte zmei iar boii, ca nişte vapoare.
Tetea era ateu dar mergea la biserică, la sărbătorile mari, doar ca cei prezenţi acolo, să-i audă scârţul de la cizme. Purta scurtă de piele şi cizme făcute pe comandă, cu scârţ.
Bunicuţu era un om evlavios, dascăl la biserică, se îmbrăca la fel ca restul bărbaţilor de vârsta lui, cu pantaloni din aba sau tercot, cămaşă albă şi pălărie neagră. Nu încerca să iasă în evidenţă cu ceva anume. Suflet de artist, îşi petrecea timpul mai mult în pădure, învăţând de la păsări şi copaci apoi transpunând în vers şi cânt, frumuseţea covârşitoare a tot ceea ce-l înconjura. Şi dragostea de viaţă…
Eneştii erau oameni bruneţi, calzi, blânzi şi harnici iar neamul lui Dumitrache era şaten cu ochii albaştri sau verzi, plini de ambiţie, reci în anumite circumstanţe, competitivi, severi cu proştii. Am moştenit câte puţin de la fiecare…
Gospodăria era condusă de bunicuţa Petra, lucru ce s-a perpetuat apoi, în neamul nostru. Mămica a condus gospodăria noastră, iar eu, crezând că aşa e normal, am preluat responsabilităţile familiei mele. Femeile, din ambele neamuri, au fost harnice, curajoase şi frumoase. Mămica avea o vorbă, referitoare la hărnicie: ”când vine un străin în sat, întreabă de casa harnicului şi nu de a frumosului”. Neamul nostru nu s-a ferit de muncă, niciodată.

Educaţia primită a fost cea care ţinea de bunul simţ având principii sănătoase, principii pe care le-am urmat. Părinţii ne-au pus la muncă de mici dar au avut pretenţia să şi învăţăm. În neamul nostru era apreciat cel care învăţa, omul cu carte. Unchiul Ghiţă a fost exemplul nostru, „idealul” către care tindeam. Prin efort propriu ajunsese domn la oraş ceea ce ne încuraja şi pe noi, nepoţii lui. Din neam am preluat principii de viaţă pe care le-am „predat” şi copiilor mei căci mie mi-au fost de folos. Lumea e o junglă ce abia aşteaptă să te „înghită”.Fără principiile-jaloane moştenite şi însuşite, m-aş fi rătăcit, devenind victimă.
Dumitru Dumitrache, tetea, era unul din oamenii avuţi ai satului. Mic de statură, cu ochii albaştri şi părul castaniu era tare mândru de tot ceea ce realizase prin puterile proprii. Dintre cei patru fraţi câţi fuseseră la părinţi, el era cel mai fălos, cel mai realizat. Nu concepea să nu fie cel mai bun în tot ceea ce-l reprezenta. De la soţia frumoasă, liniştită şi harnică, până la caii şi boii de la jug. Era un bărbat cochet pentru că-i plăcea ca oamenii să întoarcă privirea după el. Duminica şi în zilele de sărbătoare citea ziarul „Steagul roşu” în timp ce o asculta pe Maria Lătăreţu, bând ţuică îndulcită cu zahăr cubic. Avea o sticlă în care maia îi scotea ţuica din butoi. Sticla era plină ochi dar tetea bea o gură bună de ţuică făcând loc pentru zahărul pe care îl adăuga. După aceea, rupea cuta de zahăr şi-o băga în sticlă, astupa gâtul sticlei cu degetul şi începea să agite sticla până se topea zahărul. Era un adevărat ritual. Turna ţuica îndulcită în ceşcuţe speciale, dând noroc cu cei de faţă. După câteva ceşcuţe de ţuică, cântecele Mariei Lătăreţu, îl făceau nostalgic. Începea să plângă şi să ne vorbească de tinereţea care a trecut. Avea 69 de ani dar eu nu-l vedeam bătrân şi nu-i înţelegeam melancolia. Avea patru feciori ca cedrii Libanului de frumoşi. Toţi cu ochii albaştri, harnici şi mândri la fel ca şi tatăl lor.
Tatăl meu mi-a povestit despre tetea că, pe vremea când era fecior, tetea era aprig şi iute la mânie. Era un tânăr cu multă demnitate. Se zice că într-una din zile, aflându-se la câmp( abia ieşise din adolescenţă) fiul boierului din sat l-a jignit apoi l-a lovit cu biciul.
Era vara, în timpul secerişului, căldura devenise insuportabilă iar tetea se retrăsese la umbra unei clăi. Tocmai atunci, fiul boierului, spilcuit şi călare, a trecut la câţiva paşi de el. Întrebându-l ce face, tetea i-a răspuns că-şi trage sufletul la umbră. Boiernaşul a început să ţipe zicându-i să treacă la treabă, altoindu-l cu biciul… Deşi era mărunt la stat, tetea s-a aruncat asupra răsfăţatului trăgând de el până l-a dat jos de pe cal. A început încăierarea. După ce l-a bătut pe boiernaş a fugit din sat, stând ascuns prin pădure chiar şi în apă. Vătaful boierului şi câţiva oameni de la curte îl căutau cu câinii.
Vreau să ştiţi, dragii mei, şi mica istorioară a localităţii unde strămoşii noştri au hotărât să se aşeze- Comuna Purani, judeţul Vlaşca, iar din anul 1968 judeţul TELEORMAN.
Documentele atestă că, la data de 08.02.1563 a luat fiinţă Comuna Purani situată în Câmpia Burnasului, aşezată într-un loc mirific, semănând cu un colţ de rai. Denumirea de “Purani” derivă din planta-legumă,”pur”- usturoiul sălbatic, ce se găsea din belşug, în pădurea de pe „deal”, Purani-Căldăraru. În anul 1950, în noaptea de 6 spre 7 iulie, comuna a fost desfiinţată în urma unei revolte populare, sătenii nemaivrând să mai achite aşa-zisa „cotă” obligatorie, reprezentând datoriile de război ale ţării.
În acea noapte s-a făcut “epurarea” celor consideraţi “chiaburi”. De fapt, erau oameni harnici care munciseră mult, ştiind să-şi administreze agoniseala.
Fraţii Grigore şi Gheorghe Dinulescu, învăţători în sat, au pus umărul la construirea şcolii vechi din Puranii de Sus, şcoală ridicată în anul 1926 apoi renovată în anul 1934. Între anii 1937-1943 s-a ridicat şi lăcaşul Bisericii,“Constantin şi Elena”.Casa cu emblemă a lui Grigore Dinulescu, mai stă şi acum în picioare, ca dovadă a timpurilor apuse dar, şi a lucrului temeinic făcut şi cu responsabilitate. În prezent, casa îi aparţine lui Viorel Tomescu, fiul lui Nicu Tomescu. În anii 1937-1940, Grigore Dinulescu se plimba cu automobilul prin localitatea cu oameni gospodari dar se ştie, că ”nu există pădure fără uscături”. Ordinul de deportare, al celor mai gospodari dintre “săteni”, Grigore şi Gheorghe Dinulescu, a fost semnat de doi oameni, femeie şi bărbat, din localitate. Nu le mai pomenesc numele deoarece au urmaşi, oameni – destoinici, femei şi bărbaţi, şi nu se cade ca “părinţii să mănânce aguridă iar copiilor să li se sterpezească dinţii”. La câteva luni, de la această întâmplare, au mai fost “ridicate” alte familii printre care şi familia lui Marin Golescu. Eram copil dar îmi reamintesc casa în care locuiau aceşti oameni cumsecade. Casa avea geamurile sparte, se spunea că hoţii furaseră tot ceea ce se putea fura întrucât au fost ridicaţi, la miezul nopţii, doar cu ceea ce aveau pe ei.
Cineva scrisese cu vopsea, pe peretele casei dinspre şosea: Votaţi F.P.R adică Frontul Plugarilor Români.
În anul 1956, a fost reînfiinţată comuna Purani dar, spre nemulţumirea sătenilor, a fost desfiinţată în anul 1968 şi ataşată Comunei Siliştea. În anul 2000, un om cu suflet mare, domnul brigadier silvic Durlan Marin, fiu al satului, ajutat de soţia sa, doamna învăţătoare Durlan Nina, au luat iniţiativa de a cere autorităţilor, reînfiinţarea comunei Purani ca o necesitate prioritară a locuitorilor ei, din toate punctele de vedere: economic, social şi cultural. În Monitorul Oficial nr. 310/7 din aprilie 2004 este publicat DECRETUL nr.195 din 2 aprilie 2004 privind promulgarea Legii pentru înfiinţarea unor comune iar în Monitorul Oficial nr. 410/7 din mai 2004 a fost publicată LEGEA nr.84 din 5 aprilie 2004 pentru înfiinţarea unor comune printre care şi Comuna Purani care renaşte, din propria cenuşă, precum pasărea „phoenix”.
Primul primar al comunei nou-înfiinţate a fost domnul Stroescu Emil ajuns prin fraudă în fruntea comunei.
Pentru strădania sa, domnul Durlan Marin a fost recompensat prin acordarea titlului de “Cetăţean de Onoare al comunei”. Comuna Purani are peste 1800 de locuitori. O mare parte dintre ei se ocupă cu agricultura; alţii şi-au încredinţat pământul unor “societăţi agricole”, restul lucrând la sondele petrolifere din zonă sau în capitală pe diverse şantiere sau în întreprinderi particulare.
Rata de şomaj este de numai 6%. Majoritatea şomerilor provin din muncitorii puşi pe liber, în urma privatizării celor trei schele petrolifere. Anticii spuneau despre locurile care deţin “bogăţii” pe sol sau în subsol, păduri, pietre preţioase,aur sau zăcăminte de ţiţei, că sunt binecuvântate de zei. Un asemenea loc, binecuvântat, este şi comuna Purani al cărei subsol este bogat în “aur negru”-hidrocarburi forate şi exploatate şi în prezent. În localitate există o şcoală generală cu clasele I-VIII, o şcoală primară, două grădiniţe, dispensar uman şi veterinar, o biserică, moară ş.a.
Localitatea este străbătută de şoseaua interjudeţeană- Bucureşti -Piteşti- şosea asfaltată.
Comuna este electrificată din anul 1964. Prin efortul conjugat al autorităţile comunei, îndeosebi al domnului primar Stroescu Emil, a fost adus internetul în localitate, unde numeroase familii beneficiază de avantajele acestui tip de comunicare. Şcoala generală dispune de calculatoare, elevii iniţiindu-se în tainele informaticii. Merită remarcat efortul şi strădania d-nei Director, Durlan Gheorghiţa de a face o şcoală cu învăţământ modern pentru ca elevii să beneficieze de aceleaşi mijloace de învăţare precum cei de la oraş.
În zilele de odihnă, localnicii se pot relaxa în parcul din centrul comunei, înfiinţat în locul fostului CAP. Aici s-au plantat îndeosebi specii de foioase şi răşinoase. În perspectivă, există proiectul pentru introducerea apei curente şi a gazului metan în localitate.
Localitatea se mândreşte cu mulţi fii care i-au făcut cinste. Dintre ei, unii au trecut la cele veşnice dar mai sunt destui fii în viaţă, care merită cunoscuţi, evidenţiaţi şi respectaţi, după cum li se cuvine.
Moartea şi viaţa sunt feţele aceleiaşi monede: ”Să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu”!
Printre cei trecuţi în lumea celor drepţi al căror nume trebuie pomenit sunt :
-Eroul naţional, PĂUN ION, mort în războiul de Independenţă, 1877/1878.
-Nicu Tomescu-învăţător, dascăl şi om de omenie, demn şi mândru de originea sa, cânta cu măiestrie la vioară. Fiul, Viorel Tomescu şi nora Mariana, mi-au oferit câteva fotografii cu domnul învăţător, amintiri dragi din albumul familiei. Unde, oare, altundeva să se nască spiritualitatea decât la sate?!
Şi azi îmi reamintesc spusele d-lui învăţător:” muzica e pâinea poporului nostru ce l-a hrănit şi i-a astâmpărat dorurile”. Atenţie , la mine”: şi începea a da tonul la cântece:
„Eu sunt Barbu Lăutaru
Starostele şi cobzaru`
Ce-am cântat pe la domnii
Şi la mândre cununii.”
sau
„Suflă vântul, suflă tare
Marea Neagră e-n mişcare
Al Constanţei marinar
Stă la ţărm făr` de habar.
Mână ,mână lopătare
Mână zic, mână mai tare
Mână zic, mână nu sta
Marea Neagră e a mea…”
D-l învăţător ştia să ne mobilizeze…pe noi, copiii de ţărani care dădeam serbări în aer liber, serbări la care venea întreg satul. Înalt ca bradul, avea o forţă şi un magnetism ieşite din comun. Privirea lui era hipnotizantă. Nu puteai să-i ascunzi ceva. Când te privea cu ochii de vultur, parcă îţi scormonea în suflet. Nu mi-am permis, niciodată, să merg cu temele nefăcute la şcoală. N-aş fi avut tăria să-l privesc în ochi şi nici să-l dezamăgesc n-aş fi vrut. Era o plăcere să-l asculţi povestind sau cântând la vioară. În memoria mea a rămas precum îl ştiam: drept ca bradul, vertical în postura de om luminat al satului, pasional, când era vorbea de muzică, neîndoit de bătaia niciunui vânt al vremurilor care au trecut peste sine. Acum, la vârsta maturităţii, îi aduc prinosul meu de recunoştinţă:” primiţi omagiile mele, d-le învăţător Nicu Tomescu”!
În formarea mea ca Om aţi contribuit şi dumneavoastră! Oriunde v-aţi afla, să luminaţi precum luceafărul, aşa cum aţi luminat şi aici, pe pământ. Aici, în această binecuvântată localitate, Purani unde aţi văzut lumina zilei.
Dintre înaintaşii neamului meu, care ne-au întărit rădăcinile dar care au trecut în cealaltă dimensiune, amintesc pe:
-Dumitru Dumitrache, bunicul meu. S-a numărat printre fruntaşii satului, plăcându-i să fie primul printre cei dintâi. A luptat în cel de-al doilea război mondial fiind concentrat ca şi fiul său cel mare, Ion.
-Marin Stoian Ene, bunicul dinspre mamă, a luptat în cele două războaie mondiale, a fost prizonier la bulgari, cunoscând viaţa aspră din lagărul de prizonieri. La vremea lui, era un fel de Înţelept al satului, un “şaman”, chiar. Cei din generaţia mea îşi mai reamintesc de “bunicuţu”…
-Ion D. Dumitrache, tatăl meu, a luptat în cel de-al doilea război mondial, a fost grav rănit, fiind decorat pentru curajul dovedit în războiul pentru apărarea patriei.
-Anghel Dumitrache, medic veterinar- bărbat frumos, unul dintre fiii inteligenţi ai satului. Pe lângă Facultatea de Medicină Veterinară a absolvit şi Facultatea de Drept.
A trecut în lumea celor drepţi în anul 2008 în oraşul Huşi, judeţul Vaslui.
-Petre Durlan, om gospodar care s-a remarcat prin simţul extraordinar de responsabilitate faţă de familie, rămânând orfan de tată la o vârstă fragedă, a preluat responsabilitatea gospodăriei părinteşti. A lucrat trei ani ca pădurar, la pădurea Cartojani, apoi s-a reîntors la treburile ţărăneşti, lucrând cu hărnicie pământul, crescând şi educând, cu pricepere şi dragoste, cei patru copii ai săi, dând ţării, oameni pricepuţi, băieţi cu carte, respectaţi în localitate şi nu numai…
Cei patru copii sunt:
Marin, Neaga, Stanca şi Tăsică.
Marin este domnul brigadier silvic de care am pomenit, cel care a contribuit la reînfiinţarea comunei.
Tăsică a fost pădurar la Căldăraru dar şi fotbalist. Pe vremea când eram adolescentă mergeam la meciurile lui, lăudându-mă tuturor, că nea Tăsică e consătean cu mine. A jucat la echipa: SMT-Videle.
Aş mai putea aminti tot neamul Eneştilor, brunet şi focos, cu fete frumoase şi bărbaţi făloşi:
-Gheorghe Ene, zis Râmboacă, ţăran mândru cu cinci fete frumoase precum zânele: Alexandrina (care s-a căsătorit cu unchiul Gheorghe, fratele tatălui meu), Niculina, Oiţa, Valeria (verişoara, prietena şi colega mea de clasă) şi Luminiţa.
-Radu Ene, nepotul bunicului meu. A iubit pădurea petrecând mulţi ani din viaţă pe colnicele ei. Din pădure i-a venit sfârşitul… Băieţii lui, Lucian şi Gheorghe, unul în Bucureşti şi altul în sat, calcă pe urmele tatălui, ieşind în evidenţă prin pricepere şi hărnicie în tot ceea ce fac.
-Oprea Ene, văr cu Radu Ene, a transmis fiului său, Marinică Ene, destoinicia în agricultură. Marinică este unul din fruntaşii satului alături de fiul său, Nelu şi familia fiicei sale, Doina.
Neamul Eneştilor este foarte mare. Mă opresc aici! Cer iertare celor pe care nu i-am amintit…urmaşilor lui Stârcu, Pepene roşu, Căldăruş etc.
-Murdilă Chiriţă (tataie Chiru) care a fost, pentru mine şi pentru unii dintre copiii mei, ca un tată şi un bunic: bun, sfătos, calm, îngăduitor, înţelept şi generos. Tataie Chiru, Dumnezeu să te aibă în pază! Eşti nemuritor, în inima familiei mele.
Sunt dascăli care merită tot respectul, al căror nume a trecut în anonimat, fiind daţi uitării. Pe vremuri exista o sărbătoare când se făceau coroane apoi elevii, însoţiţi de profesori, mergeau la cimitir unde le depuneau, omagiind: eroii necunoscuţi, căzuţi la datorie, în lupta pentru libertatea noastră; dar şi pe eroul local, Păun Ion cât şi pe foştii profesori şi învăţători sau alte personalităţi locale. Tradiţiile ne menţin identitatea între popoare, iar pomenirea şi respectul strămoşilor este o datorie de onoare, a urmaşilor.
Sunt mulţi cei care au trecut în eternitate, uitându-se de ei deşi au trăit pe aceste locuri, contribuind, fiecare în parte, la prosperitatea comunei, constituind exemple demne de urmat de către tinerii, de la vremea aceea.
Fie-le amintirea, veşnic pomenită!
(FLORA)
SURSĂ, DL MARIN DURLAN-BRIGADIER SILVIC
(Este interzisă reproducerea, copierea, editarea şi publicarea acestui text fără acordul scris al autoarei.)

Anunțuri

2 răspunsuri la „„RĂDĂCINI” (Purani de Videle, locul magic al copilăriei mele)

  1. pacat, mare pacat de oamenii care au trait acolo si de averile lor dobandite asa cum a fost prezentat in cele mai de sus prin munca, nu prin furt. pacat ca acei oameni, care erau demni de a se numi si de a fi considerati romani, au fost injositi de niste jigodii analfabete de comunisti.
    as dori tuturor celor din tanara generatie sa aibe ocazia sa stea de vorba cu un fost chiabur, sa afle prin ce au trecut acei oameni din cauza prostiei si caliciei unor javre comuniste. eu am avut onoarea de a afla toate acele fapte de la bunicul meu, Golescu M. Marin, care era copil, clasa a VII-a cand le-a fost confiscata averea. chinul lor a inceput abia dupa acea noapte, cand au fost deportati la „Canalul mortii” in Dobrogea.
    tot respectul pentru acea generatie de oameni, patrioti adevarati!

    Golescu Nicolae,22 de ani, stranepotul lui Golescu Marin din Purani

  2. Îţi mulţumesc pentru comentariu. Simt revolta şi neputinţa din sufletul tău…Acelaşi lucru l-am simţit şi eu, de aceea am scris această carte. Am vrut ca acei oameni să nu piară în anonimat, iar cei tineri şi foarte tineri să nu uite a le pomeni numele. Cartea mea, Rădăcini” se vrea a fi un remember ale unor vremi nu prea îndepărtate…Mi se pare că se trece cu uşurinţă peste jertfele unor oameni nevinovaţi. Am vrut să-i scot din anonimat, dar să le şi aduc un prinos de recunoştinţă… în acelaşi timp. Am sperat că, vreun nepot sau strănepot, va citi cartea mea şi…va şti din ce neam se trage. Un neam de care să fie mândru. Eu nu am avut prea multe informaţii…Am să-ţi scriu pe adresa de mail pentru că doresc să comunicăm. Vreau să scriu şi volumul 2 la carte. Cinste ţie, Nicu!
    Cu prietenie,
    Floarea Cărbune fostă Dumitrache din Puranii de Jos

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s