ATENŢIE: CĂUTAŢI ŞI VEDEŢI CE A SCRIS M.CĂTRUNA DESPRE MINE…SAU…DESPRE CINE ŞI CU CINE A SCRIS. DE PE 21 IAN., DEZAMĂGITĂ, MI-AM DAT SEAMA CĂ MI-A SPECULAT BUNUL SIMŢ, PRIETENIA…ÎNCREDEREA.
P.S. AM FĂCUT ACEASTĂ DESTĂINUIRE PT A-MI ALUNGA POVARA DE PE SUFLET, PT CA SĂ NU MAI FACĂ VREO ASOCIERE ÎNTRE MINE ŞI MIHAI CĂTRUNĂ, NIMENI SĂ NU-MI MAI SPECULEZE PRIETENIA, PENTRU “UN NOU ÎNCEPUT”.
ACUM, EL ESTE PE SITE-URI…IAR EU MI-AM ŞTERS CONTURILE; S-AU INVERSAT ROLURILE.
MULŢUMESC, MIHAI CĂTRUNĂ,
FLOAREA CĂRBUNE
P.S.S AŞTEPT CA MIHAI CĂTRUNĂ SĂ SPUNĂ CĂ MINT…MESAJUL I-A FOST TRIMIS ŞI LUI…
(Dragilor, dacă am simţit să-mi exprim dezamăgirea… este că mă tratez de “atac de panică”(lucru de care Mihai ştia), şi acest conflict mi-a acutizat fricile de care încerc să scap..Nu am fost o fiinţă slabă, dar am devenit vulnerabilă. Psihosomatic se declanşează multe neplăceri în caz de conflicte. În primul rând…inima ţi-o ia razna, dar îţi scade şi imunitatea corpului; totul îţi este dat peste cap. Aşa că sufăr nu numai sufleteşte ci şi fizic…
DĂ CLICK AICI:

http://www.calameo.com/books/0011240562704676475e6

Ninge! Marea se zbate, mugeşte şi strigă. Ninge! Ninge cu fulgi mari şi graţioşi, lin se aşterne covorul imaculat al iernii. Privesc scânteierile zăpezii, a milioanelor de oglinzi strălucitoare ca pulberea de stele… şi alunec în basm.
E anotimpul viselor de cristal şi al fulgilor de nea coborâţi din cer pe aripi de înger. Covorul de nea se aşterne uniform, pe case, pe străzi, pe copaci, pe plaja mării şi pe
digul din portul Tomis. Peisajul iernii este divin. În vârfuri de catarg… poposesc pescăruşii căutând compania marinarilor cărora le aduc veşti de la iubite. Marinarii sunt albatroşi ce poartă dorul patriei pe oceanele lumii… Se pare că suntem la Începutul Lumii…. Corabia seamănă cu cea a lui Noe.
Păşesc pe covorul neatins al iernii de la cumpăna dintre ani. Totul e virgin… Zăpada scânteietoare învie amintirile copilăriei de altădată, cu miros de cozonaci, derdeluş, zurgălăi şi săniuţe. Este emoţia copilărească a Începuturilor. Mă las purtată pe aripa vântului… ce valsează cu fulgii de nea… închid ochii, mă las în voia simţurilor…Marea se dezlănţuie, valurile se izbesc de stabilopozi, şi se sparg în mii de stropi mărunţi şi reci.
Prin perdeaua ninsorii se zăresc mii de artificii trase de la bordul navelor din dană. Se aude sirena unui vapor. Deja şi alte vapoare trag sirenele, începe spectacolul sublim şi colorat al articiilor … ca de fiecare An Nou. E un spectacol măreţ…inima îmi tresaltă de bucuria trăită intens în această clipă unică… Marea şi-a schimbat culoarea, cerul e brăzdat de toate culorile Curcubeului, la miezul nopţii… şi în zorii Noului An, 2012.
Iarna asta nu va semăna nici uneia, care a fost până acum, pentru că-n miezul ei un Nou Început se întrevede… Este speranţa de iluminare a întregii mele fiinţe.
La mulţi ani, 2012!

1 Decembrie 2011-Ziua Naţională A României. La mulţi ani, România! La mulţi ani, fraţi români de pe întinsul planetei! Hai să dăm mână cu mână şi să ne unim gândurile întru dragoste şi frăţie…precum au făcut-o străbunii noştri, altădată, la Alba Iulia.

La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la Regatul Român, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naţionalităţilor şi a religiilor. Acea clipă a fost una dintre „orele astrale” ale României, marcând cotitura decisivă în destinul ţării şi al locuitorilor ei. Decizia a devenit publică prin Declaraţia de la Alba Iulia. Vasile Goldiş, figură marcantă a acelor timpuri, a citit rezoluţia Unirii:”Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 nov./1 dec. 1918, decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”
România-ţară de dor şi de legendă, cu oameni frumoşi şi harnici, cu peisaje de basm şi tradiţii sublime. România…colţ de trai şi… „ţara ce pe pieptul ei ne ţine…hrănindu-ne pe tine şi pe mine”. România este „acasă”! ea este cuibul în care am deschis ochii, inspirându-i doinele şi legendele, odată cu aerul. Ea este casa părintească cu pereţii văruiţi cu azuriul cerului, şi cu muşcate la ferestre.

La mulţi ani, dulce Românie! La mulţi ani, românilor de pretutindeni!

( Vă rog să-mi iertaţi sărăcia exprimării, dar şi eventualele greşeli, luaţi în seamă doar iubirea de patrie…)

De ziua ta, România!
Străbune rădăcini ale neamului meu,
Mă rog ades la Dumnezeu,
Puternice rămâneţi şi adânc împlântate
În pământul ţării, binecuvântate…
Ţara mea, ţară de doine şi de dor,
Cândva, un poet îţi dorea un viitor
În cuvinte-alese, pline de iubire…
Era Eminescu, Luceafăr adorat
Ce aste cuvinte, cu dragoste le-a murmurat:
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
………………………………..
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori
………………………………..
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie asta ţi-o doresc.”

Astăzi, fiii ţării par că-s derutaţi
Deşi în cupe le spumegă vinul şi sunt bogaţi .
Ei nu simt că ţara geme de durere,
Nu mai au rădăcini iar stânca piere…
Au uitat de tine, au uitat de fraţi,
Au format partide ce par nişte coride
Şi-şi schimbă masca după interese,
Sunt, pe rând, când tauri, când toreadori…

Eu sunt mamă ca şi ţara mumă,
Mi-e sufletul trist şi ars de brumă,
Nu ştiu ce să-mi învăţ nepoţii
Când la conducere…sunt toţi netoţii.
Uneori, mă rog şi sper, alteori, plâng şi disper…
Adeseori, privesc la Steaua ce a răsărit
Pe cerul ţării, sol binevenit,
Este Eminescu ce din tării veghează
Şi fiii ţării îi îmbărbătează…
Adorm cu gândul că va fi mai bine,
Că „azi” a trecut şi mă voi trezi în „mâine”…
„Mâine”…”mâine”… e speranţa mea de bine.
(Cu dragoste de ţară şi de fraţi, Floarea Cărbune)

Pe 30 noiembrie, se sărbătoreşte Sfântul Andrei, cel care a adus creştinismul în Dobrogea. Sfântul Andrei a fost cel dintâi chemat dintre apostoli. Ioan Botezătorul l-a avut ca ucenic, fiind martor la botezul lui Iisus. El este considerat „pecetea” apostolică a creştinismului. În folclorul românesc, ziua de 30 noiembrie, ziua martiriului său, mai este numită şi „cap de iarnă”.

Ajunul Sfântului Andrei este considerat unul dintre acele clipe când se deschid porţile spre alte dimensiuni, adică momentul în care se ridică vălul, dintre văzut şi nevăzut. Când ningea, în ajunul Sfântului Andrei, bunicuţa îmi spunea că Moş Andrei are barba albă. Anual, barba moşului se schimbă în funcţie de vremea din Ajun, uneori e albă, iar alteori…doar sură.

Când eram copil, babele satului ne speriau cu tot felul de poveşti… care ne făceau părul măciucă în vârful capului… O mătuşă, uscată ca un schelet de slabă ce era, căreia nu-i plăceau copiii, ne ameninţa cu poveştile ei despre noaptea din Ajun…Când o ascultam ni se făcea pielea de găină… Ne ameninţa, că prin deschiderea “porţilor” este posibil ca duhurile rele să vină pe pământ, şi …dacă nu vom fi cuminţi vom avea de pătimit… Zicea ea… că se luptă “binele ” şi “răul”, la fel ca în basme. Ne spunea că sunt persoane care, din invidie şi duşmănie, încurcă planurile oamenilor, dând peste cap existenţa lor, căile vieţii oamenilor putând fi întoarse de la matca lor firească… Şi… credea că în această noapte „umblă strigoii”… să fure „minţile oamenilor” şi „rodul livezilor”, iar unele femei rău-voitoare fură chiar şi „mana vacilor, ” adică laptele, mult şi gras, al vacii unui gospodar. Împotriva acestor rele, părinţii foloseau usturoiul pisat cu care ungeau casa, coteţul păsărilor, cuşca câinelui, târla oilor, grajdul, uşile şi ferestrele acestora pentru a ţine departe, de oameni şi animale, duhurile rele…Nouă, ne dădeau să mâncăm un căţel de usturoi. Cu asta ne cuminţeam, băgam nasul sub plapumă, adormind imediat. Bătrânii stăteau la”păzitul usturoiului”… care avea să fie folosit ca remediu terapeutic pentru întreaga familie.
Înainte de a ne culca, fiecare îşi punea într-un vas cu apă, câte o crenguţă de măr… care trebuia să înflorească până la Anul Nou. Bunicul meu spunea că mărul este un pom magic, iar pe vremea când era copil, mergea, din casă în casă, cu crenguţa de măr înflorit… în ziua de Anul Nou-aceasta era sorcova lui. Considerând mărul ca având virtuţi magice, ca să fiu ocrotită prin lume, la plecarea în Moldova, bunicul meu mi-a „împărţit” un măr, un pom viu, zicându-mi: „acesta este mărul sădit de mine şi acum ţi-l dăruiesc ţie. Când vei veni în vacanţe, iar eu nu voi mai fi, să-ţi reaminteşti că viaţa omului seamănă cu cea a pomului. Toată viaţa ta, mărul cu florile şi fructele lui, să-ţi reamintească de mine. Norocul să te însoţească pe Cale!” Cu timpul, am aflat mai multe: mărul apare în Rai ca „pom al cunoaşterii”, iar în disputa dintre cele mai frumoase zeiţe ale Olimpului, câştigătoare fiind, Afrodita-zeiţa frumuseţii.

În ajun de Sf. Andrei, îmi alegeam, întotdeauna, o crenguţă de măr care, atunci când înflorea, albul gingaş al petalelor avea şi puţin roz. Crenguţa înflorită până la Anul Nou, prevestea celui care a pus-o în apă, sănătate şi fericire.

Pentru a afla dacă anul ce va veni va fi rodnic, mămica semăna o sută de boabe de grâu, într-un mic vas de lut. Dacă grâul răsărit era verde şi des, anul ce avea să vină, va fi fost plin de roade.

Şi acum îmi reamintesc cum…nişte verişoare ( fete mari) stăteau în faţa unei oglinzi, mărginite de două lumânări aprinse, cu scopul de a zări chipul celui care le era menit; altele puneau busuioc sub pernă, sperând, ca în timpul somnului, să-şi viseze ursitul…

În primii ani de învăţământ… mă aflam în localitatea Todireşti, judeţul Vaslui. Aici, stăteam în gazdă la familia Matei, iar tanti Anuţa, o nemţoaică venită de la Vişeul de Sus, mi-a spus , mai în glumă, mai în serios că, în noaptea aceasta îmi voi vedea ursitul. Eu am râs dar ea a continuat:

- Donşoară nu sunteţi curioasă a afla care vă este cel hărăzit de Dumnezeu?

- Da, tanti Anuţa, dar ce trebuie să fac pentru asta?

- Trebuie să posteşti, iar restul rămâne în seama mea…

Plină de curiozitate, m-am conformat celor spuse de gazda mea.Am postit, m-am rugat…toată ziua am fost ca în transă. După ce a terminat treburile în gospodărie, iar soţul şi cei doi fii, Nicuşor şi Adrian, au adormit buştean, tanti Anuţa a venit în camera mea. Era aproape de miezul nopţii şi inima îmi tremura de emoţie la gândul celor ce aveau să urmeze.

Minunata mea gazdă a purificat camera cu tămâie şi agheasmă, apoi a aşezat o măsuţă rotundă în mijlocul camerei. Ne-am aşezat în genunchi amândouă, şi am început a spune Tatăl nostru. Era un ritual magic…Când mai erau câteva clipe până la miezul nopţii, femeia a aşezat cu îndemânare , chiar în centru mesei, o farfurie cu cenuşă de lemn, de brad, apoi a aprins două lumânări sfinţite la Înviere. Fix , la ora 12:00, a luat găleata şi a mers la fântână de unde a adus apa neîncepută… pe care a turnat-o în paharul aşezat peste cenuşă. Cu evlavie… şi-a scos verigheta de pe deget şi i-a dat drumul în pahar. În timp ce lăsa verigheta să cadă, mi-a spus :

- Donşoară, verigheta trebuie să fie sfinţită aşa cum a fost a mea la cununia religioasă.

- O să ţin minte, tanti Anuţa!

Când m-am aplecat asupra paharului, tremuram toată.

- Linişteşte-te donşoară, mi-a spus o voce caldă…

M-am liniştit, m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute a-mi vedea ursitul şi…în oglinda apei din interiorul verighetei am văzut un soldat. Se vedea clar… un bărbat în haine militare…

Timpul a trecut în galop, a plecat iarna, a venit primăvara , apoi vara şi…într-o zi de august l-am cunoscut pe cel ce avea să-mi devină soţ. Era elev la Liceul Militar “Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc şi…venea de la parada militară,ce avusese loc pe 23 August.

A fost dragoste la prima vedere, o pasiune ce a ars cu vâlvătăi şi…ne-a consumat energia. Am născut şase copii din dragoste…

Bruma s-a aşezat peste amintiri, el a plecat la ceruri…

LA MULŢI ANI… CELOR CU NUMELE DE ANDREI ŞI DERIVATELOR FEMININE ALE ACESTUIA.

Din veranda casei, muşcatele înflorite…salută trecătorii. Sunt vesele şi ghiduşe…

Mă salută de pe gard nişte bobiţe roşii, ademenitoare… Nu ştiu ce sunt, dar vi le arăt şi vouă:

Pe terasa de la mansardă…ghici ce e?! Sunt trandafirii japonezi în prietenie cu o tufă căreia i s-au copt bobiţele de un roşu sângeriu şi cu  crizantemele dintr-un ghiveci, de un  mov-arginti(darul de la fratele meu, pentru ziua mea… de pe 21.nov).

Sunt multe de povesti, poate pe altădată…

Firav, mândru, mititel,
A ieşit un clopoţel,
De sub neaua de argint,
Bucuros, lumea vestind
Că miroase-a Primăvară,
În dumbravă şi în ţară.
Ghiocel, alb – clopoţel,
Aduci soarele pe cer,
Aduci jocuri de copii,
Iarbă verde pe câmpii.
Sună, sună-a Primăvară,
Să iasă copiii-afară,
Soarele să-i veselească,
Grădina să înflorească

Clasa noastră-i o grădină,
Cu flori multe şi lumină,
Cea mai dulce floare-n glastră
Este învăţătoarea noastră.

Bună este şi frumoasă,
Tânără şi generoasă.
Ne învaţă acum de toate,
Ca de carte s-aveam parte.

Toţi copiii o iubesc,
Părinţii o preţuiesc,
Doamnă, nu te voi uita,
Niciodată-n viaţa mea.

(Alexia Badea)

Fetiţa mamei, fetiţă
Eşti floare de garofiţă,
Dulce eşti şi delicată
Ca o zână fermecată.

Faci gropiţe când zâmbeşti,
Să-mi arăţi că mă iubeşti.
Eşti un înger – îngeriţă,
Draga mamei copiliţă.
Azi ai împlinit opt ani,
Fericită-s că te am
La mulţi, dragă fetiţă,
Floarea mamei, garofiţă.

Bunicuţa mea frumoasă
Tu ai inima aleasă
Vorbe calde şi cuminţi
Mi le spui când mă alinţi,
Câte-n viaţă ai aflat
De pe unde ai umblat.
Scrii poveşti adevărate
Despre vremi de mult uitate.
Bunica mea mă iubeşte
Şi cu răbdare mă creşte
Tânără sau bătrânică,
Te iubeşte-o nepoţică-
Alexia